Gheorghe Brătescu (1922-2017) s-a născut la Vălenii de Munte, localitate al cărei spirit iorghist și-a pus amprenta asupra lui.1 Strămoșul său, Marin Lisăndreanu, era țăran din satul vlăscean Comoara, dar unul dintre fiii acestuia (adică bunicul) a fost adoptat de sora sa, devenind astfel Brătescu. Tatăl său, purtând același prenume, era medic, iar mama, Maria Ionescu, învățătoare la școala de fete din Văleni.
A absolvit Liceul Sf. Sava din București, după care a urmat cursurile Facultății de Medicină. În toamna anului 1944 a intrat în U.T.C., iar în primăvara anului următor în P.C.R. A îndeplinit diverse funcții politice în partid și în administrația de stat, a fost director în Ministerul de Externe, prim-consilier la ambasada R.P.R. la Moscova, asistent la catedra de materialism dialectic a Școlii superioare de partid “Ștefan Gheorghiu” ș.a. În acești ani de început a fost apropiat nu doar de șefa sa, Ana Pauker (1893-1960), ci și de Miron Constantinescu (1917-1974), care se voia un fel de mentor al său.
A absolvit Facultatea de Medicină în 1947 și și-a luat doctoratul în medicină și chirurgie în 1948. În anul următor, la Moscova, s-a căsătorit cu Tatiana Pauker (1928-2011), fiica tovarășei Ana. Datorită acestui fapt cariera sa politică se încheie în 1953, odată cu căderea ei (care, din acel moment, a locuit în casa lor).
Ulterior a fost șef de lucrări la Centrul de Organizare a Ocrotirii Sănătății și Istoria Medicinii, absorbit mai apoi de Institutul de Igienă și Sănătate Publică (1953-1962), asistent la catedra de biologie și parazitologie a Institutului pentru Perfecționarea și Specializarea Medicilor și Farmaciștilor (1953-1955) și preparator la Clinica Medicală a Spitalului “Colentina” (1956-1967). Printre angajamentele sale ideologice s-a numărat susținerea “științei miciurinist-pavloviste” contra “teoriilor obscurantiste mendelist-morganiste”.
În februarie 1953, după arestarea Anei Pauker, locuința i-a fost percheziționată de Securitate, în anul 1954 a fost anchetat de partid, iar în august 1956 exclus din acesta. I s-au adus acuzațiile că, în tinerețe, a fost legionar sau simpatizant legionar și, după 23 august 1944, a promovat legionari în munci de răspundere. Brătescu le-a contestat, dar fără vreun rezultat.2
În 1957 i-a apărut prima carte, care va inaugura o vastă operă în iatroistoriografie și în filosofia istoriei medicinii.3 Va traduce, de asemenea, din Claude Bernard, Jacques Nicolle, La Mettrie, Avicenna, Descartes.
Desființându-i-se postul de cercetător al istoriei medicinii, devine epidemiolog la Sanepid (1962-1969), fără însă a întrerupe activitatea de cercetare și publicare. Discipol al lui Valeriu Bologa (1892-1971), își ia în 1966 doctoratul în științe medicale (specialitatea istoria medicinii) la Universitatea din Cluj. În uma acțiunilor de reabilitare a victimelor perioadei dejiste, Brătescu e reprimit în partid la începutul anului 1969, iar apoi revine la vechiul său post de cercetător de la Institutul de Igienă și Sănătate Publică. Refuză totuși poziția de secretar general al nou înființatei Academii de Științe Medicale, propusă de Miron Constantinescu. Dar reia activitatea ideologică comunistă și începe chiar să publice într-un nou sector, cel al propagandei ateiste.
Între 1970 și 1973 ține și cursuri facultative de etică medicală la facultățile de medicină și medicină veterinară (în cadrul catedrei de socialism științific). A fost președintele Societății de Istoria Medicinii și Farmaciei din România, din 1977 până în 1986, renunțând la această poziție în urma pensionării. După căderea comunismului, a devenit membru al Academiei de Științe Medicale. Activitatea sa publicistică intră acum într-o nouă etapă, și mai bogată, care nu s-a limitat la iatroistoriografie. Ultimii ani ai vieții i-a petrecut la Barcelona, unde locuiesc cele două fiice ale sale, căsătorite cu comuniști spanioli întâlniți la București.
*
Brătescu a început să-l citească pe Eliade încă din copilărie, mai întâi prin articolele din India trimise Cuvântului, pentru ca apoi să-i urmărească întreaga operă, științifică și literară.
Prima luare de contact are loc în anul 1969, prin intermediul lui Valeriu Bologa. Eliade citise, în revista Steaua, elogioasa recenzie pe care savantul clujean o făcuse recentei cărți a lui Brătescu, Hipocratismul de-a lungul secolelor,4 și îi scrie: “Tare aş vrea s-o posed, nu numai s-o citesc”.5 Bologa îi împărtășește autorului scrisoarea, iar acesta, entuziasmat, expediază imediat cartea, urmată de alte câteva publicații.6 Eliade răspunde cu versiunea engleză a volumului Forgerons et alchimistes. Brătescu se folosește de operele lui în noile sale lucrări – precum capitolul “Medicina chineză” din volumul Istoria medicinei universale (1970), coordonat de Bologa,7 sau studiul “Les limites de l’empirisme dans la médecine populaire” (1972)8 –, pe care nu întârzie să i le trimită.
