cronica literară
Ion Pop

O LECTURĂ SOCIOLOGICĂ A LITERATURII ROMÂNE DIN POSTCOMUNISM

Articol publicat în ediția 11-12/2021

Despre Istoria literaturii române contemporane, publicată recent de Mihai Iovănel (Editura Polirom, 2021), s-au exprimat deja un număr de opinii exigente, cu aprecieri şi obiecţii mai mult sau mai puţin cumpănite, nelipsind însă nici respingerile, ca să zic aşa, de principiu, dinaintea unei necesare lecturi „lente”. E o apariţie ce surprinde, oricum, într-un spaţiu cultural în care nu se dădeau prea multe şanse de realizare unor astfel de lucrări. Neîncrederea frecvent afişată a fost contrazisă, nu doar de Istoria critică… a lui N. Manolescu, ci şi de alte cercetări consistente, precum cele ale lui Dumitru Micu (1994-97, 2000), Marian Popa (2001), de recenta Scurtă istorie a literaturii române, prezentată ca o „panoramă alternativă”, a lui Mihai Zamfir (2021).

Cu forţe noi, Mihai Iovănel, foarte angajat până acum în cercetarea unor etape de creaţie şi ideologie literară românească de pe poziţii mărturisit „(post)marxiste” (vezi Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc, 2017), propune o masivă Istorie a literaturii române contemporane (1990-2020), pe urme evident lovinesciene anunţate încă din titlu, deschisă spre sfera ideologicului, care îl interesase şi pe criticul de la 1925-1927. Cam acelaşi număr de ani era acoperit şi de lucrarea lui E. Lovinescu, ce-şi mărturisea din primele pagini intenţia de a surprinde evoluţia literaturii timpului său, căutându-i elementele ce o diferenţiau faţă de epocile precedente marcate de „ideologia reacţionară” şi producţia sămănătoristă şi poporanistă, secventă marelui moment naţional-romantic ilustrat de Eminescu. Era salutată atunci desprinderea literaturii de etic şi de estetic, pe linie maioresciană, afirmarea decisă a criteriului estetic în valorizarea faptului literar, cu atenţia acordată, totuşi, unui „saeculum”, spirit al epocii ce presupunea nu doar alinieri ca şi obligatorii la ritmul cultural european, ci şi un „unghi de refracţie”, de adaptare la specificul unei sensibilităţi a „rasei”, adică a neamului, a românilor. Dar, dacă a mizat pe valoarea estetică, marele critic n-a respins totuşi condiţionările etnice, etice, religioase etc., dacă ele erau întrupate în forme estetic valabile. Un exemplu edificator poate fi analiza operei poetice a lui Octavian Goga, ce poate trimite şi la mai vechea concesie a lui Maiorescu, obligat de valoarea debutului din 1905 al bardului ardelean să admită patriotismul principial exclus în teoriile sale de ecou kantian, idealist.

