cronica plasticii
FLORIN TOMA

LUDICUL POFTICIOS: „PERSONAJE / PERSONNES ÂGÉES?”

Articol publicat în ediția 5/2021

– o provocare –

Orice deranj al ordinii pornește de la un fapt șui. De la o strâmbătate, de la o estropiere sau de la o cvasi-asemănare. Amintindu-și de vorba lui Paul Valéry – Ce qui est simple est faux; ce qui ne l’est pas est inutilisablecronicart-ul a avut ideea să repete de mai multe ori asocierea din titlu (personaje / personnes âgées) și să facă din această coincidență fonetică – de o savoare paronimică pe placul jucătorilor nărăviţi în şuşanele şi tocmeli la Bursa de Valori a Vorbei – o provocare semantică de adâncime, cum ar spune structuraliștii. Sigur, nu ne propunem să comitem, Doamne fereşte, vreun studiu academic şi tiré à quatre épingles despre această potrivire inutilizabilă (apud Valéry) pentru că este prea complicată.

Rămânem doar cu scopul, cu aspirațiunea secretă a oricărui artist, care se lasă din greu, mai să-i rupă coloana, pe o întrebare enervant de corozivă: când devine artistul un personaj, un clasic precum, de pildă, îmi vine în minte venerabilul Pierre Auguste Renoir? Paranteză (Am ales nu chiar la întâmplare acest exemplu, fiindcă mi-am amintit brusc de domeniul său din Cagnes-sur-Mer, numit Collettes, de casa de o măreție ponderată, unde luxul se îmbina echilibrat cu simplitatea, de masa din mijlocul uriașei salle à manger, unde fotoliul din capul mesei înțepenise maiestuos în aceeași poziție, așteptându-și stăpânul, de grădina îngrijită din față, de care se bucura privirea lui sau de perspectiva extraordinară a peisajului cu o ascensiune în depărtare spre Haut-de-Cagnes, acolo unde se află o altă mare bijuterie a locului (pe lângă Muzeul Contemporan al Bijuteriei sale La maison des Artistes): palatul Grimaldi (ce adăpostește valoroase colecții de artă și de unde au rămas câteva peisaje memorabile (printre care Catedrala Notre Dame de Protection) de-ale sucitului acela de Chaïm Soutine) Am închis paranteza

Așadar, reluăm întrebarea: când devine artistul un personaj? La tinerețe, când e mai plăpând, nu pare să i se fi închis fontanela secretă a pofticiunii, este mai greu abordabil, că nu prea are timp fiindcă aleargă după fuste? Sau la maturitate, la bătrânețe, atunci când, paralel cu scăderea în intensitate a acestei ultime pasiuni, personajul merge mai apăsat, talentul lui capătă o structură fibroasă, de o grandoare statuară; iar eu (cel puțin), în legătură cu asta, nu am în memorie pe acest piedestal celest decât imaginea lui Victor Hugo, așezat planetar pe un fotoliu aidoma celui pe care stăteau regii, cu un aer împărătesc, cu o privire zeiască, mulțumit de sine și cu o blândețe concesivă față de întreaga lume a cărei zbatere i se pare totalmente zadarnică. Deci, ca să-l ostoim pe bietul artist generic, cu care am început eseuțul nostru, important este nu ceea ce ne propunem – cu asta se ocupă teleologia – ci cu ceea ce nu ne propunem. Adică, ori nu știm, ori nu ne stă în caracter.

Sau, și mai abitir dacă vreți, ne abţinem să facem. În felul acesta, în spirit referenţial-negustoreşte, revine şi mai ieftin şi nimeni nu se pricopseşte excesiv, mai ales pe vremea asta atât de austeră. Aşadar, părerea noastră este că acum nu-i momentul propice şi, în plus, nici locul potrivit să ne complicăm existenţa în cine ştie ce studiu de hermeneutică de aproximare a nemărginirii ce se abate asupra tipologiei personajului de ficţiune. De la introducere la maturitate şi, apoi, la încheiere. De la mărire la decădere…Vrem numai să oferim – pe linia întreruptă a făgaşului gingaş pe care alunecă jocul de cuvinte personaje / personnes âgées? – două sugestii, sperăm noi, valabile şi încărcate, cât se poate de decent, cu un conţinut potenţial interesant. Scuzaţi comparaţia, aidoma unor virtuale ugere semantice, care nu pot fi luate la bani mărunţi decât pe durata unei burse autiste de trei luni într-o bibliotecă din Edinburgh, a unui stagiu de 137 de zile într-un castel din Pădurea Neagră sau în timpul unui sejur la Nisa, „à l’ombre du Palmier”… La capătul cărora, pot fi trase, liniştit, câteva mănunchiuri bune de concluzii, care, la rândul lor, ar constitui puncte de plecare pentru studii îndrăzneţe sau cursuri la facultăţile de profil.

Revenim la jocul nostru şi dăm liber la fantezie, provocându-vă întru descoperirea unei conexiuni oricât de plăpânde între ceea ce s-ar putea numi encriptul narativ şi vârsta personajului, altfel spus, raportul său intrinsec cu timpul. Encriptul narativ este însoţit de descriptul specific, placentar am zice, pe care îl „autorizează” fiecare autor în parte…de pildă, într-un fel se actualizează la Rembrandt și Vermeer, în altul, la Chagall şi Picasso, și în cu totul şi cu totul alt fel, la Michelangelo!)

