lecturi
IULIAN BITOLEANU

EMINESCU, ZIARIST POLITIC

Articol publicat în ediția 5/2021

Din cele 15 capitole ale cărții lui Cassian Maria Spiridon, Eminescu, ziarist politic, șapte sunt consacrate exclusiv ariei enunțate, iar celelalte, prin ricoșeu, aduc lămuriri, extinderi, suplimente informaționale, nuanțe într-o carte citibilă pe nerăsuflate, într-un stil flexibil, ce îngemănează rigoarea științifică, axată pe document, cu exprimarea dezinhibată a unui scriitor, atent la vremurile postdecembriste, parțial, noi, pentru că nu puține din năravurile finalului de secol al XIX-lea (1876-1883) se perpetuează sub alte chipuri. Ca orice gazetar autentic, focusat pe politic, redactorul de la Curierul de Iași, dar mai ales de la Timpul, urmărește atât internele, ce se petrece în cetate, cât și externele, soarta românilor din afară, la acea dată: dobrogeni, bucovineni, basarabeni, ardeleni, neomițând și negratulând guvernul (și ale sale greșeli) ori parlamentul, alt for cu decizii discutabile, din al cărui repertoriu poporul, cei pauperi nu prea își află rostul.

Sastisit de ,,foaia vitelor de pripas”, Curierul de Iași, Eminescu dă curs propunerii maioresciene – un adevărat protector, cum demonstrează persuasiv și Cassian Maria Spiridon – și rugăminților fierbinți ale lui Slavici, un fel de serviciu retur, după ce suprabotezatul ,,măestrul meu” îl remarcase din studenția vieneză și îl recomandase celebrei reviste Convorbiri literare și îi oferise unele sfaturi urmate îndeaproape. La Timpul, oficiosul Partidului Conservator, proaspătul jurnalist, întâi ca simplu redactor, apoi cu responsabilități înalte, a beneficiat de libertatea totală de limbaj / exprimare , neacceptând dirijismul, infuzia de ideologic ori promovarea ostilității la adresa adversarilor finanțatorilor, un antiliberalism neimpus decât de situația de facto, de ezitările și tarele oamenilor politici ,,de la butoane”. Un prim merit al autorului cărții rezidă în permanenta paralelă trecut – prezent, cu numeroase similitudini, total defavorabile conducătorilor/ decidenților la piscul piramidal. După ce constatase că România nu poate fi republică decât cu titlul, în Monarhia constituțională (pp.136-153), opțiunea este de regalist, deoarece ,, exista autoritate. De zicea vodă un cuvânt, era bine zis; iar azi..” (Icoane vechi și icoane nouă, Timpul, 11-23 dec.1877), nu prea există ordine și progres în patrie, pe motiv de ,,birocrație excesivă și căderea administrației la voia partidului la putere” (p.138). Repudiind ditirambii din foaia cea roșie a liberalilor, Eminescu probează ,,realism (…) și bun simț” în Bătuți pe toată linia… (Timpul, 25 martie 1880) – p.139 și alte articole, unde explică noțiunea și atribuțiile suveranului. G. Călinescu demonstrase cu Viața lui Mihai Eminescu vocația de analist economic competent și organizat, oferind adevărate și nenumărate lecții despre revoluția industrială, bănci, venit, producție, credit, deficit, impozite, împrumuturi, marfă, unele de regăsit și în capitolul 9, Opiniile economice, printre care Banca de scont și circulație din Timpul, 30 apr. 1880. Capitolul 5, Politica guvernului, înfierează corupția, demagogia, minciuna, lipsa de viziune, turpitudinea celor de la putere, unii prea îmbogățiți, precursori – glosează eminescologul ieșean – ai baronilor locali, adepți ai sloganului ,,Dă-mi să-ți dau!”, etica ,,guvernanților de astăzi” (p.129), după principiul tributului reciproc… De altfel, în mod constant se fac raportări la contemporaneitate. Bilanțul guvernării liberale sună sinistru, cu mortalitatea galopantă, sărăcire, regresul citadin (,,orașele dau îndărăt’’, p.131), stagnarea satelor, promisiuni deșarte. Se desprinde o concluzie amară: „Singura clasă înfloritoare e cea a patrioților“ (ibidem). Intoleranța la partidul constituit ,,din gunoaiele societății române” (p.133) se justifică prin demascarea incompetenței, a privilegiilor acordate străinilor („succesele străinilor în a ne controla viața economică”, ibidem), a nepatriotismului (,,sânt frivoli, ușurei de minte și nu se sfiesc de-a sacrifica orice interes național”, Privind la politica noastră, 15 iulie 1880), p.132. De reținut obiectivitatea, imparțialitatea gazetarului care îl exclude din rechizitorul său pe liderul Brătianu, căruia îi și recunoaște calitățile de om politic superior colegilor, cu mențiunea că pe talerul doi pune toate relele guvernanților/ puterii. ,,Venind roșii la putere, se înmulțesc funcțiunile, se măresc lefurile patrioților” (p.111). Disproporții salariale, animozități buget – venit se arată și în anii noștri. Practic, meritocrația mai are de așteptat. Peste o boltă temporală, de un secol și ceva, parcă la fel se derulează după decembrie 1989 evenimentele în spațiul străvechi carpatin. Lucidul cenzor apelează la retrospectivă, admițând că și în trecut s-au comis neajunsuri, ce au iritat diverse categorii socio-profesionale. De vină ar fi epoca fanariotă, părinții, venerabilii din urmă cu câteva decenii, cu a lor prognoză eronată, așa încât urmașii vor purta povara. Cassian Maria Spiridon izbutește a-l contextualiza pe Eminescu, a-i revela prospețimea unor teze, anticiparea unor etape evolutive de ordin educativ (proasta salarizare a dascălilor, traiul lor gri, dificultățile învățământului rural), de ordin cultural (celebra formulă maioresciană a formelor fără fond, numărul mic de specialiști), economic (țăranul român și problema grâului)… Pe lângă atâtea hibe ale diriguitorilor de destine colective, mai este semnalată și naivitatea, imaturitatea, credulitatea, superficialitatea. ,,Cu sabia n-a fost luată nici Bucovina de austrieci, nici Basarabia de ruși, ci prin fraudă” (p.166). Ca de obicei, criticul mută/transferă chestiunea în veacul al XXI- lea, prin pactul Ribbentrop-Molotov, o alianță dublu avantajoasă pentru Germania și Rusia sovietică.