Tânărul istoric literar de azi subliniază şi el ori de câte ori are ocazia tot o nevoie de diferenţiere, de data aceasta în raport cu investigaţiile precedente. O istorie estetică a literaturii române, de tipul celei construite de Nicolae Manolescu, de exemplu, i se pare depăşită sau, în orice caz, grav deficitară tocmai din pricina neglijării cadrului socio-cultural mai larg, şi a limitării la selecţia operelor comentate sub unghiul ca şi exclusiv al împlinirii artistice. Valorizarea (exclusiv) estetică a literaturii, limitativă desigur, i se pare lui Mihai Iovănel într-atât de repugnantă, încât consideră, la o pagină, că toată critica şi istoria literară astfel orientată e de aruncat la lada de gunoi! În sensul marginalizării şi chiar excluderii criteriului estetic este citat şi confratele Andrei Terian, autor, totuşi, al valoroasei cercetări despre G. Călinescu, care s-a exprimat cândva, uimindu-ne, chiar în acest mod radical. Din fericire, nu urmase nici el acestei afirmaţii necontrolate, cum n-o va face, de altfel nici istoricul literar de acum, care-i mai concede esteticului o poziţie măcar marginală în profilurile scriitoriceşti din a doua parte a volumului, cea dintâi fiind mai curând o cercetare de sociologie a literaturii. Până una-alta, etichetările sumare sunt numeroase, ca în vremuri nu prea îndepărtate: cutare critic e pur şi simplu „reacţionar”, altul e depăşit metodologic şi vetust, „tabla ,valorilor estetice’ configurate de critici ca Simion şi Manolescu este una profund mistificatoare”, – ca şi de congenerii lor, conservatori, promovând fără nuanţă „caracterul fetişist al canonului estetic (care) apare în substituirea pe care autorii au făcut-o între valorile sociale şi valorile estetice”… Din fericire, esteticul însăşi le-a luat-o înainte, „substituind”, inevitabil, în felul său specific, valorile sociale brute cu expresia lor mai mult sau mai puţin „transfigurată”, care le asigură un fel de „eternitate” fie şi relativă.

De fapt, avem de-a face acum cu o firească – de n-ar fi supralicitată – recunoaştere a ceea ce esteticianul Tudor Vianu numea la noi „eteronomia artei”, acceptând condiţionări de către factori din afara ei, scriind că „ea se leagă cu întreaga viaţă istorică şi este supusă mobilităţii şi fluctuaţiilor ei prin cuprinsul de valori extraestetice pe care le însumează şi le supune unităţii sale… arta este eternă prin forma ei estetică şi vremelnică prin conţinutul ei”… În cazul de faţă, ponderile sunt însă răsturnate, privilegiindu-se determinările circumstanţiale, dintr-o perspectivă sociologic-ideologică cvasiabsolutizată. Nicio sociologie a literaturii nu poate explica totuşi valoarea dată de specificul „reflectării” literare, foarte relativă în poezie, mai sesizabilă, poate, în proză ori în teatru. Argumente axiologice n-a putut aduce nici chiar „structuralismul genetic” al unui Lucien Goldmann, cu a sa „omologie” între universul imaginar al scriitorului, realitatea socială şi mentalităţile de grup, recunoscând el însuşi obligativitatea unei lecturi imanente a textelor puse în relaţie cu societatea. Valoarea estetică oferă, cea dintâi, operei dreptul la o existenţă perenă, cu toate „mutaţiile” ce pot apărea pe parcursul istoriei receptării – e o constatare elementară. Toată speculaţia istoricului nostru literar, de pildă despre „fetişismul mărfii”, aplicată la faptul literar, e şocant de forţată şi de îngustă: banul ascunde, desigur, sudoarea oamenilor muncii, dar simbolul poetic, de exemplu, nu e oare un nucleu de sensuri reverberante, care concentrează, ascunzându-l simbolic, „misterul” omenescului celui mai profund, promis dezvăluirii hermeneutice? „Caracterul fetişist al canonului estetic apare în substituirea pe care autorii lui au făcut-o între valorile sociale şi valorile estetice” – zice o frază citată mai sus. Dar „valorile sociale”, ca şi cele ale unor sensibilităţi individuale, nu sunt, oare, distilate în chip specific în laboratoarele complexe ale artei? În poezie, cel puţin, interpretarea sociologic-ideologică e foarte greu de validat, cu atât mai mult cu cât majoritatea poeţilor de valoare de după 1945 citiţi de criticii reprezentativi au făcut tot ce au putut ca să se debaraseze de imixtiunea ideologicului, stridentă în „proletcultism”, iar ecourile de epocă sunt, cum bine se ştie, trecute prin filtrul aluziv, alegoric-simbolic, pe deplin explicabil în context. De altfel, aceste reverberaţii ale lumii din afara universului imaginar individualizat n-au trecut neobservate de aceşti cititori specializaţi. Un Eugen Simion, de pildă, era deplin edificat, când scria eseurile din Întoarcerea autorului (1981) asupra limitelor analizei structuraliste şi ale lecturii „imanente” a operelor, notând cu satisfacţie aportul major al unui Jean Starobinski, care propunea o „critică completă”, diversificată metodologic, deschisă, între altele, şi spre sociologia literaturii… Formula „fetişismului mărfii” e aplicată de M. Iovănel cam forţat şi schematic fenomenului creator de valori simbolice care este literatura. Dacă ar fi făcut apel la un estetician – marxist! – ca G. Lukács, în mod surprinzător absent dintre referinţe, M. Iovănel ar fi găsit destule argumente prin care se demonstrează „tendinţa spontană, rar conştientă, a reflectării estetice a realităţii: aceea de a dizolva fetişurile sau complexele de fetişuri, care se ivesc în cursul dezvoltării omenirii”. I-ar fi fost utile şi reflecţiile aceluiaşi G. Lukács despre viziunea goetheană asupra „omului ca miez şi coajă”… Sunt de reamintit şi consideraţiile aceluiaşi estetician despre „supradeterminările” excesive, nu foarte productive pentru calitatea operelor, al căror grad de indeterminare intră în chiar definiţia lor… E o remarcă ce n-ar trebui uitată nici atunci când se supraevaluează „noul autenticism” cu „tranzitivitatea” aşa de la modă, cu program afişat, „metaestetic”, şi cu exces de notaţii „concrete”, contextuale. În ocurenţă, respingerea numitei „fetişizări” a esteticului, ar putea fi admisă doar în sensul totalei neglijări a „eteronomiei” operei de artă, fapt ce nu e identificabil fără rest nici în abordările amendate de noul istoric literar.

