cronica edițiilor
NICOLAE MECU

O CARTE DESPRE „CERCUL LITERAR”

Articol publicat în ediția 5/2021

Asemenea multor critici și istorici literari de dincolo de munți, universitarul timișorean Alexandru Ruja se cuvine înscris în tipologia – cu rădăcinile în secolul XVIII ardelean – a cărturarului în necontenită căutare a documentului identitar. Fără a fi nicidecum cantonată regionalist, activitatea i se definește totuși, în diferența ei specifică, prin lucrări de (re)descoperire, administrare și (re)evaluare a literaturii bănățene și ardelene. Ne-au atestat-o cele două volume de comentarii Parte din întreg (1994-1999), monografia (1996) și ediția critică (forma ultimă: 2019, trei volume), Dicționarul scriitorilor bănățeni (2005), o lucrare colectivă avându-l colaborator și coordonator.

În aceeași arie – nu doar… teritorială – de preocupări se înscrie și cartea recentă1, însă ideea de a o scrie a însemnat un plus de temeritate. Căci dacă lucrările amintite lăsau spațiu larg contribuțiilor de pionierat, obiectul celei de acum, dimpotrivă, se bucură de o bibliografie nu numai bogată, dar și de superioară autoritate. Despre grupare și revista ei a început să se scrie de îndată ce climatul politic comunist a permis-o, mai precis odată cu „dezghețul ideologic” de la mijlocul deceniului 7, când au putut apărea evocările și comentariile lui Nicolae Balotă, I. Negoițescu și Radu Stanca, apoi și ale altora din afara Cercului. Vârful exegetic a fost atins însă după decembrie 1989, când studiile încep să se adune într-o veritabilă avalanșă: V. Nemoianu (în cartea despre Doinaș din 1995), Ilie Guțan (o primă monografiere a Cercului Literar, tot din 1995), Ion Vartic (studiul introductiv din epistolarul I. D. Sârbu, apărut în 1996 în colecția revistei Apostrof), Petru Poantă (cartea din 1997 referitoare la „fenomenul originar” al Cercului; altfel zis, la sursele și specificul ideilor lui doctrinare, cum și la ecourile provocate de acestea), Ov. S. Crohmălniceanu și Klaus Heitmann („influența catalitică” exercitată de cultura germană asupra grupării, o carte publicată în anul 2000), Cornel Ungureanu („intervalul timișorean” al Cercului, așa cum acesta rezultă din scrisori, 2003), în fine – cu mențiunea că șiragul referințelor de calitate nu se oprește aici – , în 2014 Giovanni Mogliocco, universitar italian din Bari, scrie despre Cercul Literar de la Sibiu și creația lui Radu Stanca, lucrarea fiind semnalată și comentată de Mircea Anghelescu în România literară din 27 februarie 2015.

Curajului exegetic al lui Al. Ruja i-a venit în sprijin capacitatea de a găsi o breșă care să-i disocieze și să-i personalizeze – tematic și stilistic — demersul, între multiplele perspective din care au fost abordate Cercul Literar ca ansamblu, prestația membrilor săi componenți și Revista Cercului Literar – aceasta, rămânând prin forța împrejurărilor o publicație efemeră, a marcat însă un moment literar de substanțială originalitate, creatoare de climat și prefigurând o nouă direcție în cultura română (Al. Ruja nu greșește când, oarecum contrafactual, o compară, ca amploare și urmări, cu acțiunea mult mai celebrei și mai … factualei Junimi din Iași). „Breșa” epistemică e prezentată într-una dintre paginile de preambul ale cărții: „a privi existența și creația [cerchiștilor] sub un anumit unghi al destinului lor: destine frânte – destine împlinite. De acea vom avea în atenție atât interpretarea operei lor, creată într-o viață în care nu au avut libertate deplină, cât și momentele în care li s-a limitat libertatea, când au fost urmăriți de organele de represiune, traumatizați, condamnați și închiși. Pe lângă valorizarea critică prin comentariu asupra operei lor, în carte vor fi incluse extrase din documente care dovedesc acest lucru”.

Asta și reușește lucrarea de față: să întocmească harta și radiografia unor destine și implicit a unei epoci de strangulare a literaturii adevărate în favoarea celei confecționate după rețetarul proletcultismului și al realismului socialist. Ce-i drept, alternativa oficială nu apare în carte decât prin referirile la ea – toate negative -, venite din interiorul grupării sibiene, sau e folosită ca substanță de contrast, de natură a potența valoarea creației autentice promovate de membrii Cercului Literar – o literatură subterană și, multă vreme, rămasă în sertar (însăși cartea lui Alexandru Ruja a mai putut aduce texte inedite). Secvență funambulescă: într-un rând, la poezia și proza anilor ’50 cotizează și doi tineri cerchiști, mai precis Ștefan Aug. Doinaș și Ion D. Sârbu. În ce-l privește pe cel dintâi, contribuția lui e prezentată mai detaliat și cu textele pe masă, în secvența de capitol intitulată „Episodul «Ion Motoarcă»”, prelevat în datele lui esențiale din relatările marelui poet, eseist și traducător. „Episodul”, de altel cunoscut ca atare, capătă valențe noi, tragicomice, odată cuprins în biografia scriitorului, interzis la data comiterii faptelor. Deși autorul experimentului nu le-a acordat vreo relevanță în planul laboratorului poetic propriu, versurile ilustrează o dată mai mult capacitatea lui de a scrie în mai multe chei și, deși derizorie în sine, farsa regizată în regim de pastișe și parodie se racordează unor considerații grave, de profunzime și de anvergură, care interesează direct și masiv formula creativității lui Doinaș. Ea trimite, de pildă, la următoarele considerații din Măștile adevărului poetic: „… Erlebnis-ul poetului se contaminează, inevitabil, de întreaga cultură a umanității. În felul acesta, eul său abisal nu iese niciodată la iveală despuiat din adâncurile misterioase ale etajelor inferioare ale psihé-ei umane, ci apare de fiecare dată travestit: el îmbracă diverse costume, de tip arhetipal, de tip colectiv, de tip istoric, de tip convențional-artistic, de tip simbolic etc…”

