cronica plasticii
FLORIN TOMA

IACOB SAU VADEMECUM VĂ PLACE

Articol publicat în ediția 6/2021

De Ioan Iacob, și ca prieten, și ca artist, nouă ne place tare.

Oricum – îngândurat, cu privirea pierdută, zâmbind misterios și șfichiuind în același timp fumul țigării printre buze, râzând la o glumă serioasă (nu râde la orice banc!), cu o destindere totală a faciesului sau, cine știe, combătându-i „lohengrinește” (dar cu respect!) și încruntându-se gigantic, pe toți flușturaticii superficiali ce pun semnul egal între Wagner și nazism sau pe cei neatenți, contravenienți ai regulii sfinte că orice german de sămânță trebuie să aibă muzica Titanului din Bayreuth pusă mereu la păstrare în memoria urechii interne. Între ciocănel și scărița ce duce direct la inimă!

Oricum și oriunde – fie la el acasă (acasă la Düsseldorf sau acasă la București, în Bulevardul Decebal, un apartament compus, elegant, scăldat în lumină și încărcat cu tablouri semnate Ioan Iacob, într-un „panotaj” foarte cald), fie în atelierul din Kölnerstrasse, mare, luminos, curat și, bineînțeles, ordonat, unde ne-a des-tăinuit deseori misterele picturii sale, fie în orice expoziție a lui, în care se plimbă cu mâinile la spate, arborând un zâmbet complice, fie în muzeele pe care le-am vizitat împreună (de la Ludwig Museum din Köln, Kunst Palast ori Kunstsammlung Nordrhein Westfalen din Düsseldorf, la Rijksmuseum, Van Gogh Museum ori Stedelijk Museum, toate din Amsterdam), unde își revalorizează aproape fără să știe un discurs didactic pe care nu i l-am bănuit niciodată.

Bref, oricum și în orice loc l-am întâlnit, am constatat că Ioan Iacob nu poate ieși în afara paradigmei sale. Adică, e simbolul Artistului omniscient, atoatefăcător, ponderat, săritor, discursiv, modest și, în același timp, orgolios pe dinăuntru (așa cum stă bine oricărui creator care știe că ESTE un vector incontestabil al creațiunii, un fel de Dumnezeu pe scara lui de valoare!).

Expoziția de la Galeriile Carol are un titlu sec, dar eficient. VADEMECUM (din lat. vade mecum / mergi cu mine) înseamnă în accepția modernă „carte (manual, repertoriu, ghid etc.) care cuprinde noțiunile de bază pentru orientarea într-un anumit domeniu de cunoștințe (și care se poartă cu sine)”. În acest univers plin de înțelesuri, expoziția lui Ioan Iacob adună la un loc, parcă spre a nu le uita (adică să ne aducem mereu aminte) principalele simboluri ale picturii sale (din ultima vreme, firește): draperia (temă abordată începând cu 2001), faimoasele bliduri cu mere, apoi inconfundabilele lui case ascunse în intunericul smolatec al Ardealului, valiza cu lucruri (sugerând parcă veșnica navetă între Westfalia de Nord și Piața Muncii, pentru care e mereu pregătit; mai puțin acum, pe pandemie!!), teancul de cărți (mai nou, biblioteca), ca o insistentă sugestie pentru lectura harnică și instructivă, apoi, două autoportrete extraordinar de sugestive. Și, nu în ultimul rând, fabulosul ciclu al Infantelor și Meninelor, decurse din Velàsquez. Voi reveni.

