cronica literară
MIRCEA V. CIOBANU

NICOLAE DABIJA, POETUL BIBLIOTECII, BALADELOR ȘI ROMANȚELOR

Articol publicat în ediția 5/2021

Cu toată mulţimea de consumatori ai fenomenului Dabija, exegetica lui e subţire. O constat acum, la foarte scurt timp de la trecerea scriitorului în nefiinţă. La cele peste şaizeci de volume editate de poet, publicist şi prozator, abia de se adună câteva articole analitice ale lui Mihai Cimpoi, Eugen Simion, Theodor Codreanu şi poate o singură sinteză a operei poetice, inclusă în volumul lui Alexandru Burlacu, Poeţii şi trandafirul. În rest, o masivă apologetică ocazională, simulacru al exegeticii, fără analize pe text.

Îi recitesc poemele într-o selecţie riguroasă (Emilian Galaicu-Păun, redactorul cărţii, mărturisea într-un interviu pentru Europa liberă că poetul a prezentat editurii vreo 500 de pagini, din care au rămas puţin peste 200). Personaj al vieţii publice şi literat polimorf, Dabija contează, în primul rând, ca poet. Aici el este consecvent cu sine însuşi, modelând, brodând, tapetând şi ţesând, cum îi stă bine unui poet din generaţia manieriştilor calofili. Şi doar vremurile revoluţionare ale mişcării de emancipare naţională îl vor rupe un timp de la carte şi îl vor trimite „pe baricade”.

Versurile lui din era revoluţiilor (care au provocat şi o polemică dură cu Em. Galaicu-Păun, omul bibliotecii): „Ce caută poeţii în biblioteci/ Când locul lor e pe baricade…” au fost doar exerciţii retorice. „Oponent” declarat al optzeciştilor livreşti, poetul Dabija e în realitate omul lecturilor. Constatăm o densitate remarcabilă a referinţelor culturale, unele afişate în titlu, dar şi multe parafraze şi pastişări, curat „postmoderniste”. Poemele Devoratoarele cărţi, Aceste peisaje ale sufletului; Eseu, Post-scriptum la „Arta iubirii” lui Ovidiu, Şi cărţile au suflet, Biblice, Eminescu, Prefaţă la Mateevici, Homer, Orfeu etc., inclusiv sau cele din volumul de debut ş.a. sunt dovada „textualizării” discursului său liric.

Analiza discursului” poetic se divulgă fie prin titlu (Despre construcţia poemului; Poem scris în doi etc.), fie în versuri: „Mă certam cu tine într-un poem/ şi mă împăcam în altul./ […]/ te mai caut şi azi/ prin întâmplări visate de alţii/ pe tine, cea ascunsă în cine ştie ce carte,/ pe tine, cea descrisă atât de fidel/ în toate poemele mele postume…”; „Între cuvinte te ascunzi. Să mori./ Între cuvinte te retragi. Să-nvii./ Şi să te laşi rostit de vestitori şi de copii.”; „Cuvintele mele, bolovănoase, bătrâne/ vin să se aşeze, obosite, în vers:/ ca nişte soldaţi prăfuiţi/ mărşăluind pe un şes.”; „Poemele noastre/ cu miros de cer şi pământ,/ cu miros de viaţă şi moarte,/ sunt, cu toatele, scrise;/ nu mai încape în ele niciun cuvânt”.

De altfel şi poemul/ titlul de carte Ochiul al treilea, ce avea să devină nume-emblemă pentru promoţia şaptezeciştilor basarabeni, anunţa o proiecţie programatică, reflectând lumina lumii prin dioptriile colorate ale artistului: „De la un timp, din ce în ce mi-e mai greu/ să deosebesc realul de vis, ceara din lună/ de ceara din plopi/ ameţitor, ameţitor se-nvârt în jurul meu/ lucrurile văzute cu al treilea ochi”.

Din aceeaşi epocă „prerevoluţionară”, a poeziei calofile, Precuvintele sale sunt o replică de ucenic la Necuvintele lui Nichita Stănescu: „Există o stare de dinaintea cuvintelor,/ pe care profeţii şi azi/ o-mpart ca pe-o bucată de pâine/ să nu moară de foame.// Există.// Cei crucificaţi pentru un basm,/ cei schingiuiţi pentru-o frază,/ cei rupţi de cai pentru un poem/ o ştiu.// A scrie cu precuvinte e ca şi cum/ ai scrie cu înseşi/ obiectele şi întâmplările;/ tu ai declanşa sorii şi tu i-ai stinge.” Mai jos discursul se personalizează, înclinând spre publicistică, dar jocul imaginativ e încă din caseta autorului Necuvintelor: „O, cât de atent umblă/ în preajma lor cei chemaţi,/ ca nişte acrobaţi/ pe gura unei prăpăstii;/ dincoace de ele-ncepe vorbăria goală,/ dincolo de ele-ncepe haosul.// Iată-aşa are loc prostituarea cuvintelor/ că se lasă rostite de-oricine./ Dacă un călău rosteşte acum un cuvânt/ mai poţi peste-o oră să-l aşezi într-un poem?”

