poeme
Ovidiu Baron

poeme

Articol publicat în ediția 11-12/2021

SARA LA NĂVRÂP

Sara pe deal, liniştea suspendată în ramuri
de mesteacăn
se uita cu ochii întredeschişi şi palizi
la jumătăți de realitate
amestecând tinerețe, viclenie şi timiditate

Sara pe deal, instrumente cu coarde ieşeau din ascunzişuri
şi voci ascuțite tresăreau din tufişuri
străduindu-se în zadar să ascundă
hăhăielile furibunde
dar profunde
ale turiştilor de ocazie adunați în jurul ceaunului

de acolo de sus, coliba păstorească era cât o teacă de fasole
florile de tei erau trecute şi neadunate
suferind de nebăgare de seamă, leac irosit,
se încurajau de la odoarea ascuțită a cimbrişorului
şi a fânului proaspăt cosit

pe deal era Sara, dar vocile păreau să se ivească
din ramurile zvelte ale mestecenilor
întretăiate, ascuțite, jumătăți de ecouri
transhumanță fragilă de muzică cerească

jos de tot, turiştii abandonaseră ceaunul
dar focul se alimenta de unul singur, amenințător
aşezați pe butuci, discutau despre arta militară
a lui Napoleon, despre revoluția franceză,
despre bucăți de peliculă veche
tăiate şi lipite într-o ordine nouă, burgheză

departe, pe Valea Sebeşului, începuse să plouă
mirosea a ceapă şi a usturoi
coardele cântau din ce în ce mai vioi
ciupite, mângâiate, alintate
toate muzicile lumii amestecate

deodată, de la gâtul unei vaci zăngăni o talangă
realitatea se rupse definitiv în două
oamenii de jos tăcură şi se uitară înfometați în ceaun
mirosea iscusit a ceapă iute şi a usturoi
îşi puseră în farfurii şi plecară doi câte doi
dintre mesteceni se auziră țipete sacadate
crengile se armonizau în dansuri emancipate
lumea de sus se uita exigent şi trist la lumea de jos
un ultim înfometat aduna din ceaun sosul vâscos
din ascunziş, cu glasul ei, Sara,
armoniza răcoarea muntelui cu vara

noaptea începuse să țeasă un covor lung cu cețurile
la marginea ploii, paharele de vin se goleau cu viteză amețitoare
pe gardul de lăturoaie zumzăia un roi de viespi călătoare
liniştea cobora din mesteceni lentă, adormitoare

seara era bine organizată, fără hibă
oamenii se ascundeau, rând pe rând, în colibă
aici se poate dormi sau se poate pleca
zise păstorul-gazdă, uitându-se chiorâş la prima stea
Sara pe deal rămăsese singură şi inspirată
de frunzele de mesteacăn se agățase o harfă subțirică şi alintată

PÂINEA URIAȘILOR

iarba creștea odată cu mine
o tăiam și creștea din nou, odată cu mine
alergam, cădeam, mă dădeam de-a dura până mă făceam una cu pământul
și mă nășteam din nou, odată cu iarba

acolo pământul s-a rupt, mi-a zis tata, deodată
ca o pâine pe care a prins-o un uriaș
și s-a apucat să o frângă în două
o bucată pentru el
și cealaltă bucată tot pentru el, că așa sunt uriașii
a zis tata râzând și apoi a întors fața de la mine

am căutat cu lungimea privirii să surprind uriașul mâncând
dar îi era frică de mine, hăpăia numai pe furiș
acolo, unde rupsese pâinea, rana se deschidea tot mai tare
ducea apa de la ploaie dinspre pădure până la râu
ce, crezi că râurile nu beau și ele apă de undeva
l-am auzit pe tata
am căutat cu lungimea privirii să-l surprind zicând
dar nu l-am găsit

nu te teme, i-am zis, nu te teme, sunt aici, aproape de tine
e-heei, l-am auzit pe tata zicând, e-heei
tu nici nu știi măcar ce spui
dar mă bucur, totuși, copile, mă bucur că te aud

apoi parcă i-am văzut clar umbra alunecând la vale
pe frântura pâinii
era o umbră mai lungă decât privirea mea
și pentru o vreme alunecau amândouă spre râu
acolo el a strigat din nou: ajutor, fiule, mă înec
cum făcuse când eram mic de tot
să-mi învingă frica de apă prin frica și mai mare
de a-l pierde
mi-am azvârlit umbra după el ca un năvod să-l apuc
se prefăcea că îl duce apa la vale
apoi a râs și și-a întors fața de la mine

mi-am adunat privirea și am făcut-o ghem
cu firul acesta mă voi călăuzi în continuare, am zis
nu știu, a zis umbra tatei, nu știu unde te va duce
apoi a râs cu bunătate întorcându-și fața de la mine

