meridian
Fernando Valerio-Holguín

poeme

Articol publicat în ediția 3/2021

Fernando Valerio-Holguín (n. 1956), poet, prozator și critic dominican de prestigiu, actualmente profesor emerit John N. Stern de Literatură latino-americană la Colorado State University, SUA. A predat cursuri de poezie la importante universități americane și europene, printre care Harvard, Oxford, Universitatea din Anvers, și a participat la numeroase lecturi publice de poezie în diferite colțuri ale lumii. A scris mult despre literatura și cultura latino-americană, dar a dedicat eseuri și studii și cinematografiei, muzicii și gastronomiei de pe continentul sud-american. Printre cele mai recente scrieri ale sale se numără Poetics of Coldness: The Narrative of Virgilio Piñera, și Post-Modern Banality: Essays on Latin American Cultural Identity.

Tăcerea ametistelor

Foarte puțini bănuiesc viața amoroasă a copacilor goi de toamnă; a salciei atât de triste, cu crengile aplecate spre stejarul de lângă ea; a plantelor de bumbac care suspină tot timpul și a plopului care suferă; a palmierului solitar din insulele de foc, nutrind dulcele vis al brizei răcoroase ce vine dinspre pinul albastru de pe vârful acoperit de zăpadă. Totuși, unii și-ar fi putut imagina că atunci când vântul bate mai tare, mestecenii se sărută în taină și cedrii se îmbrățișează cu tandrețe. Dacă cineva a vorbit despre muzicienii copaci sau despre arborii poeți, nimeni nu a cântat vreodată arborii îndrăgostiți din orgia vegetală a pădurii în amurg.

Îți dai seama că ai început să îmbătrânești atunci când amintirile îți sunt toate doar în alb și negru, cu marginile zimțate asemenea semnelor distinctive ale unei cărți vechi de identitate, iar pielea ta de cais nu mai povestește iubirile din acele zile îndepărtate când erai necesar cuiva asemenea apei, iar buzele tale se dăruiau cu acel gest făcut de Ava Gardner la asfințit, înclinând ușor capul, astfel încât decolteul să lase să se vadă clavicula din care puteai să-i bei dragostea, toată dragostea.

Nu există oglinzi în poem, nici vise, nici dubluri, nici călători insomniaci; ci doar un murmur neîntrerupt de glasuri și acea femeie care ți-a spus că te iubește și care pare a face la infinit înmulțiri în limba germană pentru a-ți potoli neliniștea din acele seri când vântul bate neiertător. Nu există oglinzi ca să nu vadă tristețea care-mi schimonosește chipul. Visele au intrat în derivă atunci când iubirea încă mai era posibilă. Azi nu-mi mai rămâne decât să visez. Pentru temeri îmi sunt suficient mie însumi.

Îmi place atât de mult aerul tău de crin zvelt, zâmbetul tău învăluit în vise de parcă ar fi ascuns privirii celorlalți, încât îmi dau seama că mi-a fost atât de dor de tine, deși sincer îți spun, mi-ar fi plăcut să-mi fie un pic mai puțin.

Dacă mori de dorul de a fi cu mine, de ce nu mori atunci când ești cu mine? Dacă mori de dorul să mă vezi, de ce nu mori atunci când mă vezi? Dacă e adevărat că mă iubești de-ți vine să mori, de ce nu mori, atunci, Santa Teresa fototropă, ca să lași ca moartea ta, într-un poem, să-mi alunge spaima că ai putea să mă uiți?

O iubire imposibilă nu trebuie să se termine în sinucidere, în întunericul unei camere ieftine de hotel, asemenea unui erou romantic dintr-un film francez; ea trebuie să se sfârșească într-un poem, într-o frumoasă poveste de dragoste sau într-o piesă de teatru. De aceea, nebunia mea se odihnește în trupul tău, cadavru de cuvinte, fum, umbră sau poem. Nimic atât de tragic și de banal ca o moarte din iubire lipsită de poem.

Poetul coboară pe alee culegând amintiri despre iubirile trecute: mâna ce aranjează părul pe după ureche, gâtul care se ridică peste umerii goi, coapsele ce se presimt la orice mișcare și peste care alunecă o fustă neatentă; buzele surâzând pe jumătate, știindu-se iubite, părul ca un puf de caisă de pe pubis, privirea ca o umbră a unei indescifrabile tristeți, acel aer de „nu mă uita”; și astfel, ia naștere, într-un poem, o femeie Frankenstein de o frumusețe monstruoasă.

O femeie pe care o văd s-a așezat deasupra oaselor mele ca să mă aștepte. Și poate că n-am fost cel mai bun amant, mereu absent, prezent doar în felul meu, risipit în tăcere prin colțurile casei, cercetând ceea ce era sau ceea ce nu era în aerul rarefiat al camerei. Și poate că am purtat conversații secrete cu ființele imaginare ale crizantemelor din vaze. Și chiar dacă așa a fost și așa am fost, totuși, am iubit-o pe acea femeie care mi-a sorbit cuvintele și m-a așteptat.