Iar cronicart-ul sugerează că da, doamnelor şi domnilor, există, fără nicio îndoială, un raport de determinare exactă, aproape behavioristă, între etatea personajului şi dinamica lui, între vârsta lui și cum se mișcă. Între ce iniţiative are el, personale, civice sau tehnologice, felul în care merge pe stradă sau pe uliţă (târând sau nu un picior, bălăngănindu-se ori ba, cu mers de ştrengar, de raţă, de raton, ori rămas sever zbanghiu şi la bătrâneţe), apoi, dacă bate mingea toată ziua pe maidan sau e turbat-melancolic, fapt care ne poate băga la păreri pe noi, decriptorii, după aceea, cum gândeşte el în timp ce face sex, bășcălie sau alte călătorii, dacă mestecă fiecare dumicat de 37 de ori, aşa cum pretind normele creării unui bol alimentar agreabil etc. etc.; prin urmare, între toate manifestările posibile ale unui dinamism fatalmente inconstant, ce-l caracterizează pe dânsul, adică personajul, şi vârsta lui; altfel spus, mai romantic, între cu cât talent se mişcă şi câte bucheţele de ghiocei are el prinse în cununa vieţii. E contraproductiv acum să mai coborâm la nivelul exemplelor și a contra-exemplelor, spre a stabili raportul direct proporţional dintre vârsta personajului şi potența sa, vigoarea sau puterea sa de reflecţie (care poate deveni chiar un reper). Şi, în egală măsură, de reflexie (îndeobşte, venerabilii sunt „purtătorii de perspectivă”!).

Totodată, simbologia şi-a luat măsuri de siguranţă şi a elaborat propriul sistem de referinţă, raportat la vârstele planetare, raţionament comparatistic pe care, de regulă, îl dezvoltă astrologia. Astfel, fiecare planetă simbolizează o vârstă a omului: Luna, pruncia; Mercur, copilăria; Venus, adolescenţa; Soarele, tinereţea; Marte, virilitatea; Jupiter, maturitatea (sau, după alte surse, bătrâneţea) şi, în fine, Saturn, decrepitudinea. De notat că niciun mare creator de personaje, care a împărăţit lumea cu poveşti sau cu tablouri atât de frumoase, încât au devenit eterne, n-a uitat să recurgă – liminal sau subliminal, manifest sau aluziv – la binefacerile acestui pachet de mitologie bine articulată antropo-semantic.

Pe de altă parte, într-un alt cod, în funcţie chiar de formula energetică a autorului însuşi, personajele sale poartă în ele tiparul de adâncime, uneori şi comportamental, al celui care le-a creat, în fond, al părintelui lor. Iar, atunci când acest aspect prevalează, vârsta lor iese din discuţie, îşi efasează atributele, nu mai contează în percepţia exterioară, ci ele rămân să-şi facă mai departe treaba în construcţia narativă plastică şi să-şi împlinească destinul.

De pildă, coborând și în literatură, ne amintim de personajele lui Franz Kafka. Ele nu ies prea mult din schema originală somato-psihică a autorului, nu baleiază spectaculos pe palierele crono-topice variate impuse de fiecare personaj în parte (ca la Márquez, spre exemplu!), bref! nu se depărtează de matricea generativă. Toţi eroii kafkieni, şi din nuvele, şi din romane, aşa cum sunt ei percepuţi – dematerializaţi, clorotici, inconsistenţi, transparenţi, uitaţi într-o avitaminoză a vieţii dramatică – sunt, de fapt, reproduceri perfecte ale autorului, umbre ale acestuia. Care se preling într-o realitate specifică, extrem de particulară (e posibil, totodată, ca şi aceasta să instige la nefericire!), o realitate devenită deja loc comun, prin deranjul din rândul chakrelor imposibil vreodată de aliniat. La contrapondere, spre o pildă adversativă, eminamente vitalistă, gândiți-vă la Tolstoi şi la ce varietate de personaje (care nu e musai să fie și personnes âgées) a putut zămisli – ceea ce, măcar teoretic înseamnă o uluitoare capacitate de diviziune a eului, în ultimă instanţă, de autodevorare. Sau la Picasso, câtă vigoare de personaje și viziuni a putut înmagazina în trupul său inepuizabil. Personnes âgées. Cum și, dimpotrivă, total la polul opus, gândiți-vă la Franz Marc, strălucitul expresionist, mort la 36 de ani, cu Călărețul lui albastru cu tot. Sau la personajele jalnice ale lui Egon Schiele. Exemplele pot continua – și într-o parte, și în cealaltă – până la deplina sastiseală a minții.

Aşadar, în concluzie,

a) naturalmente, personajele au o vârstă atât a „editării” în viaţă, cât şi a receptării (una e La Goulue a lui Toulouse-Lautrec la adolescenţă, când trebuie „ficţionată” bine pe la tâmple, şi cu totul alta, la maturitate!). Această vârstă le stabileşte status-ul şi consistenţa reflexivă, căci, cu cât sunt mai âgées, cu atât au o experienţă de viaţă mai stufoasă, ce le permite să treacă într-o nouă stare de a-gregare, cea de model (căruia, cum se ştie, îi este străin caracterul gregar!) şi

b) personajele sunt, de fapt, proiecţii ale autorului însuşi (înglobând vârstele lui logice şi biologice!); ele reflectă nenumăratele sale zăcăminte de aspiraţii, dorinţe şi neastâmpăr – toate aflate în stare de bemol. De aceea, fericirea este ultimul act subversiv posibil, iar scriitorul, ca și artistul plastic, un anarhist…

Cu acestea, punem punct, deocamdată, acestei mici „querelle” despre „ludicul pofticios”, căci… ça suffit! Altminteri, însă, vorba aceea, v-am dat cadru, vi-l lărgiţi!