tema VR
CONSTANTIN ABĂLUȚĂ

FEMEIA NISIPURILOR ŞI BĂRBATUL-CUTIE

Articol publicat în ediția 08-09/2021

tema VR: Un personaj de neuitat din literatura lumii

Fascinantă recurenţa temelor şi motivelor la marii autori. Kobo Abe, japonezul ce în 1962 îşi dădea capodopera sa, nu face excepție. Romanul Femeia nisipurilor, pendulând între parabolă kafkiană şi dezbatere camusiană, are în centrul lui omul aflat în situaţii limită: privat de libertate, scos din istorie, obligat la o muncă zadarnică, silit să iubească singura femeie disponibilă de pe pământ. Meritul cel mai mare este realismul lui halucinant, gradarea tensionată a intrigii, dezvăluirea încet-încet a fundalului tenebros, de esenţă sclavagistă, care guvernează ceea ce la început părea o simplă întâmplare nenorocoasă. Și așa cum nisipul din fundul gropii ascunde apa freatică, iată că eroul alege să rămână acolo de unde tot timpul până acum voise să fugă. Dispariţia lui din lumea civilizată este definitivă. Apa, realitate ori iluzie, îl atrage cu o forţă nestăvilită. A extrage, prin capilaritate, apă din nisip i se pare un ţel demn de o viaţă de om. Pentru el, asemeni locotenentului Drogo din Deşertul tătarilor al lui Buzatti, sensul vieţii stă într-o idee mai mult sau mai puţin absurdă, împărtăşită doar de câţiva apropiaţi, parcă în pofida mulţimilor gregare.

O aceeaşi distincţie între particular şi general, între eroul ieşit din comun şi masa indistinctă a semenilor lui ne întâmpină şi în romanul publicat de Kobo Abe unsprezece ani mai târziu. Bărbatul-cutie face parte din aşa-numitele „cazuri” din care autorul ne prezintă doar patru, botezaţi cu primele patru litere ale alfabetului. Paradoxal, tocmai anonimitatea lor îi ridică la rangul de eroi. Căci bărbaţii-cutie, trăgându-şi pe cap un ambalaj protector şi agăţându-şi, prin interior, de pereţii de carton, un minim de ustensile pentru nevoile zilnice („radio, ceşcuţă de ceai, termos, lanternă, prosop de mâini şi alte mărunţişuri”), şi-au raţionalizat la maximum şi întâlnirile cu lumea exterioară, în schimb le-au făcut palpitante, de neuitat. Roman experimental, cu vizibile tente beckettiene, propulsând pe post de erou mai degrabă un concept („Cel care plonjează într-un asemenea obiect îşi pierde calitatea de fiinţă umană în clipa în care iese pe stradă. Şi nu e nici cutie. Devine un fel de spectru.“), Bărbatul-cutie se află la antipodul entomologului din Femeia nisipurilor, întrucât primul e confecţionat din fişe/ scene înseriate de voinţa auctorială, disipându-şi treptat contururile (mai ales atunci când râvneşte la aparenţa umană şi se simte râvnit tocmai pentru neînregimentarea sa), iar cel de al doilea este unitar distribuit în acţiune şi solidar cu absurdul care-1 macină, de aceea reuşind să treacă fără resturi în viziune.

Bărbat debusolat, rătăcit, neînţelegându-se pe sine însuşi, omul-cutie e ceva mai puţin decît Molloy-ul beckettian care are măcar siguranţa că nu-i râvneşte nimeni personalitatea agonizantă. Iar raportat la Femeia nisipurilor, bărbatul-cutie pare o ipoteză târzie a eroului din acest roman, şi anume: aceea în care firul de apă dovedindu-se a fi o întâmplare punctuală irepetabilă, în chip de doliu după izvorul neaflat, omul şi-ar fi tras pe cap un târn din acelea cu care se căra nisip, nemaivrând să iasă de acolo niciodată. Singularizarea prin claustrare ori înglobarea de bunăvoie în gloata uniformizantă: unde se află autenticul chip uman, de care parte e adevărul şi libertatea? La aceste întrebări greu de răspuns trudeşte, cu inspiraţie şi onestitate, Kobo Abe şi vocaţia lui existenţialistă îi asigură un loc în galeria marilor personalităţi ale literaturii universale.