Aportul pozitiv al acestei Istorii… rămâne, evident, cel al înscrierii fenomenului literar în contextul socio-cultural, de idei, al epocii, din care pot fi asimilate în operă ecouri mai directe – mai curând mediate -, însă se ştie că foarte adesea operele sunt şi replici ce contrazic „realitatea imediată”. Totuşi, termeni marxişti ca „bază” şi „suprastructură”, recunoscuţi ca mai curând metaforici de marxismul însuşi, sunt reintroduşi în circuitul interpretării, nu fără risc.

Mihai Iovănel merge, evident, în pas cu vremea lui, cu un nou „saeculum” în care miza postavangardistă pe autenticitate, pe „planul primar” al trăirii în detrimentul „literarului” pândit la tot pasul de convenţionalizare, dar nu mai puţin relaxările „postmoderne” din acest spaţiu, au câştigat tot mai mult teren, ajungând la generaţiile noi de scriitori într-o poziţie centrală şi, ca atare, încurajând acest tip de demers. Iese în prim-plan acum, de exemplu în poezie, notaţia imediatului trăit minimalist şi brut, extinderea peste orice limite a eliotienelor „corelative obiective”, în care aproximarea prin situaţii de viaţă imediată viza totuşi un fel de metaforizare extinsă, mai diluată cumva faţă de exigenţele formale moştenite, ce cobora etajul esteticului la parterul sau chiar solul elementar, al înregistrării de fapte „concrete” ce renunţă sau reduc la maximum caracterul transgresiv-simbolic. (Apropo de „tranzitivitate”, vorbind despre lucrarea de referinţă a lui Gheorghe Crăciun, Aisbergul poeziei moderne, se pune în mod surprinzător, într-un loc, semnul egalităţii între tranzitivitatea primitivă şi falsificatoare a discursului proletcultist şi cea pe care mizează literatura mai nouă, cel puţin în discursul poetic.) Este baza de la care porneşte în fond demersul de lectură istorico-critică la care ne referim. Citirea altfel a creaţiei literare de la o epocă la alta, cu retrageri în umbră ale unor glorii luminoase cândva, e la urma urmelor inevitabilă şi firească în realitatea imediată a literaturii, – o remarcase, cum am notat, şi Lovinescu, vorbind despre „mutaţia valorilor estetice” – numai că acum se pare că avem de-a face cu o tendinţă ca şi generală de desconsiderare a criteriului estetic de apreciere, ce lasă în schimb larg deschisă poarta circumstanţialului, a contextelor şi contiguităţilor din preajma sau pragul fostelor „transfigurări” simbolice. M. Iovănel se declară „inspirat de materialismul contingeţei”, de o „filosofie materialistă a aleatoriului”, urmându-l pe marxistul Louis Althusser, fiind obligat totuşi să caute anumite „rute” şi un „traseu turistic orientat”. Rigiditatea determinismului reactualizat în cuplul „bază şi suprastructură”, se relaxează astfel, deşi sechelele lui nu sunt de tot absente.