Peste ani, scriind în autobiografie despre începutul relațiilor lor epistolare, Brătescu susține că îl admira pe Eliade pentru “documentarea scrierilor sale istoriografice”, dar – spre deosebire de ceea ce afirmase în corespondență – nu-l “încâta prea tare ca scriitor și deloc ca om politic”.9
În 6 iulie 1976 îl vizitează la Paris, împreună cu soția sa, Tatiana, căreia îi plăcuse imaginea mitizată a Anei Pauker din nuvela Pe strada Mântuleasa (1968).10 Au primit atunci un exemplar al cărții cu dedicație.
În toamna anului 1979 îi solicită colaborarea la una dintre culegerile de studii iatroistoriografice pe care le îngrijea la Editura Medicală.11 Eliade nu a putut trimite nimic; în schimb va fi subiectul unui studiu al lui Brătescu, care discută contribuțiile sale indirecte la istoriografia medicală.12 Peste doi ani, pentru un nou volum colectiv, îi cere un articol dedicat lui Sergiu Al-George (1922-1981), decedat, pe neașteptate, cu trei zile mai înainte.13 Replica lui Eliade sosește după două luni, tocmai la expirarea termenului de predare. Pe obișnuita circulară în limba engleză, prin care anunța că, din cauza artritei reumatoide, nu mai poate răspunde la scrisori, adăugase cu un scris trudit următoarele rânduri: “Moartea lui Sergiu m-a întristat nespus. Voi încerca să scriu câteva pagini despre el, după ce voi reciti ultima lui carte. Voi trimite textul lui Mircea Handoca (dat fiind că dead-line pentru volumul pe care îl pregătești dumneata este 10 ianuarie).” Iar în continuare: “Sper că totuși voi redobândi, măcar în parte, puterea de a gândi și a lucra.”14 Corespondența începută în iunie 1969, prin Valeriu Bologa, colegul interbelic al lui Eliade, se încheie, astfel, în ianuarie 1982, cu aceste rânduri despre discipolul său postbelic.15
Coleg de facultate cu Brătescu, în anii ’40, Sergiu Al-George i-a fost prieten, partener de discuții intelectuale, iar uneori și politice, de pe poziții radical opuse. După ieșirea lui din închisoare, în 1964, când și Brătescu era ostracizat politic, s-au regăsit pe alt teren, ca vechi prieteni.16 Evocarea singurului indianist (în sensul clasic al termenului) pe care-l avea atunci România, va fi trimisă lui Handoca, dar abia la 9 mai 1984.17 Așa cum observa acesta, primul articol scris de exilatul Eliade pentru o revistă din țară a avut un ecou extraordinar.18 Nu l-ar fi avut dacă apărea în volumul iatroistoriografic, publicat în tiraj mic și distribuit în circuitul instituțiilor medicale.
Brătescu a continuat să se refere la Eliade în scrierile lui, iar în ampla sa istorie a psihanalizei în România a acordat un subcapitol modului critic în care savantul și scriitorul s-a raportat la Freud.19
*
După cum am văzut, biografia oficială a lui Brătescu susține că prima lui angajare politică a fost cea comunistă, în toamna anului 1944.20 Dar, conform anchetei la care l-a supus partidul, el ar fi fost mai înainte legionar.21
Chestiunea primelor sale simpatii politice necesită o cercetare istorică. Rămâne de văzut dacă se mai pot găsi azi izvoare primare în această privință. Cele disponibile deocamdată sunt dosarele anchetei și autobiografia lui Brătescu, două surse interesate să susțină perspective opuse.
Conform celei din urmă, în anul 1935, pe când era în vacanță la Carmen Sylva (viitoarea Eforie Sud), Brătescu a vizitat aproape zilnic tabăra legionară și a ascultat discursurile pe care Căpitanul le ținea la apusul soarelui. I-a întâlnit din nou pe legionari în anul următor și chiar a avut un scurt schimb de replici cu Corneliu Zelea-Codreanu. Întors acasă, la Vălenii de Munte, a continuat – cum spune el – să se joace “de-a căpitanul și garda” cu prietenii și tovarășii săi. În curtea casei, a construit din pietre, pe un strat de verdeață, emblema legionară. A alcătuit un cuib, numit “Albina”, pentru care – afirmă Brătescu – a confecționat el însuși carnete de membru.22 Autobiografia pretinde că era o simplă joacă de copii și că el însuși se declarase “căpitan” al cuibului.