INSOMNIE

pasărea de foc a cântat toată noaptea
ca un fulger rătăcit în senin
de la nucul bătrân din spatele casei de vizavi
sărea în plopii care străjuiesc calea ferată urbană
apoi fulgerul devenea lumină din lumină
lua razele unui felinar şi le lega de razele următorului
câte o rază mai lungă o aduna pe un ghem
a tot adunat până a făcut un ghem mare de tot
pe care l-a dat de-a dura pe drumul de pământ
care împarte câmpia în două

e totuşi bine că locuiesc aşa
casa mea e ultima din oraş
şi prima din câmpie
sau invers
dar în centru felinarele au razele bine individualizate
şi bine legate
fiecare cu buchetul lui
aici razele au libertate
aici oamenii îşi fac de cap
aici guvernează pasărea de foc
căreia atât de mult îi place să se joace
cu noi
târziu de tot, parcă spre dimineață,
trenul cu două vagoane s-a dus spre
zona industrială vest
duduia ambițios şi țiuia prelung la fiecare haltă
imaginară
mai ales în locurile în care privirile insomniacilor
traversează spre câmp
nu s-au inventat semne de circulație pentru priviri
crucea sfântului Andrei, stopuri, bariere sau avertismente
dimpotrivă
privirile sunt mereu invitate să treacă
să se apropie cât mai mult

când a venit înapoi, peste vreo oră,
era mai degrabă posac
ca să-l înveselească,
pasărea de foc s-a urcat pe locomotivă şi a țiuit
fulgere mici săreau de-a stânga şi de-a dreapta
ca pocniturile unui bici de foc
când să se despartă de noi, i-am strigat şi eu,
mai vino noaptea pe la noi, trenule-insomnie
şi glasul meu l-a amplificat întunericul
pasărea de foc a venit la fereastra mea deschisă
şi mi-a cântat o arie săltăreață de operetă
apoi a scos o limbă incandescentă
şi m-a lins de câteva ori pe față, ca o cățea

trenul nu a dat niciun semn
de la o vreme trebuie că se întâmplă ceva cu el
când se duce posac
din zona industrială

VEDENIE

ochii mei se urcă pe zid ca o plantă cățărătoare
şerpuiesc pe cărămizile roşii
dreptunghiuri de pământ şi de soare
jos de tot, o poartă de fier, ca o uşă de temniță
ochii mei se uită înapoi, spre corpul meu
nu ştiu unde e inima, acolo sus sau acolo jos
respir dincoace şi dincolo de poartă
eu, omul liber, mă uit la mine, întemnițatul
ochii mei mă văd şi licăresc ca de râs

puțină autoironie, puțină autoflagelare
deasupra zidului, o neverosimilă pădure
sus de tot, la marginea zidului, e un pătrat de lumină
orbitoare
mâinile mele de dincoace se prind de mâinile mele
de dincolo

grilajul de fier e rece, mă zgârie
rugină intră în venele mele
se adună în orbite şi lumea e roşie
cărămida, fierul, plantele arse, pătratul orbitor de lumină
ochii mei care râd privind la ochii mei care ard
patru mâini trag de poarta care face un zgomot infernal
scârțâie din toate încheieturile, dar nu se rupe
poarta asta stă între mine şi mine
fierul ăsta ruginit pune piedică reîntregirii
din cel care sunt vor rămâne poate doar ochii
ei sunt curați, prin ei a trecut lumina ca printr-o sită

când se face întuneric, apuc cărămidă după cărămidă
fiecare e un sertar
în fiecare sertar sunt eu, ghemuit
pregătit să sar
pregătit să prind
pregătit să văd, să îmbrățişez şi să muşc
iată, e şi un măr început
într-o parte mărul e roşu, iar în cealaltă mărul e verde

amprenta dinților mei
muşc din nou şi pe muşcătură rămâne rugină
muşc cu poftă şi verdele se întrepătrunde cu roşul
miezul fructului mi se topeşte în gură
fragmente minuscule de metal mi se înfig în cerul gurii
aud dinții, ciocan şi nicovală minuscule
mărul e cel mai bun abia când nu mai e deloc
lumina de sus s-a lichefiat şi se scurge pe zid
sertar după sertar se umplu de soare
corpul liber redevine una cu corpul întemnițat
sus de tot, ochii mei se uită la mine