Situarea fenomenului literar în contextul social şi politic este în general atent făcută, Mihai Iovănel a citit enorm, aduce o documentaţie foarte bogată, chiar stufoasă, panoramează diligent peisajul politic şi socio-cultural spre care-şi îndreaptă privirea. Schimbările intervenite în mediul intelectual şi în lumea literară după 1989 („ritualul despărţirii de comunism”) sunt comentate cu sagacitate, nu fără ieşiri, totuşi, evident partizane. În linii mari, reconstituirea hărţii politico-ideologice a perioadei postcomuniste este creditabilă, argumentată cu „documente” în sprijin, privind repoziționările ideologice de după căderea dictaturii, polarizarea societății, tendințele de dreapta ori de stânga, mai radicale ori mai moderate, în analiza unor evenimente ale momentului istoric etc. etc. Aşadar, o perspectivă… sociologică asupra literaturii, din care esteticul nu prea transpare…

Pentru prima oară se regăseşte într-o istorie literară cadrul instituţional mai larg, diversificat, al epocii, cu edituri, publicaţii, uniuni de creatori, Academia Română, universităţile, sistemul premial…, completându-se salutar golurile ori deficitele de situare sociologică a fenomenului literar – date preluate masiv din cercetarea din 2017. Utile sunt şi consideraţiile din capitolul V, Teorii şi poziţii, unde, începând cu dezbaterile de la noi despre postmodernism, se glosează apoi pe teme mai recent introduse în mediul literar românesc, ca „postcolonialism”, „corectitudine politică”, „canon”. Paginile despre postmodernism nu lămuresc totuşi prea mult lucrurile, nesiguranţa conceptuală a militanţilor înşişi e uşor de observat, ca şi caracterul eteroclit al punctelor de vedere. Nu e puţin „alexandrinism” în aceste dezbateri locale, cu belşug de variante, între o definiţie relativ standardizată, să spunem pe linia lui Umberto Eco, şi variaţiuni, ca la Cristian Moraru, cu termenii sonori „cosmodernism”, şi „planetaritate”, ori mai echilibratul „nou antropocentrism” propus de Al. Muşina – acest din urmă concept fiind apreciat totuşi de M. Iovănel drept ironic-consonant cu… „realismul socialist”! Chestiunea rămâne, oricum, în suspensie, cum îndeajuns de confuză este cea despre „postcolonialism” în România. Se acordă, mai încolo, fără rezerve, credit conceptului de „corectitudine politică”, ale cărui derapaje sunt ocolite cu grijă, omiţându-se caricaturizarea lui în universităţile americane stângiste, degenerarea într-un nou terorism ideologic, dovedit cu fapte concrete, dar negat de istoricul literar şi pus exclusiv pe seama unor atitudini anticomuniste, reacţionare… Fiindcă noua viziune este, desigur, „progresistă”… Grav deformată ideologic este interpretarea „realismului socialist”, care, dincolo de observaţii critice ca şi obligatorii, „a inclus – poate chiar a produs – capodopere, nu doar în pofida, ci inclusiv pe linia prescripţiilor ideologice”!!! Ca şi cum nu s-ar şti că Bietul Ioanide al lui Călinescu ori Cronica de familie de Petru Dumitriu, Moromeţii lui Preda, citaţi aici, au fost nişte excepţii, victorii dificile în mediul foarte supravegheat de dogmatismul şi cenzura ideologică a vremii. (Printre operele valoroase e înregistrat şi tipicul roman proletcultist Bărăgan de V. Em. Galan…) Un M. Niţescu, cu exigenta sa investigaţie Sub zodia proletcultismului, ce n-a putut apărea decât postum, va fi pomenit doar mai târziu, printre demascările „cu citate precar contextualizate” (!). În încheierea acestei secvenţe, mai mult inventar decât o abordare critică se face, privind revizuirile canonice şi, mai ales, dezbaterile generaţioniste, cam împotmolite de combatanţii înşişi în hăţişul divizărilor decenale, pe „promoţii” etc.

