cronica traducerilor
RODICA GRIGORE

Despre pisici, dar mai mult despre oameni

Articol publicat în ediția 10/2021

Acum mieunatul pisicii s-a stins.
Dormitorul atins
de razele lunii.” (Matsuo Bashō)

Nana și Satoru pornesc hotărâți la drum, cu dubița argintie a lui Satoru. Și, zile în șir, călătoresc, fac lucruri noi, îi întâlnesc pe câțiva dintre foștii colegi de școală ai lui Satoru, iar Nana vede pentru prima dată marea. În paralel, trecutul lui Satoru găsește mai multe căi de a reveni în actualitate, iar Nana comentează totul, de la oameni la locurile vizitate ori lucrurile încercate pentru întâia oară – cu ironie, cu malițiozitate sau cu emoție, după caz. Un roman de călătorie, povestea unei relații deloc lipsite de complicații, sau o inedită istorie personală? Ei bine, nimic din toate acestea în exclusivitate, și câte ceva din fiecare în parte. Astfel ar putea fi definit romanul lui Hiro Arikawa apărut în anul 2012, devenit aproape peste noapte best-seller în Japonia și în alte peste treizeci de țări și ecranizat în 2018, în regia lui Koichiro Miki, ba chiar adaptat pentru teatrul radiofonic. Romanul se numește Memoriile unui motan călător – pentru că, da, într-adevăr: Nana, partenerul de călătorie al lui Satoru este un motan! Minunat tradus în limba română de Raluca Nicolae, cea care a tălmăcit, foarte inspirat, și volumul de povestiri Paravanul-Iad, al lui Ryūnosuke Akutagawa, dar și Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica de Yoko Ogawa, textul acesta este o mare și plăcută surpriză oferită publicului cititor de la noi de Editura Humanitas Fiction (unde au apărut, de altfel, și celelalte două titluri menționate).

Japonezii au fost întotdeauna fascinați de pisici. Se știe că există în Arhipelag temple care le sunt dedicate, iar coloratele „maneki-neko”, imaginile colorate aducătoare de noroc și de prosperitate reprezentând pisici cu lăbuța ridicată se găsesc pretutindeni la intrarea în magazine. Nici literatura niponă nu a ignorat felinele, dacă ne gândim că încă foarte de timpuriu ele sunt prezente în scrierile reprezentative din acest spațiu cultural. Sei Shonagon, în Însemnări de căpătâi, text datând de la începutul secolului al XI-lea, relatează cum, deoarece împăratul Ichijo își pierduse mult-iubita pisică, toți supușii săi au fost obligați să o caute. Iar în multe versuri ale lui Matsuo Bashō, marele maestru al haiku-ului de secol XVII, găsim câte o pisică, sau câte un motan. Mai aproape de prezent, Jun’ichiro Tanizaki, membru al grupării Subaru (Pleiada), publică în 1936 nuvela O pisică, un bărbat şi două femei, iar un celebru roman (apărut în anul 1905 și având nu mai puțin de trei volume, pentru că publicul cititor, cucerit de subiect, a dorit mai mult decât își propusese autorul să scrie!) al lui Natsume Sōseki poartă titlul Motanul are cuvântul, primele cuvinte fiind: „Eu sunt Măria-Sa motanul. Deocamdată n-am nume.” Știind foarte bine toate acestea, scriitoarea niponă Hiro Arikawa (născută în 1972), își începe, în chip de prolog, propriul roman, Memoriile motanului călător, exact cu cuvintele protagonistului felin al lui Sōseki!