La percheziția efectuată în 1953, Securitatea a descoperit acest carnet – păstrat, conform lui Brătescu, doar în virtutea unei vocații de colecționar de amintiri –, care s-a numărat apoi printre dovezile acuzației de aderare la mișcarea legionară. Adeziune formală sau nu, a existat în mod evident o fascinație adolescentină pentru ideologia și practica acesteia, ca și, de altfel, pentru “trăirism”.23 Dar Brătescu nu clarifică mai mult de episodul carnetului, care, prin intervenția Securității, devenise un document. Nu ne spune ce s-a întâmplat din anul 1936, când s-a mutat la Liceul Sf. Sava din București, ci lasă să se înțeleagă că “cuibul” a rămas în urmă stingându-se asemenea oricărui “joc”. Doar că, în 1937, a asistat la fastuoasa înhumare a lui Moța și Marin, dar – subliniază el – a făcut-o alături de colegi nelegionari.24
Diverse versiuni ale “vocației de colecționar” slujesc ca explicații și raționalizări ale altor prezențe legionare în biografia lui. Participarea lui Brătescu la evenimente legionare cheie – precum reînhumarea Căpitanului, a nicadorilor și decemvirilor, la biserica Sfântul Ilie – Gorgani – era doar cea a unui observator “curios la tot ce se întâmpla în jur”. Consistenta colecție de publicații legionare din biblioteca lui personală se datora numai dorinței de a-și procura cât mai multe “publicații interzise”.25
Brătescu e mai credibil atunci când susține că asasinarea lui Iorga, la 27 noiembrie 1940, l-a umplut de revoltă. Abia după acest eveniment autobiografia vorbește explicit de “antilegionarismul” său. Precizările de până atunci, că nu avea legătură cu legionarii sau că se ținea la distanță de legionarism, au nevoie de mai mult decât propriile-i declarații pentru a putea fi credibile. De altfel, la Liceul Sf. Sava “se știa” că era legionar, iar ulterior (precum în anul 1947) circulau printre colegii mediciniști vorbe despre adeziunea lui la Frățiile de Cruce (desființate în februarie 1941).26
Când i-a fost percheziționată locuința, după arestarea Anei Pauker, i s-au confiscat, pe lângă carnetul de legionar și jurnalale din timpul guvernării legionare, toate cărțile interzise. Printre ele se aflau și operele lui Mircea Eliade, inclusiv Salazar și revoluția în Portugalia.27 De asemenea, tăieturi din ziarele anterioare lui 23 august 1944, pe baza cărora se spune că Brătescu ar fi vrut să scrie o carte despre “cruciada împotriva comunismului”.28
*
Ce relevanță are această chestiune, mai ales în prezentul context? Soacra lui Brătescu, Ana Pauker, avea imaginea unui lider comunist deschis către legionarii dispuși să se convertească. În primăvara anului 1945, ea a permis unei părți a muncitorilor legionari să intre în P.C.R., iar în toamnă a negociat un pact de neagresiune cu liderul legionar Nicolae Pătrașcu.29 Au circulat zvonuri și despre legătura ei intimă cu Ion Victor Vojen (1906-1989), fost comandant legionar și ambasador la Roma în timpul Statului Național-Legionar, cel care – după cum se spune – ar fi mediat pactul.30 Aceasta i-a creat – mai ales printre unii români din exil – o imagine de deschidere și generozitate, care nu corespundea realității, Pauker fiind în mod direct responsabilă de brutale și nemiloase represiuni, care nu s-au limitat la legionari, ci au inclus largi categorii politice, sociale și economice.31 Dar deschiderea porților partidului pentru legionari a fost una dintre principalele acuzații care i s-au adus după arestarea ei în anul 1953.32
La 8 noiembrie 1947, aflând despre debarcarea grupării liberale a lui Gheorghe Tătărăscu din coaliția de guvernare, Eliade face o lungă însemnare plină de sensuri, pe care nu a inclus-o în jurnalul publicat:
“Anna Pauker e numită ministru de externe în locul lui Tătărescu. Rareori am fost mai încântat de o veste primită din țară. Soarta cozilor de topor a fost încă o dată validată. Și Anna se suie pe tron în ziua Arhanghelilor Mihail și Gavril. E perfect!
Cât m-ar fi interesat răsturnările din țară dacă aș fi asistat la cucerirea brutală a puterii de către ambițioși, vitali, oportuniști, dacă aș fi văzut un moț, un mahalagiu, un subofițer sau un argat ridicându-se pe cadravre, dând din coate, lovind în dreapta și în stânga ca să-și facă loc ei! Mi-aș fi spus: Sunt germenii unei noi clase conducătoare, sunt rezervele energiei de mâine. Să-i vedem la lucru; să-i vedem ce vor da.