Instrumente, direcţii, autori, – istorii literare, orientări critice eteroclite, foiletonismul predominant, criza comparatismului, defazarea metodologică, cu puţine excepţii, un număr de autori ilustrând „marxismul reconvertit la liberalism”, „protocronismul fascizat”, criticii „canonici” ai generaţiei anilor ’60-’70 ş.a. sunt repere trecute în revistă, comentate pe fişe rapide. Se poate înţelege, astfel, că majoritatea criticilor contemporani din generaţiile mai vechi e taxată de conservatism, atributele, devenite peiorative, de „naţionalist” şi „patrimonial” se adaugă în grabă etichetelor infamante, atribuite lejer şi Academiei Române. Tot ce ţine de evaluarea estetică a literaturii e pus sub semnul întrebării, confirmând parti-pris-ul ideologic anunţat de la început.

Dar ce nu e perimat în critica încă încrezătoare în valoarea estetică a literaturii? Situarea sub umbrelă determinist-ideologică e ca şi generală, ispitele anticomunismului şi tentaţia estetizantă rămân deopotrivă culpe capitale. Chiar şi în critica generaţiei ’80 se notează iarăşi şi iarăşi respingerea modernismului, atitudinea „convenţional-anticomunistă” şi apelul la metode precum cea bachelardiană, dintr-o carte a lui Al. Cistelecan, cu citarea satisfăcută a unui C. Rogozanu, după care „Bachelard e mort” (!); ricanările lui Mircea Mihăieş contra „corectitudinii politice” sunt evident „conservatoare ideologic”, „paradigma anticomunismului traumatic din anii ’90” i se pare evidentă chiar şi la foarte echilibrata Sanda Cordoş etc. Toate acestea, printre fişe critice nu lipsite de judecăţi pertinente.

Un capitol bine-venit în context este cel dedicat „punctelor de rezistenţă”, unde se înregistrează şi comentează prelungirea şi destructurarea în post-comunism a unor forme şi practici literare, instituţii, noile „mass media” şi impactul lor asupra literaturii, „sociografii” ale personajelor din romanul epocii, romanul comunismului şi al postcomunismului (acesta, frecvent amendat ca… tezist!), după ce se depăşeşte „concurenţa nonficţiunii” din primii ani, se identifică şi tipuri precum „metarealismul post-moderm”, „realismul mizerabilist”, „realismul capitalist” „mitografiile” în schimbare. Chestiuni legate de gen, sexualitate, rasă, „lumpen-proletari”, „subculturi” şi multe altele îmbogăţesc peisajul socio-cultural, – punctul de vedere rămânând cel sociologic-ideologizant, cu notarea numeroaselor interferenţe cu producţia literară, dar foarte puţin cu valoarea estetică. Sumare consideraţii despre evoluţia ficţiunii fac trecerea spre „valul optzecist”, din care sunt puse în evidenţă nume confirmate alături de altele rămase în penumbră. Catalogul, abundent populat, propune fişe de lectură de consistenţe diferite. Printre secvenţele cele mai interesante, care şi lărgesc perspectiva asupra evoluţiei prozei, este cea pusă sub titlul Paraliteraturi, care readuc în atenţie genuri îndeobşte neglijate sau minimalizate în alte cercetări istorico-critice. Remarcabile sunt îndeosebi aici glosele la literatura fantastică, cu întoarceri spre perioada interbelică, dar mai ales ampla secvenţă dedicată SF-ului şi variantelor sale – gen, se pare, foarte frecventat şi gustat de autor. Un prozator valoros ca Gheorghe Săsărman, de pildă, se bucură în sfârşit de o lectură atentă. Sunt recuperate pentru comentariu şi literatura poliţistă, „thriller”, benzile desenate, literatura pentru copii…