ROCHIȚA CEA ROȘIE

am găsit fereastra larg deschisă
cineva a trecut pe aici, am zis, și m-am așezat
liniștea și zgomotul își împărțeau teritoriul
parcă voiam câte puțin din fiecare
camionete albe cu diverse inscripții aprovizionau restaurante și hoteluri
sunt multe în piața centrală, majoritatea se ascund temeinic,
dar le poți dibui  dimineața, după mașinile astea

în căsuța galbenă de lemn, un tânăr cară un braț de cărți
le cară ca  pe lemne în căsuța galbenă
le pune pe o masă și se uită lung la ele, de parcă nu ar ști de unde au apărut
îl văd distinct cum se scarpină după scăfârlie
de nicăieri apare iarăși rochița cea roșie
se leagănă spre dreapta și spre stânga, ca și cum ar merge
tânărul își eliberează brusc scăfârlia și se dă la o parte
pesemne că rochița roșie va avea grijă de cărți în locul lui
mai demult, vizavi de biroul meu era o dugheană de patiserie
un tip mustăcios făcea acolo de toate și avea și multe de povestit
ai fi zis că se reîncarnase în repetate rânduri, atâtea vieți avea înghesuite în el
uneori ieșea să fumeze și te lăsa să aștepți
nu dura mult, trăgea fumul adânc, țigara se consuma la repezeală
se uita în ochii tăi, parcă voind să intuiască de ce ți-era poftă
și, dacă întârziai cu întrebările despre lume, începea de la sine
a dat faliment acum câțiva ani, dar aburii de plăcinte mai străbat uneori piața
aburi reîncarnați de plăcinte cu brânză, cu ceapă și cu varză

pe mustăcios l-am întrezărit întâmplător la cimitir, cu o lopată în spate
părea vesel, pregătea ceva pentru cineva
m-am ascuns repede, mi-era teamă să aflu lucruri pe care nu aș fi vrut să le cunosc
și acolo se dispută acum liniștea și zgomotul

dincolo de cimitir s-a construit un cartier nou și oamenii trec cu mașinile printre morminte dimineața și după-amiaza
au abonament auto pentru cimitir și accelerează vesel
aici nici dracul nu mai poate dormi, a zis într-o zi o bătrână, luând apă de la cișmea
cinci pui de cățea se țineau după ea și la câțiva pași era cățeaua însăși
cu țâțele pline, gata de alăptare

piața se aglomerează, rochița roșie s-a așezat lângă masa cu cărți
nu a făcut nimic cu ele și tânărul acela se scărpina din nou în scăfârlie
am sorbit dintr-o cafea rămasă de ieri pe birou
are gust de baltă, de mușchi de piatră și de noroi
e totuși ceva cunoscut în ea, sorb încă o dată
încep să mă dezmeticesc și îmi surprind gândurile plutind anapoda prin piața centrală
unul tocmai s-a dus lângă ușa fostei patiserii și salivează abundent,
altul s-a cocoțat pe turla bisericii catolice și, cu mâna la frunte, se uită departe
dar cele mai multe s-au așezat cuminți în fața rochiței roșii
ca  niște elevi de clasa întâi în fața tinerei dăscălițe
ce frumos răsăreau mistere din sufletul ei nevăzut
iată câte gânduri am pierdut și azi, mi-am zis
sunt obișnuit, evadările acestea sunt la ordinea zilei

mergeți și vă înmulțiți, le strig de la fereastră,
mergeți și umpleți pământul, umpleți apele și văzduhul
salvați ce se mai poate salva
negociați cu liniștea și cu zgomotul
aveți grijă să nu câștige nici ea, nici el,
pentru că abia atunci s-ar termina totul și efortul vostru ar fi inutil

mă întorc  și mă uit la băltoaca din cană
sorb lung, cu ochii închiși, mi se duc pe gât broaște, licheni și nisip
gândurile au plecat în lume și au luat rochița cea roșie cu ele
abandonate pe tarabă, cărțile încă așteaptă