Dar, din nefericire, toată răsturnarea se face cu butonul apăsat la Moscova. Văd în spatele celor care se înalță din gloată sforile care-i trag, sus sau jos (căci piesa nu e încă terminată!). Ce merit «ofensiv» pot vedea în Anna Pauker? A jucat partida comunistă și a mizat, la timp, pe Stalin – nici pe Trotsky, nici pe Litvinov, nici pe altcineva. Ce energii pot ghici eu în oamenii care sunt promovați în măsura în care se arată exclusiv instrumente? Închipuiește-ți Revoluția Franceză cu butoanele la Londra sau Milano și vei înțelege farsa selecțiunii «valorilor vitale» din România. Un Danton, un Marat, un Robespierre nu și-ar fi cucerit locurile cu propriile lor mijloace, ci le-ar fi menținut sau le-ar fi pierdut în măsura în care respectau litera și spiritul normativului venit din străinătate.”33
Primul paragraf sugerează că măturarea de către comuniști a cozilor de topor ale României burgheze (sau carliste?) răzbună distrugerea de către aceasta din urmă a mișcării legionare. Dar, comuniștii nu sunt simpli ambițioșii ridicați de jos, ci niște revoluționari cu simbrie. Cum Eliade considera că legionarii n-au depins de vreun buton din străinătate, se înțelege că aceștia erau revoluționari autentici. Urcarea pe tron a Anei Pauker în ziua Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril ar fi, așadar, o uzurpare.34 Aceeași preocupare uzurpatoare, de această dată în privința istoriei românilor și a simbolurilor ei, e evidențiată de Eliade într-un articol nesemnat, publicat în anul următor:
“Neavând legături de nici un fel cu comunitatea vie a neamului românesc, cu istoria, destinul sau năzuințele lui, guvernul Anei Pauker e silit să și le inventeze. Am văzut astfel agenții NKVD-ului și slugile lui Bodnarciuk revendicându-se de la Tudor Vladimirescu și de la Horia, Cloșca și Crișan. Am văzut pe Nicolae Bălcescu proclamat teoretician și premergător al republicii populare așa-zise românești. Și suntem doar la începutul acestei vaste manevre de camuflare și substituire, menite să ne integreze pe nesimțite (așa își închipuie autorii ei!) în istoria rusească și în masa etnică slavo-asiatică.”35
Presupusul amant al Anei Pauker, Ion Victor Vojen, era unul dintre foștii colegi de clasă ai lui Eliade la Liceul Spiru Haret: Robert din Romanul adolescentului miop. Acea imagine a ei de interes și deschidere față de istoria autentică a românilor și față de (foști) legionari este exploatată de scriitor în nuvela Pe strada Mântuleasa, începută în 1955, dar reluată și sfârșită abia în anul 1967.36 După ce o încheie, Eliade discută cu Christinel despre “misterele” nuvelei și își însemnează în jurnal că foarte puțini cititori o vor înțelege “în adânc” (sublinierea lui). Era una dintre scrierile sale literare care exprimau “mitologia României moderne”, adică “semnificațiile adânci, mitologice ale spiritului și istoriei României între 1900 și 1960”.37
Majoritatea cititorilor au recunoscut-o pe tovarășa Ana sub chipul Ancăi Vogel,38 iar pe Vasile Luca sub cel al tovarășului Vasile Economu. Au recunoscut, probabil, și metafora Oanei cea mare, care-și găsește mult așteptatul bărbat în persoana unui alt “om mare”, Cornelius Tarvastu. Singurul personaj care-i spune Ancăi Vogel pe numele mic este Gheorghiță V. Lixandru, eroul cheie al nuvelei, cel care-și schimbase identitatea și care ar fi putut fi oricine în noua Românie populară, chiar în interiorul elitei conducătoare.
Cu ocazia vizitei lor din 1976, Brăteștii l-au întrebat: “Dar cum de ați cunoscut atâtea detalii precise?” Eliade își notează în jurnal: “Nu știu dacă m-au crezut când le-am mărturisit că povestirea este inventată de la început până la sfârșit, că o inventam pe măsură ce o scriam…”39 În răspăr cu ceea ce scrisese în jurnalul din 1967, după publicarea nuvelei el a tăgăduit în mod constant că aceasta încriptează fapte și figuri istorice. Et pour cause! Când Mircea Handoca îi scrisese despre “foarte transparentele aluzii la personaje reale”, Eliade înțelege că e vorba de aluzii politice și îi răpunde că se înșeală: “Totul este mitologizat, iar Anca Vogel nu are «model», ci constituie, ea însăși, un «arhetip».”40 Brătescu nu pomenește în autobiografia lui – atât de generoasă cu toate amănuntele – nici despre vizită, nici despre nuvelă, deși știa că aceasta nu e chiar în întregime inventată. Mai știa că Eliade inclusese acea însemnare în jurnalul publicat. Să fie motivul tăcerii tocmai înțelegerea nuvelei în profunzimile ei?
Pe strada Mântuleasa a plăcut mult și unor vechi membri ai mișcării legionare.41 Întreaga poveste din jurul lui Lixandru și, mai ales, finalul ei trebuiau să le sune precum motivul întoarcerii într-o zi din versurile cunoscute: “Tot noi vom sta, tot noi vom fi,/ Ca o sămânță-n taina lor.”42 Încercarea comuniștilor de “camuflare și substituire”, cu scopul de a-i integra pe români în “istoria rusească și în masa etnică slavo-asiatică”, ar fi fost, așadar, zădărnicită și răsturnată de o camuflare și o substituire contrare, de tip cal troian. Gruparea moscovită din conducerea țării e înlăturată de comuniștii autohtoni, infiltrați de oameni care și-au schimbat, în mod tactic, identitatea. În cele din urmă, comunismul e cel care este integrat în istoria și în tradițiile românilor.
