Madonizând/Angelizzando de Geo Vasile, Cartea Românească Educațional, Iași, 2020, 155 p.
A fi ardent și în același a respecta niște canoane estetice, eventual localizându-le tocmai pentru a le bruia/blura, nu e deloc simplu. Părea că, la noi, numai Nora Iuga poate face cu brio așa ceva.
După decenii de traduceri, de alcătuit antologii și ediții bilingve din mari autori români – pe care le-a și promovat în Italia și pentru care a primit cele mai merituoase distincții –, italienistul Geo Vasile face în ultimii zece-unsprezece ani un pact cu sine și apar volumele de autor (proză, în 2012, poezie, începând cu 2010).
Privitor la acest nou volum de versuri în română și în italiană, Adriana Gloria Marigo remarcă: „În cele patru secţiuni ale florilegiului bilingv Madonizând. Angelizzando scriitorul şi poetul filolog italienist Geo Vasile îşi călăuzeşte cititorul în miezul unor teritorii cu intense conotaţii vizionare, alegorice, surrealiste: scriitura se ordonează în conexiuni de substantive şi adjectivări pătrunzătoare, al căror rezultat este instituirea unor simboluri ce determină percepţia unei ontologii profetice, ezoterice, uneori şfichiuitoare şi crude”. Și fiindcă s-a pronunțat exact la final cuvântul, să revenim asupra lui prin spusele lui Felix Nicolau: „Cruzimea aici este mai degrabă un naturalism autoscopic, punerea în cheie culturală a bolii-uzurii şi a instrumentarului spitalicesc cu nume barbarizante, însă poetizate cu umor şi (auto)ironie, ba chiar şi madonizate. […] Ca să poţi degusta cum se cuvine această artă a intertextualităţii elitiste, în relaţie combinatorie cu postmodernista ironie de periferie, trebuie să fi citit ce trebuie şi mult. Altfel, s-ar pierde prea mult din această scriitură în cheie, anatomizată savanto-inteligent”.
Pendinte de eternul element feminin, nu doar de Angélica Inna-feminina – inclusiv „arterele marilor bulevarde sangvine” (p. 31) țin tot de sfera femininului, nu?, ca și imaginația la care face referire motto-ul din Magritte –, Geo Vasile detronează omul vitruvian al lui Leonardo, îl madonizează, cum ar veni, după cum se vede și în ingenioasa copertă realizată de Paul Gorban. Și da, în italiană Adevărul este La verità. Ca și poezia, literatura, cultura, cèr-to, cèr-to!
Frunza sfințită de vânt. Antologie de autor de Carmen Focșa, Editura Bifrost, București, 2021, 81 p.
Ai zice că nu există granițe sau distanțe, ori ele sunt bizar marcate. Așa cum și editura Bifost a fost înființată pentru a micșora, înțelegem, distanța culturală între două țări, Suedia și România, tot astfel pentru poeta Carmen Focșa nu prea există granițe în îndeobște recunoscutele ierarhii spirituale și nu va părea vreo blasfemie dacă întâlnim sintagme, inclusiv titluri de volume, precum cel al antologiei de față, Frunza sfințită de vânt, sau cel al debutului din 2005, Părul tău albind, păgânească tămâie, dar și versuri în care Cerul se pogoară dinspre stele spre oameni: „De parcă odihna înaltului se lasă în jos/ Pasăre purtând între oameni cerul pustiu și lepros/ care veghează tânjind după rodul de măr pădureț”.
Nostalgia determină o retragere spre vegetal (plopi, „ierburi, ștevie, mărăcinișuri”, „când lămpile ard ostenite-n gutuie” ș.a.m.d.), sau spre spațiul reveriilor („zăpezi imaginare”, „focuri ireale”): „Sălbatic miroseau florile încă neinventate/ A dulce, îmbătătoare mătrăgună…/ Dar noi eram doar clopote care sună/ în biserici arse pe jumătate…// Doar mie mi se cerea capul, precum unui personaj/ Uitat de istorie/ Dar mie-mi era cald şi bine, îmi era somn,/ îmi era ca şi când muream ca să mă pot renaşte/ Alegându-mi părinţii cu grijă mai multă/ Decât prima oară/ Şi întrebându-mă unde e spaima/ Celui care dintotdeauna a-nceput să moară…/ Sălbatic miroseau florile încă neinventate/ Şi cetina/ Şi bureţii cu spori/ Fiarele se-mblânzeau la propriul urlet…/ Ce departe eram!” (din poemul Eram…). Ca și în cazul fiarelor din finalul poemului, reflexivitatea și dedublarea se extind, în poezia lui Carmen Focșa, până la suprapunere, până la abolirea granițelor, până ce „Încă așteptând, sperând că se înșală/ Strada se trăgea pe sine la sorți” sau, într-o altă ipostază, „Cu flori mirosind de demult a pucioasă/ Ca o planetă ce-şi ouă propriile fiinţe/ Mai departe, ochiul tău se deschide,/ Vede, memorează, apasă…/ Uneori urc şi urc în spirală/ Privind câteodată în jos…/ Ochiul tău înfloreşte mărturisindu-se/ În cărnuri suave, în os…”
Antologia cuprinde o selecție drastică din 6 volume publicate începând cu anul 2005. Prefața se intitulează ecouri orfice la ceasul amurgului și este scrisă de Daniel Onaca (din orașul suedez Malmӧ), iar pe coperta a patra sunt publicate câteva rânduri elogioase din partea Anei Blandiana, scrise la debutul din 2005.