Când ajunge la „Evoluţia poeziei”, M. Iovănel e ca şi obligat să facă trimiteri la precursorii „neomodernişti” ai anilor ’60 – un Nichita Stănescu, foarte rapid trecut pe listă, Marin Sorescu, nerecunoscut, ba chiar aspru criticat de un Mircea Cărtărescu şi de alţi urmaşi imediaţi, optzecişti, şi mai ales Mircea Ivănescu, căruia i se acordă un spaţiu mai larg şi comentarii mai pertinente. Lirica acestor ani e considerată sub formule devenite cumva tradiţionale, – „postmodernistă” şi ”neoexpresionistă”. În cadrul celei dintâi, „valul optzecist” e ilustrat de autori de neocolit ca Mircea Cărtărescu, cu a sa „paletă omnivoră a vocabularului”, „mare versatilitate stilistică” şi „intertextualitate vorace”; se trece, repede, în context, peste Poeme-le de amor, abia amintite, care s-ar fi pretat la consideraţii foarte utile asupra a ceea ce a însemnat poezia lui Cărtărescu pentru promoţiile poetice de după el. (Ceva mai devreme, se afirmase că autorul Levantului ar fi trecut la proză fiind determinat de… economia de piaţă!). Comentarii adecvate se fac la Magda Cârneci, Liviu Ioan Stoiciu, apreciat corect mai ales pentru primele sale două cărţi, dar se omite foarte semnificativul volum Poemul animal, pus de poet sub semnul „post-ospiciilor” comuniste; dar acestea ar fi fost obligatoriu de calificat drept… „anticomuniste”. Florin Iaru, Al. Muşina (evident subevaluat), la care experimentele kafkiene de sub regimul dictatorial capătă o expresie insuficient comentată, apoi Bogdan Ghiu, cu „poezia metatextuală”, în adaos cu Viorel Padina, apreciat, pe urmele lui N. Manolescu, ca fiind de o „originalitate frapantă”… Se admite şi aici un „val nouăzecist”, cu înregistrarea unor nume reprezentative precum Cristian Popescu, Simona Popescu, Caius Dobrescu, Daniel Bănulescu, Iustin Panţa – exigent şi expresiv analizaţi. În ce priveşte „neoexpresionismul”, considerat „un concept mai conservator şi mai anistoric” faţă de formulele postmoderniste, – calificative discutabile dar corepunzând unghiului ideologizant deschis în general spre poezie de M. Iovănel. Deşi „şaptezecistă”, Angela Marinescu e inclusă firesc printre modelele noilor generaţii, cu observaţia justă că în „fugile postmoderne”, atributul este introdus „mai mult în calitate de cuvânt à la mode”. „Valul optzecist” ar fi aici reprezentat de nume ca Petru Romoşan, Ioan Moldovan, Mariana Marin – „versiune politică de neoexpresionism, doar că violent anticomunistă”… Se comentează sumar aici Aripa secretă, fără a se menţiona faptul important că a fost o carte foarte cenzurată, salvată doar de remarcatul „alibi” al numelui Annei Frank. E păcat că poemele de vârf ale creaţiei sale, precum cele din Atelierele, de pildă, ori Mutilarea artistului la tinereţe, sunt abia menţionate. Ar fi fost foarte potrivită aici analiza tipului de angajament liric antiestetizant pe care îl exprimă un vers emblematic ca „vremea poemului înalt a trecut”… În imediata apropiere şi-ar fi avut locul un Emil Hurezeanu, măcar pentru puternicul poem-manifest Generaţia câştigată. Printre operele atent citite se numără şi poemele lui Ion Mureşan, „poetul scenarist”, Marta Petreu fiind prea sumar tratată, urmată – gest semnificativ pentru recuperarea unui spaţiu românesc mai larg – de basarabeanul Eugen Cioclea. Poate mira absenţa unui puternic poet „neoxpresionist” ca Aurel Pantea, şi nu doar a lui, din cercul revistei Echinox. În „valul nouăzecist” sunt prinşi, pe drept cuvânt, nume ca Ioan Es. Pop, Cristian Popescu, Vasile Baghiu, dar şi Svetlana Cârstean, care e totuşi mai apropiată de „douămiişti”… Acest nou „val”, cu fişe critice despre Radu Vancu, Ruxandra Novac, Dan Coman, Claudiu Komartin, George State, completează tabloul. Situarea valorosului poet basarabean Emilian Galaicu-Păun printre neoexpresioniştii ultimului val e discutabilă, dat fiind experimentalismul complex, de factură mai curând postmodernistă al scrisului său. Printre „minimalişti”, – de reţinut comentariile la Andrei Bodiu, basarabenii Dumitru Crudu şi Al. Vakulovski, Marius Ianuş, „fracturistul” convertit la ortodoxia fundamentalistă neo-legionară, Adrian Urmanov, Andrei Peniuc, iar dintre poete Elena Vlădăreanu, cu a sa bine calificată „poezie exhibiţionistă” susţinută şi de schelete conceptuale foarte puţin poetice ori inserţii jurnalistice, în comentarii în care „sensul progresist”, „impactul ideologic” şi „militantismul feminist” contează mult mai mult decât problematica valoare estetică. (Va fi şi cazul Medeei Iancu, care începuse cu puternicele poeme din primele două volume, dar care e apreciată aici pentru acelaşi soi de militantism programatic din a treia carte). O fostă, probabil, recenzie la cărţile lui Dan Sociu oferă o lectură mai întinsă în raport cu a altor confraţi de promoţie, de exemplu a lui Ştefan Manasia, la care se reţin, totuşi, câteva trăsături exact definitorii. Lista fişelor critice se extinde cu autori de toată mâna din aceeaşi suită a anilor 2000, cu înregistrarea din loc în loc a provocărilor de tot soiul, ale unui limbaj eliberat de complexe, neexcluzând nici „provocări şi abuzuri misogine”, ca la Vlad Drăgoi şi alţii câţiva. De altfel, tematica în cauză îl interesează pe istoricul literar şi mai departe, când notează la cutare poet „deformarea macho a Poemelor de amor” sau o „devalorizare a machismului mainstream din anii ’90”, ajungând până la foarte tânăra Anastasia Gavrilovici, care, „fără…. să-şi declare feminismul, miza pusă pe materialitatea şi valoarea vieţii concrete – în opoziţie cu formele de mistificare politică, masculină etc. – îi oferă un caracter mai degrabă progresist” (?!). Acestor pagini de glose douămiiste li se adaugă un capitol despre „dispersia postumană”, cu deschiderile spre „surse marginale” şi „limbaj tehnologic”, cu consecinţe în reducerea „universului poetic” (ghilimelele sunt ale lui M. Iovănel) la „labirintul cyberspaţial”. Poetul remarcat în acest context este, pe drept cuvânt, Vlad Moldovan, apoi poeta cu pseudonim şi minuscule pe măsură, val chimic, într-o secvenţă descriptivă notând blazarea, robotizarea individului, „reverii mecanomorfe”, din nou „monologuri feministe” şi renunţarea la poezia „trivial politică” a unora dintre „douămiişti”, fără „nici urmă de emoţie”, de „o răceală perfectă”, – „până şi sexul este tradus în parametri de performanţe hardware”, „lume lipsită de interogări / şi chei primare”. (Am citat mai mult din această precisă caracterizare, ea fiind, de fapt, valabilă pentru modul de a scrie al celor mai noi poeţi.) Nu lipseşte nici „post-sinceritatea”, la pas cu ceea ce ştim despre „post-adevărurile” proliferante în vremile recente… Concluzia este că are loc „decuplarea noilor identităţi de la reţelele antropocentrice ale vechiului umanism”… Biet şi vechi umanism, de care se îndepărtează, lăsată doar să fie descrisă neutru, de istoricul literar, „poezia viitorului”… Frumoasă perspectivă, fără îndoială!