În toamna anului 1967, când Eliade scrie cea de-a doua jumătate a nuvelei, procesul de detașare de sovietici și de trecere la un comunism național era aproape desăvârșit. Prizonierii politici fuseseră eliberați și reintegrați, iar cea mai mare parte a istoriei și a culturii interzise redevenise licită, într-un proces de liberalizare și normalizare care continua. În luna septembrie se ridicase și interdicția asupra propriului său nume.43 Era, cu o expresie a lui din anii ’30, un fel de victorie a geografiei asupra istoriei sau, cum va spune în anii ’80 un discipol al său, o “răzbunare a gnosticilor”.
Așadar, “Cine este Lixandru?”
1
București, 26 iunie 1969
Mult stimate domnule Eliade,
Copia scrisorii dumneavoastră către dl. prof. V. Bologa44 am primit-o tocmai când reciteam Alchimia asiatică,45 în vederea redactării capitolului despre medicina chineză dintr-un manual, în pregătire, de istorie a medicinii universale.46 Scrisoarea dumneavoastră mă face să prețuiesc și mai mult bunele cuvinte pe care părintele meu medico-istoric le-a avut, în Steaua, pentru modestul studiu despre originile și destinul hipocratismului.47
Zilele trecute v-am expediat cartea,48 pe care sper să o primiți înaintea plecării în Europa.
Vreau să vă exprim cu acest prilej adânca recunoștință pentru bucuria incomparabilă pe care mi-a dăruit-o dintotdeauna scrisul dumneavoastră științific și literar, începând cu acel articol despre intușabili, apărut, pare-mi-se, în Ziarul științelor și al călătoriilor,49 pe care l-am citit într-o vară, în copilărie, la Vălenii de Munte, și terminând cu “La țigănci”,50 poveste al cărei ecou crește în mine pe măsura trecerii timpului.
Vă rog să primiți, mult stimate domnule Eliade, încredințarea fierbintei mele admirații și gratitudini.
G. Brătescu
P.S. Curând îmi voi permite să vă trimit alte câteva publicații ale medico-istoricilor bucureșteni.51
2
București, 3 septembrie 1969
Mult stimate domnule Eliade,
Vă mulțumesc din suflet pentru The Forge and the Crucible,52 pe care o cunoșteam din versiunea franceză,53 dar pe care, datorită amabilității dumneavoastră, am acum posibilitatea să o cercetez în tihnă, împreună cu “Post Scriptum”-ul său și cu plusul de delectare prilejuit de consultarea unui exemplar dedicat de autorul atât de prețuit.
V-am expediat în iulie, la Chicago, câteva din publicațiile noastre medico-istorice din ultimii ani, printre care și recenta mea Etică medicală.54 Sper să le găsiți la înapoiere.
În fiecare zi pândesc intrarea în librării a mult așteptatului La țigănci.55 Tare aș fi dorit să se fi făcut așa încât, cu exemplarul astfel achiziționat, să mă fi prezentat alături, la masa unde dumneavoastră ați da autografe admiratorilor bucureșteni…
Nerenunțând la speranța de a vă vedea aici și cât mai curând, vă rog să primiți încă o dată încredințarea recunoștinței și admirației mele devotate.
G. Brătescu
3
G. Brătescu, “Les limites de l’empirisme dans la médecine populaire”, Revue Roumaine des Sciences Sociales (Bucarest), tome 16, no. 4, 1972, pp. 393-401.
Domnului Mircea Eliade,
Această modestă lucrare inspirată de concepțiile D-sale.
G. Brătescu
București, 29 nov. 1972
4
București, 23 februarie 1977
Mult stimate domnule Profesor,
Vă trimitem, cu prilejul aniversării dumneavoastră, cele mai calde urări de sănătate, spor la muncă și fericire. Întâlnirea cu dumneavoastră de astă vară la Paris, pe care o evocăm adesea cu mare drag, ne-a lăsat cea mai reconfortantă amintire, pentru care vă rămânem nespus de recunoscători.
Suntem bucuroși să știm că lucrați la adâncirea cunoașterii unora din aspectele fundamentale ale culturii universale, că vegheați la promovarea valorilor umaniste autentice și că demonstrați cu strălucire forța creatoare a poporului român.
Ai dumneavoastră devotați,
Tatiana și dr. G. Brătescu
5
București, 21 octombrie 1979
Mult stimate domnule Profesor,
Primind aprobarea să tipăresc un nou volum de studii și articole medico-istorice,56 îndrăznesc să vă rog să ne onorați cu colaborarea dumneavoastră.
M-am gândit că poate mi-ați trimite comunicarea “Mythes cosmogoniques et guérisons magiques”, pe care ați prezentat-o la Congresul de istoria religiilor de la Amsterdam,57 pentru a o publica în versiune românească. Dacă acest lucru nu este posibil, v-aș ruga să-mi îngăduiți să tipăresc în traducere “Nota de demonologie” pe care ați inserat-o în primul volum pe 1938 din Zalmoxis.58 Reactualizând acest text pe care nu mulți din medicii și medico-istoricii actuali îl cunosc, s-ar aduce și un omagiu profesorului V. Bologa.
Vă rog să binevoiți a-mi comunica hotărârea dumneavoastră până către 10 decembrie, deoarece trebuie să depun volumul la editură chiar în cursul acestui an.
Primiți, mult stimate domnule Profesor, încredințarea profundului meu devotament și a constantei mele admirații.