Până atunci, mi-am amintit o discuție instructivă privind sociologia draperiei, pe care am avut-o în mașină (un „van” ce poate fi orice, de la microbuz, la dormitor și sală de mese!!), în timpul călătoriei de la Düsseldorf la Amsterdam. Dincolo de mitologia ei, din Antichitate și până la „cortina” din teatrul lui Velàsquez, draperia are și un așa-zis rol de observație sociologică. Mai întâi, însă aș vrea să remarc performanța Muzeului Kunstapalast din Düsseldorf de a scoate, în 2017, un album colosal, intitulat: Hinter dem Vorhang – Verhüllung und Enthüllung seit der Renaissance – von Tizian bis Christo (În spatele perdelei – Camuflaj și Revelație, începând cu Renașterea, de la Tizian la Christo). Dar performanța cu adevărat uluitoare este să descoperim la pagina 268, la capitolul intitulat Malerei deckt zu, Kunst deckt auf (Pictorul ascunde, arta dezvăluie), lucrarea lui IOAN IACOB: Vorhang – Cardinal Rot (2007) (Draperie – Roșu cardinal). Deci, în această practic istorie ilustrată a picturii universale având ca subiect draperia, întâlnim la loc de cinste numele lui Ioan Iacob, alături de… nu știu, luăm la întâmplare: Tizian, Arcimboldo, Francis Bacon, Lucian Freud, Lucas Cranach, Dali, Degas, Delacroix, El Greco, Ensor, Marie Lund, Magritte, Tintoretto, Turner, Valloton, Vuillard, Whistler și, normal, Christo. Grea misie trebuie să apese pe spinarea pictorului nostru, din pricina acestei vecinătăți!

Revenind la discuția din mașină, Iacob ne explica faptul că, în spațiul locuibil, în toate casele, spre deosebire de nemți, care pun la ferestre perdele groase și draperii grele, olandezii lasă geamurile goale, prin care nu doar lumina pătrunde din belșug în încăpere, ci și privirea curioasă a oricărui trecător. În timp de neamțul are tot timpul ceva de tăinuit în intimitatea încăperii sale (în mod sigur, din decență, dorind astfel discreția), olandezul vrea cumva să demonstreze că nu are nimic de ascuns (sigur, fără să excludem exhibiționismul din Red Light District din Amsterdam!!). Demonstrația pe viu s-a aplicat vizitând și hoinărind pe toate străzile orășelului Volendam, de pe malul lacului Markermeer, unde, în pragul serii, oamenii stăteau pe bănci în fața caselor, cu ușile deschise și lumina aprinsă, prin care, interiorul se dezvăluia în toată splendoarea lui batavă(!).

Închidem și această paranteză și ne întoarcem la ciclul Infantelor și Meninelor de la Curtea lui Felipe al IV-lea al Spaniei, pe care, începând din 2018, Iacob le coboară din tablourile lui Velàsquez, spre a le pune pe pânzele sale ticluite superb în atelierul din Kölnerstrasse.

Interesul pentru pictura celui mai celebru dintre toți Diego din lume(!) a început însă din perioada studenției, când, cum-necum, mai dădea o fugă la Viena, iar, mai târziu, la Madrid, spre a se minuna de bogăția culorilor, de farmecul privirilor acestor „păpuși” cu viață, de atitudinea lor lejeră, în ciuda „garderobei” extrem de rigide impusă de Curte și de originalitatea strălucitoare a picturii lui Velàsquez (cum ar fi în Las Meninas, de pildă, unde descoperim o sumedenie de șiretlicuri de compoziție). Ioan Iacob reinterpretează la modul postmodern aceste străluciri, le adaptează intereselor sale artistice („Compoziția trebuie să fie diafană, eterică și, în final, rotundă” – recunoaște el că așa îi plăcea să spună maestrul său de la Kunstakademie Düsseldorf, Gotthard Graubner). Profesorul său îl îndemna ca, între formă și culoare, s-o aleagă pe ultima. Mărturisește Iacob: „Am ales experiența culorii, evenimentul cromatic, indiferent de subiectele pe care le pictam. De 40 de ani exersând continuu, culoarea a devenit o secvență de viață la înaltă frecvență.”