Dealtminteri, incomodul publicist temut și respectat de breasla sa, dar și de către cei din conducere, nu a iertat pe nimeni, nu a absolvit de gafe nici pe ai săi. Sesizând impasul țării, el avansează o platformă conservatoare și un fel de guvern de uniune națională: ,,Țara are nevoie de organizare! Trebuie să chemăm oameni din toate partidele pentru că în partidul liberal sunt oameni corupți!” Cu un număr mic de oameni cu caracter și de cultură e imposibil de compensat deficitara organizare a societății, cu indivizi cu relief intelectual modest de teapa Pătârlăgenilor, Seruriilor, iar ,,pierderile sunt colosale pe toate tărâmurile” – observa Eminescu în Se închină omul totdeauna și-n tot locul? (p.180). Cu siguranță, ziaristul „luminează nefastele urmări ale minciunii” (p.193). De departe cel mai valoros dintre jurnaliștii vremii sale nu a trecut sub tăcere ,,panglicăriile presei roșii” (p.316), relevându-i limitele.

Religia în publicistica lui Eminescu conține articole despre Paște, ortodoxism, catolicism – cu merite extraordinare în cultura universală (p.82), secularizarea averilor mânăstirești în regimul Cuza Vodă, toleranța religioasă a poetului născut la Botoșani (sesizată și explorată de Dumitru Stăniloaie), ceea ce-l desemnează ca liber cugetător. Este reamintită și tendința gândiriștilor de mai târziu de a-l asimila curentului lor, așa cum doctrinarii socialismului au depistat ecouri în Împărat și proletar și alte texte din utopicii francezi și italieni (Ch. Fourier și Tomasso Campanella), în capitolul Muncă și socialism la Eminescu, cu hiperbolizarea unor articole, etichetate în evul comunist, în grabă, de stânga. Cu privire la provinciile românești, ziaristul Eminescu probează vaste cunoștințe de istorie universală, prezintă diacronia lor, relațiile cu vecinii, perioadele de independență/ suveranitate și de suzeranitate. De remarcat poziția ardelenilor de a-l considera pe creatorul însetat de absolut, pe cel ce a poposit adesea la Blaj și pe alte meleaguri drept unul de-al lor. Capitolul ultim (al XIII-lea), cu referire la revista junimistă ,Convorbiri literare, are și note patetice, cu efemere însănătoșiri și peripluri italiene sau afective datorită întâlnirilor discrete cu Veronica Micle (îngerul blond), chiar la orașul natal, și ale coincidențelor și evenimentelor tragice ale făpturilor dragi poetului, de la Veronica, Henrieta și Ion Creangă. Cultură și națiune la Eminescu intră în tangență cu sfera ubicuă, mobilă, instabilă a politicului, deoarece artele ca “trebuințe ale poporului’’ necesită susținerea cu bani (p. 9), iar cultura asigură identitatea unei nații (p. 24). Suplimentar, Constantin Noica afirma că ,,fiecare cultură are într-un ceas al ei un om deplin, un arhetip : Homer-Dante-Shakespeare-poate, Cervantes – Goethe. La noi, Eminescu” (p.72). Departe de protocronismul promovat de o revistă bucureșteană prin anii ’70, Cassian Maria Spiridon consideră că liderul de opinie din deceniile 8 și 9 ale veacului junimist ar fi schițat și tipul tehnocratului de poimâine, de după 2000, respectiv, intelectualul neînregimentat politic, echidistant, cu expertiză, incoruptibil (p. 202). Ingeniosul eminescolog convinge lectorul competent/atent de patriotismul, logosul persuasiv și valoarea indubitabilă a publicistului de la  ,Timpul’.

Cassian Maria Spiridon, Eminescu, ziarist politic, Editura Junimea, 2019