După ce descalificase „specificul naţional”, valorile „patrimoniale”, „rasismul” lui G. Călinescu, naţionalismul academic, Mihai Iovănel revine cu noi accente, spre finalul cărţii, asupra „hărţilor transnaţionale”, căutând un „canon trans-naţional”. Multe observaţii din aceste pagini sunt pertinente: e repusă în discuţie problema spinoasă a traducerilor, acţiunile pozitive de „străpungere a pieţei globale”, apariţia şi înmulţirea contactelor cu străinătatea, programele europene de lecturi publice, acţiuni ale Institutului Cultural Român, tendinţe de schimbare a raporturilor dintre „centre” şi „periferii”, dar şi „dependenţa într-o bună măsură atât de harta politică, cât şi de cea ideologică” etc. Indicii de avansare „către un canon transnaţional” sunt oferite prin exemplele contrastante ale unor prozatori ca Norman Manea şi Paul Goma, apoi Mircea Cărtărescu, sau prin „implantul” americano-român ilustrat de un valoros poet ca Andrei Codrescu. Sunt exemple recunoscute mai curând ca excepţii, deşi se susţine importanţa traducerilor (dovedită prin chiar cazul Cărtărescu ) sau „exportarea, inclusiv prin emigraţie, de scriitori şi viitori scriitori”. A doua soluţie pare, orice s-ar spune, cam fantezistă. Concluzia cu privire la afirmarea internaţională a literaturii române e realistă şi nu prea optimistă, dată fiind, cum se observă, evoluţia mondială, cu distribuirea interesului fărâmiţat pentru o crescândă diversitate de culturi naţionale ce se cer integrate de Europa, în condiţiile valurilor emigraţioniste tot mai puternice.