Dr. G. Brătescu59
6
București, 14 febr[uarie] 1980
Mult stimate domnule Profesor,
Într-adevăr, în R.F.R. din decembrie 1937 a apărut articolul dumneavoastră “Demonologie indiană și o legendă românească”,60 tradus apoi în Zalmoxis din 1938. Regret mult că nu am putut obține un text al dumneavoastră pentru volumul colectiv pe care-l pregătesc.
Este încă un motiv de mâhnire, pe lângă acela că mi-a fost imposibil, chiar mobilizând toate relațiile pe care le am la librării, să intru în posesia unui exemplar din De la Zalmoxis la Gengis-Han…61
Vă rog să primiți încredințarea respectului meu devotat.
G. Brătescu
7
București, 13 noiembrie 1981
Mult stimate domnule Profesor,
V-am expediat azi o culegere de studii și note iatroistoriografice, în care figurează și textul unei conferințe pe care am ținut-o acum doi ani, intitulată “Mircea Eliade și istoria medicinii”.62 Vă rog să primiți acest text ca pe un omagiu modest din partea unui statornic admirator al creației dumneavoastră științifice și literare.
Probabil că ați aflat despre stingerea, în seara de 10 noiembrie, a dragului nostru Sergiu Al-George. Tocmai se întorsese de la congresul din Benares, unde culesese impresii pozitive de o intensitate care îl alarmase, încât i se părea că, după atâta bucurie, nu mai poate urma în viața aceasta nimic. Inima i s-a oprit în timpul unei convorbiri telefonice; soția, care trebăluia într-o cameră alăturată, l-a găsit, întorcându-se lângă el după câteva minute de absență, fără suflare.
Ca indianist, nimeni nu-l poate înlocui astăzi aici, acasă. Trebuie să sperăm că încrederea lui în câțiva tineri de ispravă se va dovedi a fi întemeiată.
De curând am primit aprobarea să îngrijesc editarea unui nou volum de studii și cercetări medico-istorice.63 Intenționam să-l pun sub semnul lui Victor Gomoiu, de la a cărui naștere se va împlini în 1982 un secol. Doresc acum ca lui Gomoiu să i-l alătur pe Sergiu, ca patron spiritual al acestei publicații.64 Vin de aceea cu rugămintea să-mi dați un text în amintirea neuitatului nostru prieten. Conținutul exact și dimensiunile le veți stabili dumneavoastră. Am nevoie de el până la 10 ianuarie 1982.
Vă rog să primiți, mult stimate domnule Profesor, încredințarea desăvârșitului meu devotament.
G. Brătescu65
1 Informațiile biografice din acest articol provin din amintirile sale, coroborate cu alte surse. G. Brătescu, Ce-a fost să fie. Notații autobiografice, Humanitas, București, 2003.
2 Ibidem, pp. 272-277, 278.
3 O listă a lor în Mihail Mihailide, Medici-scriitori români. Mic dicționar, Ed. “Viața medicală românească”, București, 2001, pp. 71-72. Lista completă a publicațiilor sale se găsește în G. Brătescu, Titluri și lucrări, Ed. “Viața medicală românească”, București, 2004, 72 pp.
4 Publicată de Editura Ştiinţifică în primăvara anului 1968. Cf. G. Brătescu, Ce-a fost să fie, op. cit., p. 310.
5 Scrisoare din 3 mai 1969; “Mircea Eliade și Valeriu Bologa. Corespondența postbelică”, ed. de L. Bordaș, Viața românească (București), nr. 3-4, 2013, pp. 16-24 (16).
6 V. scrisoarea lui G. Brătescu din 26 iunie 1969, publicată mai jos (nr. 1). De asemenea, scrisoarea lui Bologa către Eliade, din 7 iulie 1969, și cea a lui Eliade către Bologa, din 13 septembrie 1969; “Mircea Eliade și Valeriu Bologa. Corespondența postbelică”, op. cit., pp. 17, 18.
7 V. scrisoarea lui G. Brătescu din 26 iunie 1969, publicată mai jos (nr. 1) și scrisoarea lui Sergiu Al-George către Eliade, din 15 decembrie 1973; Mircea Eliade și corespondenții săi, vol. 5, ed. de M. Handoca, Criterion, București, 2007, p. 176.
8 V. dedicația din 29 noiembrie 1972, publicată mai jos (nr. 3).
9 G. Brătescu, Ce-a fost să fie, op. cit., p. 321.
10 M. Eliade, Jurnal, vol. II, ed. de M. Handoca, Humanitas, București, 1993, p. 235. V. și Monica Lovinescu, Jurnal. 1994-1995, Humanitas, București, 2002, p. 64 (17 septembrie 1994); idem, La apa Vavilonului, Humanitas, București, 1999, p. 42.
11 V. scrisorile din 21 octombrie 1979 și 14 februarie 1980, publicate mai jos (nr. 5 și 6).
12 V. scrisoarea din 13 noiembrie 1981, publicată mai jos (nr. 7).
13 Ibidem.
14 G. Brătescu, Ce-a fost să fie, op. cit., p. 370.
15 Scrisorile se păstrează la University of Chicago Library, Special Collections Research Center, Mircea Eliade Papers (de acum înainte M.E.P.), 71.1, 72.2, 72.4, 72.5 și 72.7. Dedicația în M.E.P. 141.3. Toate au fost culese în anul 2013, de către Mihaela Gligor, în cadrul unui proiect realizat împreună, iar apoi verificate și editate de subsemnatul prin confruntare cu originalul.
