psiho
IOANA SCORUȘ

ROMA ANTICĂ, SIBERIA DEPORTAȚILOR ȘI ZIUA DE MÂINE

Articol publicat în ediția 3/2021

Apărut la finele anilor ʼ60 în Statele Unite, insinuându-se în instituții sub diferite pretexte și purtând diferite nume – dreptate, egalitate, echitate, drepturile copiilor, drepturile femeilor, drepturile minorităților etc. – progresismul ajunge, iată, și la noi, tot sub diferite chipuri, niciodată sub numele lui adevărat și limpede rostit. Europa a devenit, și ea, progresistă, Uniunea Europeană așișderi, noile cutume au pătruns la nivelul tuturor instituțiilor de stat, dar și în cele private, cum ar fi școli și grădinițe. Îndoctrinați în școli, la vârsta la care mintea învață să gândească singură, tinerii americani s-au pus în slujba corectitudinii politice – emanată în linie dreaptă direct din progresism, sub formă de cutumă care trebuie cu necesitate împlinită – adesea fără a avea conștiința acestui fapt.

Dacă în școală ești învățat că pământul este plat, autoritatea – simbolică, înainte de oricare alta – a profesorului te va face să preiei, necritic, cuvintele lui, cu titlu de adevăr. Când istoria, geografia ș.a.m.d. sunt mistificate în sensul ideologic dorit, copilul ia lecțiile predate drept adevărul însuși și nu le mai pune la-ndoială. De altfel, cu ce aparat critic să se-ndoiască tânărul de cele predate la școală? Pur și simplu, un astfel de aparat nu există. Nu de puține ori, nici profesorul nu deține gândirea critică, el supunându-se directivelor ministerului, prin manualele obligatorii și prin curricula de care trebuie să țină cont pentru a nu-și pierde locul de muncă. Nimic nu mi se pare mai condamnabil și de neiertat decât mutilarea minții inocente a copiilor, prin livrarea falsurilor de care profesorii sunt conștienți că sunt falsuri. Structurile mentale funcționează, la toată lumea, în pattern-urile în care au fost „turnate” și este teribil de dificil, uneori imposibil, să mai modifici aceste pattern-uri. Este ca și cum ar trebui să acceptăm, de azi, că 2 + 2 fac 4, după ce am crescut știind, de la școală, că fac 3. Și după ce lucrul ăsta ne-a fost inoculat și întărit vreme de 12, 15, 18 ani de școală. Falsul care se predă în școală se numește îndoctrinare și din rândurile celor îndoctrinați se revendică fanaticii de mai târziu, în numele apărării „adevărurilor” care îi constituie. Căci a spune altfel decât ai fost învățat este resimțit ca un atac la fundamentele ființei tale, prin urmare fanatismul poate fi văzut și ca un mecanism psihologic de apărare.

A-l introduce pe Freud într-un sens deformat și a te folosi de notorietatea lui pentru a-ți valida „științificitatea” principiilor pe care-ți clădești ideologia (derivată, în acest caz, din Marx și Engels) este un mecanism care a mai fost folosit cu succes și în alte dăți. Corectitudinea politică derivă, susțin, în mod eronat, progresiștii, din concepția freudiană conform căreia traiul în societate reprezintă un factor represiv pentru individul nevoit să se supună traiului în comun. Există un mod de a-l citi pe Freud, de la nivelul genunchiului broaștei, care nu poate promite niciun fel de înțelegere a operei sale, altfel decât la acest nivel. Acest gen de cititori reprezintă marea majoritate a celor care s-au îndeletnicit cu el, așa-zis specialiști sau simpli cititori. Și mai există o minoritate infimă, absolut infimă, care-l citește pe Freud cu instrumentele necesare oricărui demers de specialitate. Da, Freud a vorbit despre sentimentul de reprimare, dar în niciun caz nu la sensul dat de progresiști s-a referit; iată însă cum Freud a fost pus alături de Marx și de Engels, oferind un motiv în plus pentru a fi urât și opera-i demolată. Ceea ce, în paranteză fie spus, nu s-a reușit. Ceea ce a prins, însă, este asocierea numelui lui cu conceptul corectitudinii politice, asociere de un fals grotesc. Dar cui îi pasă de adevăr, atunci când accesul la el este atât de complicat și necesită cunoștințe temeinice?