Cineva ca mine de Emilia Poenaru Moldovan, col. Cercul Literar de la Cluj, Editura Colorama, Cluj-Napoca, 2019, 73 p.; Uioara felix de Emilia Poenaru Moldovan, col. Cercul Literar de la Cluj, Editura Colorama, Cluj-Napoca, 2020, 74 p.
Din „mărunte întâmplări și mici amintiri”, Emilia Poenaru Moldovan alcătuiește un spațiu poetic căruia îi dau credit Adrian Popescu, Viorel Mureșan, Ion Cristofor, Al. Cistelecan, Aurel Pantea.
Poemul Tata, ca și altele, vorbește despre nu numai despre istoria cea mică, despre un univers familial specific locului copilăriei, Uioara, ci despre omenescul din fiecare om ce are de înfruntat cum-necum Istoria cea mare, cu toate vicisitudinile ei: „La şcoala dintr-un sat unde a predat prima dată/ şi unde a cunoscut-o pe mama/ venea c-un porumbel pe umăr pe drumul prăfuit vara/ şi noroios mai tot timpul anului./ Locuia într-un conac al unui grof ungur şi făcea planuri/ pentru timpurile cînd vor veni americanii să-i salveze.// Mai tîrziu – era deja evident/ că americanii aveau alte treburi –/ la şcoala din oraş îi învăţa pe copiii de ţăran/ care veniseră să-nvețe meserie,/ cum să mănînce cu furculiţa şi cuţitul,/ cum să-si construiască în fundul curţii latrine din lemn,/ cum să-şi spele ciorapii/ și să ofere flori domnişoarelor.// Pe ultimele pagini din caiete, elevii trebuiau să-şi noteze/ citatele latineşti pe care şi el le învăţase/ la Casa Domnului din Blaj/ şi pe care avea bucuria să le transmită viitorilor chimişti/ ce urmau să dea ţării sodă caustică. […]// Din cei o sută de ani ai României/ lui Tata i-au revenit doar jumătate./ La moartea lui, elevii şcolilor au umplut/ toată strada noastră,/ cea mai lungă din oraş.”
Familia nu înseamnă numai consangvinitate, ci și credința într-un ideal, în „frumusețea care va schimba lumea”, în nevoia stringentă de a atenua urâțenia lumii prin actul demiurgic al creației, și mai ales al creației poetice: „sufletul se va retrage tiptil de pe chip/ cu el o lume de atomi goi/ mărunte întîmplări şi mici amintiri/ în care vor fi aruncate toate acestea/ va mai apărea cineva asemenea mie/ un alt avatar fără amprentele viselor/ […] bătăile cu fraţii şi surorile pentru colecţia/ de viermi de mătase/ ouă de tinghiliţă suflate cu paiul/ sau vederi colorate din lumea întreagă/ devin simple priviri de laser/ jocul de-a ţările ce dibuie mingea/ america saudităăăă turcikaaaa sau naustraliaaaa/ prilej de a demonstra că poeţii/ sunt clarvăzători de care planeta/are mare nevoie”.
Volumul din 2019 are pe copertă reproducerea unei picturi de Irina Petraș, Zori de ziuă.
Kilometrul zero și alte poeme de Mihai Păcuraru, Editura Neuma, Apahida, 2021, 99 p.
În viziunea poetică a lui Mihai Păcuraru, nu există de fapt o bornă zero, de un zero absolut, ci absolută este numai devenirea. Întotdeauna avem de-a face cu zero-și-alte repere, zero are mereu două fețe: „iar cuvintele se scriu din venele mele,/ privind măștile lui Ianus la kilometrul zero.// NIHIL SINE DEO!”. Jocul devenirii este marcat de pante, cum altfel (Alunecând, urcând. Și din nou), de (dis)continuități, împotriva opreliștilor (Dirijorul ne-a lăsat singuri. Dar cântăm). Nici măcar diluviul nu este o opreliște: „Atunci, lăsați cuvintele să zburde,/ țipând despre un pământ,/ Pe care eu îl populez, din nou,/ după un alt potop, cu mărăcini/ Înfloriți” (din poemul Pământ al unui popor de îmblânzitori).
Horia Gârbea consideră că „Poezia lui Mihai Păcuraru oscilează între nostalgiile edenice și un fel de suprarealism”. Se poate vorbi, scriam mai deunăzi în această rubrică despre un volum anterior al autorului (verde traversând amiaza, ePublishers, 2019), despre o recrudescență a reversului. Curgerea nu este decât aparent liniară, căci supremația reversibilului detronează orice iluzoriu punct zero: „Lecție dinspre râu spre vârf,/ și o plângere lăsată pe un deal cu un copil alunecat/ pe-un continent izolat,/ ce crede în aripile crescute, dacă privești cerul din tine” (din poemul Dacă privești cerul din tine).