16 G. Brătescu, Ce-a fost să fie, op. cit., pp. 102, 112-113, 119-120, 124, 128, 146, 225, 273, 313, 321-322, 359. V. și Dorina Al-George, Șocul amintirilor, ed. a II-a, Paralela 45, Pitești, 2006, pp. 112, 294-296.
17 M. Eliade, Europa, Asia, America… Corespondență, vol. I, ed. de M. Handoca, Humanitas, București, 1999, p. 419. Handoca i-o ceruse la 14 decembrie 1981 și-i reamintește de ea la 5 martie 1984. Mircea Eliade și corespondenții săi, vol. 2, ed. de M. Handoca, Minerva, București, 1999, pp. 148, 150, 172, 174, 176, 177.
18 M. Eliade, “In memoriam Sergiu Al-George”, România literară (București), XVII, nr. 30, 26 iulie 1984, p. 7; republicat în Împotriva deznădejdii. Publicistica exilului, ed. de M. Handoca, Humanitas, București, 1992, pp. 261-262. V. și Dorina Al-George, op. cit., pp. 147, 151.
19 Pe lângă multe alte referiri la el. “Ecouri în sociologie și în antropologia «profundă»: M. Eliade”, în G. Brătescu, Freud și psihanaliza în România, Humanitas, București, 1994, pp. 172-178. Despre raportul lui cu C.G. Jung, foarte puțin la pp. 345-346.
20 G. Brătescu, Ce-a fost să fie, op. cit., p. 127 ș.u.
21 V. și Dosarul Ana Pauker, vol. 1, ed. de Elis Neagoe-Pleșa și Liviu Pleșa, Nemira, București, 2006, p. 507.
22 G. Brătescu, Ce-a fost să fie, op. cit., pp. 44-46.
23 La un moment dat, în decembrie 1944, își pune în jurnal întrebarea dacă nu mai are cumva vreo “reminiscență a «trăirismului»” său. Ibidem, p. 134.
24 Ibidem, p. 52.
25 Ibidem, pp. 82, 163
26 Ibidem, pp. 180-181, 277.
27 Ibidem, p. 247.
28 Dosarul Ana Pauker, loc. cit. Spre deosebire de acuzațiile de legionarism, această acuzație de antonescianism nu e explicată sau respinsă de Brătescu. Ce-a fost să fie, op. cit., p. 295.
29 Robert Levy, Ana Pauker. The Rise and Fall of a Jewish Communist, University of California Press, Berkeley, 2001, pp. 75-76, 278-279. V. și Catherine Durandin, Histoire des roumains, Fayard, Paris, 1995, pp. 362-363.
30 Dezmințite atât de foști legionari, cât și de apropiații Anei Pauker. Șerban Milcoveanu, Partidul Comunist și Mișcarea Legionară în epoca fierbinte, iulie 1945 – iulie 1948, Crater, București, 1996, p. 88. Robert Levy, Ana Pauker, op. cit., p. 274. Brătescu îl discută printre reprezentații extremei drepte care s-au “răfuit” cu Sigmund Freud; Freud și psihanaliza în România, op. cit., p. 209.
31 Vojen însuși a fost arestat în decembrie 1948 și a stat în închisoare până în anul 1963.
32 Robert Levy, Ana Pauker, op. cit., pp. 177, 206.
33 Jurnal, 8 noiembrie 1947, M.E.P., 15.3, ff. 424-425. Ideile au fost dezvoltate în articolul “Revoluționari cu normativ”, Uniunea Română (Paris), nr. 6, aprilie 1949; republicat în Împotriva deznădejdii, op. cit. pp. 41-43.
34 Nu e clar dacă Ana Pauker a “urcat pe tron” chiar în acea zi, dar așa știa Eliade. Despre sistemul pretendenților la tron, vezi însemnarea din 4 septembrie 1945, în Jurnalul portughez și alte scrieri, vol. 1, ed. de Sorin Alexandrescu, Humanitas, București, 2006, p. 382.
35 “23 August 1948”, Curierul român (Paris), nr. 7-8, august 1948, pp. 1-2; republicat în Jurnalul literar (București), XI, nr. 1-2, ianuarie 2000, p. 3.
36 A scris o sută de pagini, până la sfârșitul capitolului VI, în vreo zece zile din august 1955, lângă Ascona, iar restul, aproape șaptezeci de pagini, în cam tot atâtea zile din toamna anului 1967, la Chicago. V. însemnările din 28 octombrie până în 5 noiembrie 1967; Jurnal, M.E.P., 16.10, ff. 3345-3357.
37 Jurnal, 9 decembrie 1967, M.E.P. 16.10, f. 3374.
38 Și mulți i-au reproșat chiar că a “umanizat-o”. De pildă, Vintilă Horia; Mircea Eliade și corespondenții săi, vol. 5, op. cit., p. 399 (23 ianuarie 1969).