Numai că motanul de acum va avea un nume – și nu orice nume, ci Nana, adică „șapte”, după forma neobișnuită a cozii sale negre, care-i completează în mod cochet înfățișarea de motan alb… Însă, pe de altă parte, autoarea preia o serie de strategii și trucuri narative de la marele Sōseki, câtă vreme, la fel ca și motanul vorbitor care încânta cititorii japonezi la începutul secolului trecut, Nana își asumă, în multe momente ale textului, rolul de povestitor. Și, la fel ca și acela, e și un veritabil critic al lucrurilor și oamenilor pe care îi vede. Numai că, spre deosebire de predecesorul său lipsit de nume, frumosul și capriciosul Nana își domolește ironiile atunci când ajunge să cunoască mai bine ființele umane care-l înconjoară și ne face să zâmbim senin sau nostalgic în fața multora dintre întâmplările pe care le relatează cu o căldură pe care nu o putem numi altfel decât… pisicească! Dar tot Nana e și cel care, spre finalul romanului, ne poate aduce lacrimi în ochi, căci, desigur, doar o pisică ar fi fost în stare să perceapă atât de acut și de dureros lumea din care Satoru, fostul prieten și tovarăș de călătorie, lipsește.

Nu trebuie să uităm că Memoriile motanului călător este deopotrivă o inedită carte de memorii – pisicești și omenești – și o extraordinară evaluare a relațiilor dintre animale și oameni. Dar și un roman de călătorie. Astfel încât tonul aparent (și voit!) frivol de la începutul textului e doar modalitatea cea mai adecvată pe care Arikawa o găsește pentru a se apropia de protagoniștii săi și pentru a sonda adâncimi nebănuite la o primă lectură. Sigur că s-ar putea reproșa primelor capitole stilul cam prea facil, acțiunile oarecum previzibile sau intervențiile sotto voce ale motanului, cam prea docte sau elaborate pentru o felină, oricât ar fi ea de simțitoare și de inteligentă… Numai că, alegând să înceapă totul cu lejeritatea unui desen animat pentru oameni mari, autoarea ne duce pe nesimțite pe tărâmul celor mai profunde sentimente, al celor mai puternice emoții – și al celor mai adânci semnificații. Căci ce se întâmplă, până la urmă, în cartea aceasta? Un tânăr frumos, sensibil și proprietar al unei dubiție argintii, Satoru, adoptă motanul vagabond pe care-l găsește de mai multe ori dormitând pe mașina sa. Inițial îl hrănește, apoi îl mângâie, având mereu nostalgia unui alt motan, asemănător, pe nume Hachi (adică „opt”, căci petele de pe capul lui aduceau cu cifra 8!…), de care fusese foarte atașat în copilărie. Numai că, după cinci ani de viața fericită împreună, Satoru începe să se gândească la viitor și face imposibilul pentru a-i găsi lui Nana un nou cămin. Astfel că cei doi pornesc la drum, iar călătoria lor îi duce dintr-o parte în alta a Japoniei, de la poalele Muntelui Fuji pe țărmul mării, iar apoi la Sapporo, în Hokkaido.

Numai că… numai că drumul lor nu e un simplu voiaj de plăcere, ci o călătorie. Satoru și Nana nu sunt turiști, ci călători. Iar călătoria lor e, fără îndoială, o inițiere – la capătul ei nici unul dintre cei doi nu va fi același cu cel care a pornit la drum. Și, de fapt, la capătul ei nimic nu va mai fi la fel. În egală măsură, călătoria aceasta nu doar străbate la nivel fizic părți însemnate ale Japoniei, ci, cel puțin la fel de important, pune în fața cititorului, pe fragmente, tot trecutul lui Satoru. Astfel că cititorul va afla că sărmanul Hachi, motanul copilăriei personajului, murise departe de micul și dragul său stăpân. Pentru că, în urmă cu ani, părinții lui Satoru muriseră într-un tragic accident, iar mătușa copilului, devenită tutorele său, a refuzat să primească în casă și pisica mult iubită a nepotului ei. Numai că Nana nu e al doilea Hachi, ci Nana! Prietenul fără de care, e convins motanul, bietul tânăr nu s-ar putea descurca în lumea asta plină de provocări, în care e atât de greu să găsești un prieten adevărat… Iar apropo de prieteni, Nana are ocazia de a-i cunoaște, de-a lungul călătoriei în doi, pe câțiva dintre cei mai buni prieteni ai lui Satoru. În primul rând pe Kōsuke și pe Yoshimine, tovarășii de joacă și de înot ori de grădinărit ai băiatului. Apoi pe Sugi și Chikako, foștii colegi de liceu, acum căsătoriți. Cu toții, desigur, oameni de treabă și bine intenționați, doar de aceea sunt prietenii stăpânului său… Dar aflați, din varii motive, în imposibilitatea de a-l primi pe Nana în casele lor, oricât și-ar dori să-l ajute pe Satoru! Lasă, însă, că de fiecare dată, după fiecare eșec al demersului său, Satoru însuși concluzionează că… e mai bine așa, tot împreună le e mai bine proprietarului dubiței argintii și motanului cu coada neagră. Iar Nana cunoaște, odată cu prietenii lui Satoru, și câteva dintre animalele de companie ale acestora, câini și pisici, cu care, evident, nu se poate împăca. Vede pentru prima dată cai și căprioare, contemplă Muntele Fuji și se sperie de valurile mării, e în culmea fericirii admirând curcubeul, înțelege cât e de mare lumea și cât de complicate sentimentele omenești, însă, cine știe de ce, trebuie să treacă mult timp și să străbată mulți kilometri, dar și să fie martorul multor incursiuni în trecut, pentru a realiza cât de fragil și de vulnerabil a devenit, parcă pe nesimțite, Satoru…