După acest parcurs aglomerat de date şi comentarii inegal distribuite la contextele în care a evoluat literatura română din ultimii treizeci de ani, rămânem mai ales cu câştigul unor foarte bogate repere extraliterare, mai solid configurate în prima a parte a acestei Istorii…, care recuperează masiv zone mai puţin frecventate ale împrejurimilor creaţiei, cu o încercare de echilibrare, în partea secundă, prin fişe de lectură, unele de dicţionar, ce fructifică practica criticului angajat în realizarea Dicţionarului general al literaturii române, coordonat sub egidă… academică… Cu mereu subliniatele rezerve faţă de criteriul estetic în evaluarea operelor literare, pe care e totuşi nevoit să-l accepte în multe din analizele sale, Mihai Iovănel oferă mai curând o cercetare de sociologie literară, de marcat accent ideologic, partizan, de un „progresism” de pus între ghilimele, îndeajuns de incomod pentru un demers în care istoricul şi criticul literar ar fi trebuit să se regăsească la fiecare pagină într-o deplină solidaritate. Un şantier de construcţii în care elemente arhitecturale mai solid articulate şi finisate stau alături cu mulţimea de materiale eteroclite, în aşteptare.

Mihai Iovănel, Istoria literaturii române contemporane, Polirom, 2021