Una dintre cele mai des citate poezii ale lui Nicolae Dabija, Ea era aşa frumoasă…, pastişează poemul cunoscut al lui Nichita Stănescu, Evocare: „Ea era aşa frumoasă,/ că se lumina în casă.// Şi atât de lin dansa,/ c-afară se-nsenina.// Acolo, lângă fereastră,/ că-nflorea ţărâna-n glastră.// Parcă-avea văzduh în oase:/ ora cinci se făcea şase:// pasul ei îi respiram./ O,-ncă atuncea nu ştiam// c-aveam cu noi a purta/ mirul cela, seara cea// până dincolo de moarte./ Ori poate şi mai departe”. Pe – aproape – acelaşi mixaj structural: folclor+ Stănescu/ Vieru se construiesc şi alte poeme, precum acest Cutremur din volumul Aripă sub cămaşă: „S-a cutremurat pământul/ şi a picat din vers cuvântul.// S-a desprins din mugur mărul/ şi-a căzut pe sârme cerul.// Şi, pe jos, au fost căzut/ secundele din minut.// Dimineaţă şi cu seară,/ de odată, se-amestecară.// Ca şi toamna şi cu vara,/ ca şi piatra –/ cu vioara…” Sonorităţile şi imaginarul popular se asortează aici cu imaginile suprarealiste şi cu dicteul (aproape) automat, tot aşa cum folclorul va face casă comună cu dadaismul.

E chiar uimitor cum – în cărţile aceluiaşi poet – ritmurile imitativ-folclorice, cu repetitivitate etalată, de dragul intensificării stării („Fost-am, Doamne, tânăr foarte/ şi nu mă gândeam la moarte,/ şi nu mă gândeam la moarte,/ că-mi părea aşa departe” – Doină) se alătură unui soi de dadaism, iresponsabil semantic, cu repetări mecanice, ludice şi ironice: „Peste Panticapeon’/ luna părea de carton…/ Luna părea de carton,/ peste Panticapeon.// Ascultând un lied de Liszt,/ mă-ntrebam de mai exist…/ Mă-ntrebam de mai exist,/ ascultând un lied de Liszt…// Dacă n-am murit demult/ sub un pom cu straiul smult./ Sub un pom cu straiul smult,/ dacă n-am murit demult…” ş.a.m.d. (Lied). Cine s-ar fi gândit să le întâlnească în poezia unui autor grav precum N.D.?

Memoria cititorului lui Dabija a reţinut, fie din cauză că au fost repetate în multe ediţii, fie că au fost rostite la recitaluri (poetul a fost unul dintre cei mai mediatizaţi din generaţia sa), fie popularizate de şcoală sau de biblioteci, cu diverse prilejuri: Eminescu tânăr, Ca şi cum, Dreptul la eroare, Recital de poezii la o casă de copii, Zugravul anonim…, Visul cu moldovenii din Taimîr, Baladă şi alte cântece… Poezii, în general, facile, bune pentru serbările şcolare, ca să fie înţelese din prima — unele (precum Poem, d.e.) – şi memorate tot din prima: „Doru-mi-i de dumneavoastră/ ca unui zid de o fereastră”. Deşi aici, fără a neglija exerciţiul poetic remarcabil (doar Hadârcă îl putea concura cu monoversul său: „Şi umbra-i o lumină, iubito, de-i a ta”), mă întrebam: cum să-i fie dor unui zid de o fereastră, când ea este o spărtură, o rană, o vulnerabilitate (o demonstrează, indirect, şi poetul, în alt loc: „Desenez o fereastră-n zid, şi/ se cască-o spărtură: în ea/ m-aş teme să cad…”)?

Alte poeme de acest gen, memorabile şi ele, sunt spuse solemn, cadenţat, în scară maiakovskiană, cu ruperea fiecărui cuvânt şi afişarea lui ca o lozincă: „Când mă gândesc/ cât de mult/ ne iubise/ izvoarele,// şi codrii,/ şi doinele/ ce au fost a-l cunoaşte -// îmi vine să cred/ că poeţii mari/ îşi aleg/ popoarele// în mijlocul cărora/ au/ a se naşte” (Eminescu). Deşi ideea poetică e la suprafaţă, poezia încă nu-i. Revelaţii poetice de acest gen ar fi fost de nepreţuit, de ar fi fost jucate într-un spectacol poetic integru, într-un poem cu mize mai mari. Similară e şi următoarea imagine poetică a bisericii de la Căuşeni (unice în felul ei), săpată în pământ, cu doar acoperişul şi turla în afară: „Schitu-ntre vii şi morţi/ stă ca un legământ./ Pe jumătate-n cer./ Pe jumătate-n pământ”. Punct, deşi părea un frumos început de poem.