În tablouri de mari dimensiuni (1m x 1,30 m) sau în panouri a câte două, patru sau nouă pânze, ca într-un fel de caleidoscop, deși redă ca un diapazon atmosfera barocă de la Curtea lui Felipe al IV-lea, Iacob pare, de fapt, că se joacă, extrapolând, uneori, fie detalii inexistente în originale (multe personaje nu au chip, el este deliberat șters!), fie secvențializându-le, cum ar fi mâinile, rochiile, coafura sau degetele cu care Infanta sau viitoarea regină ține batista (ce simbolizează afecțiunea necondiționată și fidelitatea față de viitorul soț ales de părinți, în genere, Infantele fiind pictate de Velàsquez la vârste fragede – 11, 15 ani – gata pregătite spre a fi măritate). Toaleta lor era extrem de complicată și supusă celor mai stricte norme. Ajunși aici, cităm din excelenta și bine documentata broșură-catalog a expoziției, realizată de curatorul Raluca Băloiu, un critic de artă redutabil, care, în această expoziție, s-a întrecut pe sine în panotarea așezarea lucrărilor, mai ales că legătura cu pictorul (aflat la Düsseldorf) s-a realizat numai telefonic: „Ioan Iacob redă atmosfera barocă din lucrările lui Diego Velàsquez și aduce în pânzele sale o pleiadă de costume specifice secolului al XVII-lea. Rochia Infantelor era compusă dintr-un vertugadin, structură utilizată pe sub îmbrăcăminte, pentru a susține fustele în forma dorită. Apărut în perioada Renașterii, vertugadinul (denumirea derivă din verdugo, lemn verde, în limba franceză) este strămoșul crinolinei (consemnată mult mai târziu, în sec. al XIX-lea, în Franța Celui de-al Doilea Imperiu). Într-o atmosferă de severitate și gravitate, costumul spaniol de Curte continuă tradiția modei burgunde, plină de fast, dar cu un corsaj drept, rigid, fără decolteu, cu guler și manșete apretate și plisate. Rochia avea corsajul strâmt, închis până la gât, cu talia în unghi și cu umerii vătuiți Conform tradiției burgunde, părul era strâns și ridicat, acoperit cu o tocă mică”… Documentare excelentă!

Tot ceea ce v-am povestit reprezintă doar o parte din „bagajul” lui Ioan Iacob (mai sunt sute, dacă nu chiar mii…!), pe care ne-a lăsat să le vedem. Talismanele sale, pe care le poartă cu sine peste tot, în viața sa de artist, arătându-ni-le, ca o chemare, ca o invitație (mergi cu mine!), spre a judeca arta de excepție a unui maestru al culorii. „Doar în plasma culorii mă simt ca acasă. Lucrez la mai multe pânze concomitent, în impasto, niciodată alla prima. Aplic culoarea până când motivul este estompat(…)” – mărturisește Iacob. Și astfel, există posibilitatea ca, deseori, un tablou să fie reluat mai târziu, după luni și chiar ani de zile. În fond, nimeni și nimic nu-l grăbește. „Abia acum am ajuns să cred că, în sfârșit, pictez cu adevărat!” – a emis el, odată, paradoxul pictorului cu peste 40 de ani „în câmpul muncii”. Un pictor cu o putere de lucru extraordinară. Pentru că treceau zile întregi, luni chiar (și asta, atunci când nu era pandemia!), fără ca el să iasă din atelier.

Tehnica aceasta inedită a răbdării, a amânării s-a concretizat prin întreruperi dese ale conversației noastre. Când, deodată, îl vedeam cum se ridica de pe scaun și se îndrepta glonț către tabloul de pe perete, la care lucra (nu se știe de când), aplica o tușă într-un anume loc, apoi revenea și reluam discuția de punctul în care o lăsasem. L-am întrebat dacă acea rapidă aplicație avea vreun rol. La răspunsul său afirmativ, în timp ce ne privea misterios, adăuga: „O să vedeți! Totul e să vă placă”. Dar de foarte multe ori am încercat, privind un tablou terminat, să regăsesc, să descopăr în evanescența acestuia, absolut inconfundabilă, nu știu, cumva tușa aceea intermediară, gestul lui ce definea intervalul. N-am reușit.

Altă dată, s-a ridicat și, cu pensula groasă, cu care de regulă se vopsește, a început să pună o culoare alburie peste întreg tabloul la care lucra. „Nuuuuu!” – am strigat cu revoltă. Dar el și-a văzut de treabă mai departe, până când tot ceea ce fusese pictat mai înainte a dispărut sub stratul spălăcit. Apoi, ne-a privit șugubăț, cu uitătura aia a ardeleanului chibzuit, care zice rar: „Mno, nu ti-i teme, las` că știu eu ce fac!… Totul îi să vă bucurați voi”.

Un fel de Vademecum vă place!