Orchestrând cu abilitate demersul biografist cu exegeza operei conexe, cartea reușește să dea imaginea organică a destinului fiecărei vieți și creații în parte și a tuturor la un loc. Vom întâlni adesea comentarii descriptive ale acestor fragmente de operă atașate faptului biografic. Et pour cause: istoricul literar se oprește asupra unor texte ocultate sau, și dacă apărute, rămase în firide prea puțin sau deloc vizitate. Este cazul unor publicații mai mult sau mai puțin marginale și de viață scurtă, în care au debutat unii dintre cerchiști. Autorul nu se mulțumește să reproducă integral sau parțial asemenea texte, ci ne instruiește deopotrivă asupra vernacularului periodic, prezentându-l într-un medalion dens. Alteori, avem de-a face cu texte prelevate din evocări sau epistolarii. Nu în ultimul rând, Ruja aduce la lumină evenimente ale vieții sedimentate în scrisori și pagini de prim-plan ale operei, deopotrivă păstrate doar în dosarele Securității. (Cum s-a mai spus, nu fără un asumat umor negru, ticăloasa instituție a jucat, iată, și un rol „pozitiv”, de conservator unic al unor – uneori – nestemate.) Revin: sudând firesc și neostentativ biografia civilă cu cea creatoare și cu analiza operei adiacente, autorul cărții ajunge să facă din fiecare capitol o micromonografie. „Titularii” acestor prețioase studii de factură monografică sunt, în ordinea capitolelor din volum, Victor Iancu, Ștefan Aug. Doinaș („poetul sonurilor rare”), Radu Stanca, Ion Negoițescu, Eugen Todoran („critica fenomenologică”), Ovidiu Cotruș, Deliu Petroiu („un boem al Cercului Literar”), Ion D. Sârbu. Nota distinctivă a tuturor acestor studii stă în urmărirea impactului avut de regimul interdictiv-represiv asupra evoluției unor creatori excepțional înzestrați, aflați la începutul unei cariere ce se anunța strălucită și care a cunoscut un hiatus cuprinzând – la cei mai mulți dintre ei, adică la cei interziși, arestați, condamnați și întemnițați – în jur de două decenii. La ceilalți câțiva, hiatusul a însemnat cvasipermanenta supraveghere de către Securitate, stânjenirea sau obstacularea carierei profesionale firești și în final diminuarea drastică, deturnarea și denaturarea operei. Cazul cel mai caracteristic este acela al lui Victor Iancu, autor pe care Alexandru Ruja îl restituie realmente, săvârșind astfel și un act de mult necesară dreptate. Convingătoarea sa demonstrație ne înfățișează un estetician de formație și valoare net europeană, a cărui operă – și așa constrânsă la limitare – a rămas, toată, în reviste academice sau scriitoricești. Cu admirabilă și justificată devoțiune, autorul lucrării adună, analizează și valorizează tot ce găsește sub semnătura esteticianului în aceste periodice. (Subliniez cu acest prilej rara pasiune, pricepere și cunoaștere dovedite de el în domeniul presei literare și culturale, îndeosebi al celei ardelene și bănățene.)

O mențiune aparte merită investigarea de către Al. Ruja a dosarelor întocmite de Securitate fiecăruia dintre titularii capitolelor cărții și aflate acum în custodia CNSAS. Materia, opulentă, ar merita s-o exemplificăm pe măsură. Mă limitez la primul referat al MAI Cluj / 8 martie 1955, vizând întreaga grupare și fixând jaloanele tematice și stilistice ale tuturor rapoartelor ulterioare, ba și ale „notelor informative” – uneori date de intelectuali marcanți (v. infra): „…acești tineri au practicat o literatură formalistă și cosmopolită […] urmând drumul nesănătos al unei literaturi cu tendințe burgheze, reacționare care prin scrierile lor militau pentru idealuri artistice formaliste, obiectiviste și cosmopolite, propunând ca suprem principiu izolarea artistului în «Turnul său de Fildeș» etc…” Surpriză? puse în propoziții corecte logic și gramatical, clișeele vor reveni în „notele informative” scrise de un om cu totul altfel structurat intelectual și format cultural: „Acest «Cerc literar» era un cenaclu decadent, unde se citea și cultiva literatura putredă a apusului. […] Negoițescu […] autor al unor broșurele decadente și de articole de critică estetizantă, ilizibile” etc. „M. Zaciu” (semnătură olografă) fusese bine instruit de „organe”.

________________________–

1 Alexandru Ruja, Cercul Literar de la Sibiu. Destine frânte – destine împlinite, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2020