După 1990, modelul de urmat pentru N. D. pare a fi mai curând Păunescu: „Înainte conjugam bolovănoasele verbe/ la timpul prezent, viitor şi trecut./ De la o vreme, dar de la o vreme/ le conjug doar la timpul pierdut”; urmând o poantă paradoxală, cu răsuciri „moderniste”, la 1800: „Sub a lunii încercănată efigie –/ seamănă dragostea noastră, acuma când nu-i/ c-un zeu trecut la o altă religie,/ dezamăgit de credincioşii lui” (Conjugarea verbelor). Dacă mergem pe linia evoluţiei discursului poetic, începând cu volumul din 1992, temele poemelor – fără a părăsi domeniul imaginarului poetic cu care ne-am obişnuit – înclină tot mai mult spre patriotism. Dramele personale, obişnuite pentru orice poet, sunt substituite de drama naţională: „Plouă trist. Parcă plouă/ peste-o ţară ruptă-n două./ Plouă de ieri. Plouă-abătut./ ca după un război pierdut./ Plouă de-o zi. Poate de nouă/ în Pruturile amândouă”. La vechile unelte artistul va reveni intermitent, dar mai ales spre sfârşit…

Dar adevărata poezie e cea care „se întâmplă”, fără teze prescrise şi fără alte scopuri decât poezia însăşi, în ideea liricii primordiale, cantabile. Într-o eventuală antologie de cântece fără melodii, poemul de mai jos al lui Nicolae Dabija ar ocupa un loc important: „O beznă flămândă mă caută, sire,/ şi mările toate-s de ceaţă./ şi-am să mor de prea multă iubire/ Şi-am să mor de prea multă iubire/ Şi-am să mor de prea multă iubire/ de viaţă. //[…]// Simt acum – aplecat pe vreo carte/ cum (promiţător, neştiut)/ viitorul m-aşteaptă departe/ viitorul m-aşteaptă departe/ viitorul m-aşteaptă departe/ -n trecut”. O structură baladesc-cantabilă are şi poemul intitulat Restaurator: „A răzăluit de pe pereţi toţi sfinţii,/ cu gând să zugrăvească alţii noi,/ când le căzuse părul şi toţi dinţii,/ şi ochii din orbite erau goi.// îmbătrâniseră şi ei ca lumea lui/ cu schituri fără uşi şi fără praguri,/ cu tot cu ierbi şi arbori amărui,/ şi oştile rămase fără steaguri.// Când a ajuns la rai, raiul i-a spus/ lui, cel rămas fără nădejdi şi vise:/ de ce-ai făcut să sângere Iisus/ mai mult decât Cel Bun îngăduise?!// Stând sub pereţii goi de jos pân’ sus,/ mai fuse cercetat: unde sunt hoţii/ ce îl flancau pe Fiu, şi dânsu-a spus:/ «Nu sunt… S-au dus… Au înviat cu toţii»”.

Până la urmă se dovedeşte – a câta oară în istoria poeziei! – că poemele autentice nu sunt odele şi imnurile, ci decadentele pasteluri de sorginte impresionist-simbolistă, în minor, precum acest fals rondel „fără nimb”, din fazele lucid-dezinteresate ale ultimului Dabija: „O, tu oraş de farmacii,/ în care tot mai bine mi-i,/ în care-mi place să amân/ să fiu bolnav, să fiu bătrân.// În care-mi place să mă plimb –/ ca Dumnezeu fără de nimb/ printr-un spital mahalagesc –/ şi să mă fac că nu tuşesc.// Oraş cu mii de farmacii/ unde stau visele-n cutii,/ dar nu găseşti un leac defel:/ cum să nu-ţi fie dor de el.// Cum să nu fii de el bolnav/ când teii înfloresc suav,/ iar cerul intră-n florării…/ O, tu oraş de farmacii…” (Chişinău).

Dar, parcă pentru a strica impresia, volumul se încheie didactic şi patetic, rostind adevăruri absolute, nesenzaţionale poetic, ca o compunere şcolară versificată: „Chiar și azi, când în lume/ Pentru poezie nu mai e loc,/ Se mai scrie cu sânge,/ Se mai scrie cu foc.// Chiar și azi, pentr-un vers/ Chemat să împrăștie ceața/ Unii-și dau aere,/ Alții-și dau viața.// […] // Ai sfârșit de citit./ Închizi și această carte./ Acum, vei continua tu/ Să arzi mai departe”.

Un fel de Legământ în maniera Vieru, cu transmiterea ştafetei poetice. Poezie bună pentru testele şcolare (am şi văzut-o la un examen naţional), nu doar uşor digerabilă, ci şi deja bine digerată, agreată de unii profesori şi înţeleasă de elevii care preferă poezia leneşă („în cădere silogistică”, adăugând şi „monstruozitatea versului facil”), condamnată de Barbu.

Dar adevărata poezie a lui N.D. e în altă parte.

Nicolae Dabija, Reparatorul de vise. Antologie de versuri, Cartier 2018