39 M. Eliade, Jurnal, vol. II, op. cit., p. 235 (6 iulie 1976).
40 Mircea Eliade și corespondenții săi, vol. 2, op. cit., p. 61 (15 aprilie 1969); M. Eliade, Europa, Asia, America… Corespondență, vol. I, op. cit., pp. 368-369 (21 mai 1969).
41 Ca, de exemplu, Dumitru Găzdaru (1897-1991). Jurnal, 19 aprilie 1969, M.E.P., 17.3, f. 3726. Ea l-a entuziasmat și pe un nazist pocăit, Siegfried Unseld (1924-2002). M. Eliade, Jurnal, vol. II, op. cit., pp. 313-314 (5 mai 1978).
42 Radu Gyr, căruia i se povestise despre nuvelă, “adăsta cu nerăbdare” primirea unui exemplar și intenționa să publice un comentariu literar al ei. Mircea Eliade și corespondenții săi, vol. 5, op. cit., p. 383 (16 decembrie 1968). În aceeași scrisoare îi transmite salutări cordiale de la vechiul prieten Vojen.
43 Eliade se întreba dacă nuvela va fi lăsată să pătrundă în țară. Nu numai că a fost lăsată, dar i s-a propus chiar introducerea ei în primul volum de nuvele, publicat în 1969. Lucru pe care l-a refuzat, atât din rațiuni de timp, cât și pentru că dorea ca ea să apară împreună cu alte proze din “ciclul Mântuleasa”, care nu ieșiseră încă toate din laboratorul său de creație.
44 Din 3 mai 1969. Publicată în M. Eliade, Europa, Asia, America… Corespondență, vol. I, op. cit., pp. 94-95.
45 M. Eliade, Alchimia asiatică, I. Alchimie chineză și indiană, Ed. Cultura poporului, București, 1935.
46 G. Brătescu, “Medicina chineză”, în: Istoria medicinei universale, sub îngrijirea prof. dr. doc. V. L. Bologa, Ed. Medicală, București, 1970, pp. 89-108.
47 Valeriu Bologa, “Marea cotitură. Hipocratismul – începutul medicinii savante”, Steaua (Cluj-Napoca), XX, nr. 2, februarie 1969, pp. 102-105.
48 G. Brătescu, Hipocratismul de-a lungul secolelor, Ed. Științifică, București, 1968.
49 E vorba, foarte probabil, de articolul “Leproşii”, Cuvântul (București), VII, nr. 2074, 30 ianuarie 1931, pp. 1-2. Sau poate “110° Fahrenheit, ciclon direcţie sud-vest”, ibidem, V, nr. 1471, 28 mai 1929, pp. 1-2. Amândouă au fost incluse în volumul India (1934).
50 M. Eliade, “La țigănci”, Destin (Madrid), 12, 1962, pp. 13-49; reluată în volumul Nuvele, Destin, Madrid, 1963.
51 Nota lui Eliade: “[răspuns] 31 iulie”. Îi mulțumea pentru carte și-l anunța că o va pomeni în volumul De Zalmoxis à Gengis-Khan, pe care urma să-l dea tiparului. Cf. G. Brătescu, Ce-a fost să fie, op. cit., p. 321.
52 M. Eliade, The Forge and the Crucible, tr. by Stephen Corrin, Harper, New York / Rider, London, 1962; reeditare, 1968.
53 M. Eliade, Forgerons et alchimistes, Flammarion, Paris, 1956.
54 G. Brătescu, Etica medicală, Ed. Științifică, București, 1969.
55 M. Eliade, La țigănci și alte povestiri, cu un studiu introductiv de Sorin Alexandrescu, Ed. pentru literatură, București, 1969.
56 Trecut și viitor în medicină. Studii și note, sub redacția lui G. Brătescu, Ed. Medicală, București, 1981.
57 V. Proceedings of the 7th Congress for the History of Religions, Amsterdam, 4th-9th September 1950, ed. by C.J. Bleeker, G.W.J. Drewes, and K.A.H. Hidding, North-Holland Publishing Co., Amsterdam, 1951, pp. 180-181.
58 M. Eliade, “Notes de démonologie”, Zalmoxis. Revue des études religieuses (Paris), I, 1938, pp. 197-203.
59 Nota lui Eliade: “r[ăspuns] 15 ian[uarie]”.
60 M. Eliade, “Demonologie indiană și o legendă românească”, Revista Fundațiilor Regale (București), IV, nr. 12, 1 decembrie 1937, pp. 644-649.
61 M. Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han. Studii comparative despre religiile și folclorul Daciei și Europei Orientale, traducere de Maria Ivănescu și Cezar Ivănescu, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1980.
62 G. Brătescu, “Mircea Eliade și istoria medicinii”, în Trecut și viitor în medicină, op. cit., pp. 635-658.
63 Momente din trecutul medicinii. Studii, note și documente, sub redacția dr. G. Brătescu, Ed. Medicală, București, 1983.
64 V. și G. Brătescu, “Sergiu Al-George medicul”, în: Momente din trecutul medicinii, op. cit., pp. 49-52. Cf. Ce-a fost să fie, op. cit., p. 370.
65 Nota lui Eliade: “r[ăspuns] 6 ian[uarie]”.