Dacă după fiecare călătorie, mă întorc gol de tine, cu o privire plină de alte lucruri care nu sunt ale tale sau ale mele, ci ale unei lumi posibile; dacă mă întorc din trupul tău la mâna singuratică ce-mi reproșează zilele de absență; dacă mă întorc din ploaie și frig cu inima înghețată; toate astea se întâmplă pentru că mi-ai spus atâtea fără să ai nimic să-mi și dai, poate doar fericirea inaccesibilă, efemeră a gurii tale, o fericire atât de tristă și atât de plină de imagini ale unor aeroporturi și hoteluri îndepărtate. Și atunci mă întorc la deznădejdea resemnată a mâinii mele.

Poate pentru că ai forma apei, în tine sunt nufăr și pește, în tine sunt piele de curând dăruită atingerii și ies în noaptea în care ești tu și presupun că mă iubești; vin înspre trupul tău ca un simulacru al vieții; las să se piardă, să se scufunde, toate absențele tale, ca să pot pluti în tine, în apele ființei tale.

A trăi în poezie e relativ ușor; ceea ce este cu adevărat dificil e să trăiești în realitate, să te trezești în fiecare dimineață pentru a păstra aproape visul frumos al altor dimineți, să ții lângă tine zumzetul văzduhului îndepărtat; lucrul cu adevărat simplu este să scrii versuri ce distilează abstracte monotonii și apoi să vinzi artificii de cuvinte, dar să trăiești împărțit între frica de nimic și inima din glas, fără certitudinea unei a doua șanse, nu e deloc ușor; e ușor să trăiești, cel puțin în poezie; e greu să te culci cu Moartea și să scoți la iveală, a doua zi dimineață, o lume întreagă de gesturi tandre și de mângâieri.

Nu-mă-uita” e o floare, dar și o rugăminte. Păcat că nu există flori numite „Stai lângă mine” sau „Vreau să-ți fie dor de mine” Culoarea cerceilor nu trebuie neapărat să se potrivească cu cea a ochilor tăi. Timpul mă împinge înspre trupul tău ce se ridică deasupra trupului meu, asemenea unui semn de întrebare. (Chopin nu a fost decât un pretext pentru dragostea noastră, în noaptea nemărginită.) În noaptea aceea aș fi vrut să te iubesc ca pe-o femeie și aș fi vrut să mă iubești ca o femeie și să ne dezbrăcăm frunză după frunză, întomnați, osteniți, în acel timp al nostru în care banalitatea sărutărilor devenea epifanie. De ce oare trebuie să iubim ceea ce doare și ceea ce, chiar invizibil, are un nume?

Vântul și tu sunteți singura mea muzică îndepărtată. Tu ești vântul și graba. Muzica este căderea mea. Și în ciuda vântului care mă smulge, eu rămân în mine – sintagma e un ecou din Spinoza, desigur –, dar, fără îndoială, sunt în tine.

Am vrut de mult să te șterg de pe Facebook și nu știam cum să fac asta fără să-ți dai seama. Dar, până la urmă, a fost ușor. În schimb, să te șterg din viața mea, să șterg acele buze mai umede ca buzele tale, să șterg pielea ta plină de îndrăzneli în nopțile fără lună, să șterg gemetele tale ce alungau orice spaimă a morții iminente, să șterg aerul închis al camerei în care de-atâtea ori mi-ai spus că mă iubești sau improvizația sărutărilor și mângâierilor unei femei îndrăgostite, asta nu puteam face.

Tejo nu este cel mai frumos râu – Fernando Pessoa l-a iubit –, dar este râul pe care îl privește o fată leagănându-și picioarele pe malul său, într-o dimineață de duminică. Tejo nu este cel mai larg râu, cu toate acestea, are vocație de saudade pentru fata care-și aranjează părul pe după ureche și plânge. Lacrimile ei sunt un afluent al Tagusului.

Ștergerea fotografiilor sau decapitarea lor cu foarfeca este ocupația îndrăgostiților. Cea a poeților e să ia micul dejun cu Moartea și apoi să scrie o Odă închinată Vieții. Îndrăgostitul și poetul au în comun doar tristețea.

Trebuie să renunț la prostul obicei de a suferi și de a crede că durerea înseamnă bucurie; și să nu fiu nici mamă și nici Hristos, deși poezia este o scuză foarte proastă; poate, în acest fel, aș reuși să scap de semnele de fum pe care le înșir neîncetat pe cer pentru a încerca să-mi dobândesc o salvare pe care știu bine că am pierdut-o dinainte; ce câștig cufundându-mă în durere atunci când ar trebui să-mi ajungă o pereche de pantofi vechi și privirea îndreptată spre orizont, ca să nu mai sufăr asemenea unei mame sau unui Hristos martiriul sau sacrificiul de pe cruce.

Mama mea se întoarce din moarte la fiecare cincisprezece aprilie; i se întorc mâinile și zâmbetul de pe chip. Mama se întoarce și tot în aprilie revine burnița, iar serile surde se umplu de sunetul tunetului. Se întoarce, atunci, cu mâinile încleștate pe trupul meu, fără să-mi poată readuce și zâmbetul pe buze. Mama e o cicatrice ce sângerează în aprilie, deopotrivă în sunetele înfundate de tunet ale serii și în sărutările mele lipsite de ea.

Fragmente din volumul Silencio de amatistas, Madrid, Editorial Legadas, 2018

Prezentare și traducere de Rodica Grigore