De ce un preambul atât de lung? Pentru că și la noi s-a întâmplat, cu puțin timp în urmă, un mic eveniment care poartă pecetea corectitudinii politice, datorită căreia țânțarul a devenit, peste noapte, armăsar. Mă refer la cazul arbitrului de fotbal Sebastian Colțescu care, în urma rostirii unui nevinovat cuvânt – interzis, însă, de către progresiști, „negru” – a ajuns, rapid, să fie condamnat nu doar de rasism, ci s-a mers până la „crime împotriva umanității”. Disproporția dintre cazul în sine – un veritabil nimic, privit de la nivelul rațiunii omului dotat nu cu cunoaștere, ci doar cu bun simț – și amploarea care i-a fost dată de către fanaticii corectitudinii politice devenită, să nu uităm, ideologie internațională (cu accente maxime în SUA și Europa) este un fel de a susține că pala de aer stârnită de mâna gingașă a unei doamne care se răcorește cu ajutorul unui evantai este, nici mai mult, nici mai puțin decât un veritabil ciclon. Cea mai jalnică imagine, însă, este să vezi raliindu-se la certitudinea ciclonului atâta populație, de toate culorile. Am văzut, cu tristețe, pe Facebook, profesori susținând, cu argumente halucinante, teoria ciclonului, ceea ce mi-a întărit suspiciunea că învățământul românesc este presărat cu mutilanți, nu cu formatori de gândire critică. Cu deformanți, nu cu formatori de oameni.

Alături de pleiada celor care mutilează mințile elevilor și de care nici copiii nu se pot feri, nici părinții nu-și pot apăra copiii, decizia ca anul școlar să înceapă cu școlile închise duce la apogeu un demers de semi-„psihotizare” a copiilor mici. Consecințele sunt dezastruoase, dar profunzimile lor scapă ochiului comun. Îți trebuie o privire dinăuntrul psihanalizei ca să poți înțelege, la adevărata dimensiune, aceste consecințe. Nu, psihologia predată în școli sau în facultăți nu este suficientă, ci tocmai mult hulita psihanaliză, întemeiată de mult-hulitul Freud, prin intermediul continuatorilor ei contemporani, poate face lumină, pe termen lung, în înțelegerea urmărilor, în ceea ce privește mințile copiilor mici, a calamității care înseamnă menținerea școlilor închise, asta după alte 8 luni de izolare de mediul școlar. Dar ce contează? Curând, „oamenii de știință” vor inventa diagnostice noi, reprezentând așa-zise noi patologii create de pandemie și vor administra medicamente noi, inventate de minunata Pharma, care veghează la sănătatea noastră și care le vor fi turnate pe gât copiilor noștri, întru salvarea lor. Și dacă ADHD-ul este – ce să vezi? – o patologie care apare preponderent la băieți, care sunt tratați cu medicamente ce distrug fertilitatea viitorilor adulți, nu ar fi deloc exagerat să mă aștept ca noile tratamente să se adreseze, dacă nu preponderent fetițelor, măcar, echitabil, și fetițelor, și băieților, că doar trăim în epoca echității progresiste.

La vremea când apărea la noi pe piață Pata umană a lui Philip Roth, subiectul cărții mi s-a părut simplă ficțiune. Nu știam că Roth nu făcea altceva decât să descrie o realitate a Americii de-atunci, devenită, între timp, cu mult mai cruntă. Realitatea aceea a împresurat lumea și ne anihilează, încetul cu încetul, pe toți. Dar câtă vreme ne sunt oferite mall-uri pline cu mii de sortimente de mărfuri, jocuri video și cât mai multe zile libere de muncă pentru care vom fi plătiți, ce mai contează? Cum mai poate conta? Roma antică ar putea deveni un biet film de desene animate, iar Siberia deportaților – nimic altceva decât o minunată grădină.

Doamne, ferește-ne și păzește-ne de noi înșine!