Cartea lui Hiro Arikawa se transformă, așadar, dintr-un experiment ludic, așa cum părea la început, într-o subtilă punere în discuție a realităților lumii contemporane, în care oamenii sunt mult mai singuri decât ar vrea să recunoască și decât le place să creadă, dar și o amară meditație cu privire la dificultatea comunicării în familie, la dramele ascunse ale atâtor și atâtor cupluri și la nefericirea atâtor și atâtor copii. Veritabilă carte a căutării sensurilor lumii și a drumului către sine, textul lui Arikawa reușește să păstreze suspansul într-un mod absolut remarcabil și să nu dezvăluie decât spre final motivele plecării lui Satoru împreună cu Nana. Iar aici autoarea dă întreaga măsură a talentului său, spunând, în mare parte cu ajutorul intervențiilor lui Nana, o poveste de viață (și de moarte…) care ar emoționa pe oricine, chiar și pe cei mai insensibili reprezentanți ai lumii pisicești – sau omenești. Dar, odată cu neașteptatul final, romanul Memoriile motanului călător aduce și o incredibilă lumină a speranței. Speranța că, cel puțin uneori, singurătatea poate fi depășită cu ajutorul animalelor – desigur, mai ales al pisicilor… Căci Noriko, mătușa lui Satoru, cea care îl respinsese cu ani în urmă pe Hachi, își primește acum la ea nepotul, împreună cu Nana! Mai mult chiar, Nana o învață cum să iubească pisicile și chiar o determină, indirect, să adopte una, găsită pe stradă. Ultimele cuvinte ale cărții sunt rostite, desigur, de inegalabilul Nana. Vorba lui Natsume Sōseki, încă o dată, „motanul are cuvântul”: „Am ajuns așadar la final, dar să nu credeți că v-am spus o poveste tristă! Dimpotrivă, cronica aceasta m-a făcut să-mi amintesc de momentele frumoase din călătorie și mi-a dat curaj să pornesc iar la drum. Sper ca, într-o bună zi, toți cei plecați înaintea mea și toți cei de după mine să se întâlnească pe câmpul acesta cu flori, dincolo de linia orizontului.” Punând punctul final, Hiro Arikawa deschide calea meditației pentru cititorul de-acum mult mai aplecat spre observarea adevărurilor ascunse ale relațiilor dintre animale și oameni, sau mai ales dintre oameni. Fără a afirma că va fi o călătorie uşoară, ci mulţumindu-se să sugereze că va exista, oricum, un capăt al drumului: cu celebra replică a Pisicii lui Lewis Carroll din Alice în Ţara Minunilor, Nana pare a ne spune la tot pasul „O, bineînţeles că ajungi, dacă mergi cât trebuie…”

Hiro Arikawa, Memoriile unui motan călător, Traducere şi note de Raluca Nicolae, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2020