cronica filmului
Ioan-Pavel Azap

„Berliner”-ul din Salonta

Articol publicat în ediția 09-08/2021

Redeschiderea cinematografelor în toată țara, într-o sperată, dar puțin probabilă permanentizare a unei relative stări de normalitate, a adus pe ecrane – în fața unui public nici mai numeros, nici mai sărac decât înainte de impunerea restricțiilor – o serie de filme aflate „în așteptare” sau filme realizate în condițiile improprii ale pandemiei, acestea din urmă având și „aura” turnajului în „vremuri de ciumă”. Mă refer în primul rând la filmele românești, piața internațională fiind mult prea bogată, chiar dacă nu neapărat și pe măsură de ofertantă, pentru a putea fi urmărită altfel decât prin intermediul festivalurilor sau a unor pelicule „rătăcite” în rețeaua de difuzare datorită unor distribuitori interesați și de artă, nu doar de afacerea numită film. În ciuda Ursului de Aur obținut la Berlin anul acesta, nu Babardeală cu bucluc sau porno balamuc al lui Radu Jude, ostentativ-conjunctural, este, până în momentul de față, evenimentul – posibil — al anului cinematografic românesc, ci Berliner al lui Marian Crișan.

Câștigător al unui Palme d`’Or la Cannes pentru scurtmetrajul Megatron (2008), Marian Crișan a debutat în lungmetrajul de ficțiune în 2010 cu Morgen, o abordare atipică a fenomenului migrației ilegale, urmat de Rocker (2013), în care tema este dependența de droguri, tratată însă într-un mod neconvențional și de Orizont (2016), temerară readaptare cinematografică a nuvelei lui Ioan Slavici, Moara cu noroc, transpusă din lumea porcarilor lui Lică Sămădăul în cea a hoților de lemne de azi, fără complexul capodoperei lui Victor Iliu din 1957, La „Moara cu noroc”. Încă de la primul său film, regizorul a impus un spațiu: Salonta, orașul său natal din Bihor, la granița cu Ungaria. Dacă Corneliu Porumboiu folosește Vasluiul ca decor al filmelor sale fără a-l numi explicit, Marian Crișan nu are complexul provincialului și, prin universalitatea temelor sale, a transformat un spațiu aflat „la marginea imperiului” într-un topos general valabil. Și Berliner, la care regizorul este co-scenarist alături de Gabriel Andronache, este filmat tot în Salonta, în 2018. Fundalul îl reprezintă alegerile pentru Parlamentul European. Fostul ministru Silvestru Mocanu (Ion Sapdaru) candidează în colegiul Salonta fără a avea nicio legătură cu oamenii locului. Implicat într-un scandal aflat în plină derulare, speră să dobândească astfel imunitate. Întâmplarea face să-l întâlnească pe Viorel (Ovidiu Crișan), om simplu care își câștigă traiul ca tractorist muncind pământurile altora. Deși personajul politicianului corupt era ușor de exploatat, lupta anti-corupție este un slogan generalizat atât printre guvernanți cât și în opoziție, mai ales dacă apela la trimiteri conjuncturale – precum celebrele „șopârle” din filmele de actualitate ale anilor `80 –, Marian Crișan are inspirația și inteligența de a muta accentul de pe politicienii corupți pe modul în care corupe politica, puterea mai bine spus. Berliner este de fapt un „studiu de caz”, realizat cu discreție, gradat și cu o subtilă ironie, al cărui protagonist este nu fostul ministru, ci Viorel, evoluția acestuia fiind cea mai spectaculoasă. Dintr-un ins apatic, „ancorat” în rutina cotidiană, neinteresat de politică, Viorel se transformă într-un agent electoral mai eficient decât șeful de campanie al fostului ministru. Și nu atât faptul că, acceptând să intre în joc, primește drept răsplată un tractor nou este factorul determinant al implicării sale, cât mai ales sentimentul puterii, cu atât mai tentant cu cât este vorba despre jocurile de culise, de manipularea celor din jur, în speță a alegătorilor. Marian Crișan nu acuză, constată doar, fără încrâncenare, cu umor, dar și cu empatie pentru personajele sale. Momentele de singurătate ale fostului ministru, înstrăinarea de propria familie, chiar revolta sa sugerează faptul că pentru a accede la putere trebuie să plătești un preț defel modest. Și dacă Silvestru Mocanu este un actor politic conștient de falsul interpretării sale, Viorel, în ciuda aparentei sale blajinătăți, ajunge să își ia în serios postura de „eminență cenușie”. Facinația puterii este asemeni fascinației abisului căreia nu i te poți sustrage.

Remarcabil cuplul actoricesc format de Ion Sapdaru și Ovidiu Crișan. Dacă Sapdaru confirmă, Ovidiu Crișan ne oferă momente antologice, dacă ar fi să amintim doar secvența de la festivitatea școlară unde, după câteva vorbe spuse la microfon, se retrage continuând să își frământe stânjenit mâinile într-o expresivitate gestuală rar întâlnită pe marele ecran, sau pe cea a confruntării finale televizate dintre cei doi candidați locali la Parlamentul European, în care personajul său demonstrează, cu falsă candoare, că și-a însușit pe deplin limbajul demagogic al mentorului. De reținut și imaginea semnată de Oleg Mutu, nu doar funcțională ci perfect adaptată modului molcom, dar de un suspans discret, de a povesti cinematografic al lui Marian Crișan.

Titlul filmul este de o ironie extremă. În 1963, la scurt timp după ridicarea Zidului Berlinului, aflat în vizită în partea occidentală, John F. Kennedy declama: „Ich bin ein Berliner!” / „Și eu sunt berlinez!”. Explicând alegătorilor că el are o mare admirație pentru Kennedy, Silvestru Mocanu parafrazează: „În adâncul sufletului meu și eu mă simt bihorean! Ba, aș spune că sunt salontan…”. Ironia este cu atât mai mare, dar lipsită de cinism, cu cât este vorba de o demagogie nici măcar originală, ci la mâna a doua.