NOCTURNĂ

de acolo trăgeam cerul pe mine ca pe o pătură de aer
stelele rămâneau atârnate anapoda
mă hlizeam la ele obraznic
arătau ridicol în pielea goală
și, pentru că toată strălucirea lor stătea în întuneric,
mă implorau să le dau pătura înapoi
lăsam căruțul pe spate, sprijinindu-mă cu picioarele mele subțiri
de pământ
uneori mă legănam, cu o mişcare discretă din genunchi
stelele săreau într-o parte şi în alta, debusolate
într-o seară mi s-a făcut milă de ele
am cules câteva de pe gard şi din grădină
când le-am aruncat la loc pe cer, am auzit un lung oftat
erau mai fragile şi mai nestatornice decât licuricii
le-am lăsat până la urmă întunericul, le chinuisem de-ajuns
am pornit-o prin cosmos cu căruțul nostru
era distractiv, se tot rotea în jurul axului
singurele puncte fixe erau acum roțile
stelele se străduiau să-mi fie prietene, îmi ştiau de frică pesemne
în orice moment le puteam prinde în palmă şi arunca
în galaxii de care nici măcar nu auziseră
ar fi rămas acolo abandonate, stele-allien, le-ar fi tăiat felii localnicii
ceva monştri cu capete pătrate, viermi gigantici ori dinozauri înaripați

când am descoperit toboganul acela de foc, aproape că nu-mi venea să mai plec
l-am coborât de sute de ori, cu viteze care uniformizau totul
făceau universul o lumină păstoasă şi caldă
căruțul venea ascultător şi mă urca înapoi
la ultima călătorie, îmi aduc bine aminte,
am staționat ore în şir admirând planeta albastră
eram de altfel un priceput şi pervers voyeur de planete
am uitat de mine şi m-a prins dimineața
nu, nu e un basm, e purul adevăr, ştiu că e greu de crezut, dar e adevărat
căruțul s-a dus în jos primul, mă temeam că mi-a luat picioarele cu el
am alergat şi am întins brațele, ca să amân prăbuşirea
în urma mea hohote cosmice, bulgări dureroşi de stele şi praf,
atât de mult, încât nu mai puteam respira şi nu mai vedeam nimic

pesemne chiar praful acela m-a salvat, până la urmă, atenuând căderea
am găsit căruțul aparent intact, la locul lui, dar nu mai ştia să zboare
de atunci evit stelele în fiecare noapte
continuă să râdă cu superioritate nedisimulată
îmi pare rău că nu le-am lăsat să zacă golaşe acolo, în grădină,
dar am să povestesc într-o zi toate astea, cu lux de amănunte,
ca omenirea să ştie

DERIVĂ

nu ştiu de unde veneau
coborau pe fire de întuneric, pe frânghii de plumb
şi lumina prea tare mă împiedica să le văd
cine sunteți, păsări ale văzduhului,
a strigat cineva dinăuntrul meu
iar eu continuam să rămân în cea mai adâncă tăcere
coborau, săreau, se loveau una pe alta în căderea prea bruscă
şuierau ascuțit, se muşcau, îşi scoteau ochii şi îşi rupeau aripile
nu ajungea niciuna întreagă jos, astfel că,
dacă lumina nu m-ar fi orbit, oricum nu aş fi putut şti cine sunt
m-au lovit peste față, au căzut peste mine bucăți nesfârşite de carne
m-au orbit cu sângele lor tulbure, m-au biciuit cu frânghiile lor de plumb
sângele lor a intrat în mine şi am început să mă înalț
cine sunteți, făpturi nepământene, închipuiri ale cerului
urla cineva din mine şi mă străduiam să țin gura închisă
dinții fărâmițați ca nişte coji de ouă s-au dus în adâncuri
făina lor albă îmi zgâria gâtul, îmi era sete, dar nu curgea decât sânge
ploua cu sânge, cu pene şi cu țesuturi fărâmițate
continuam să mă înalț, însă pământul de carne putredă creştea sub mine
o erupție de păsări moarte
lăsați-mă, dați-mi drumul, striga omul din mine
recunoscusem vocea, era singurul lucru familiar, m-am agățat de ea,
am urmărit-o prin lumina orbitoare, până departe, până nu am mai văzut nimic
îmi bătea iarăşi inima îngrozitor, îmi țiuiau urechile şi am început eu însumi
cu toată ființa să strig,
însă din mine ieşeau croncănituri neînțelese, voiam să ajung dincolo
de toate astea, dar am început deodată coborârea
mă prindeam cu aripile de sforile de plumb, care mă aruncau de la una la alta
să rămân întreg, a răsunat ultimul gând,
exact când aripa dreaptă mi s-a smuls şi un cioc lung şi ascuțit mi-a scos
amândoi ochii într-o singură secundă
sângele a țâşnit din mine până am rămas uscat şi gol
precum o foaie de hârtie
am ieşit din vârtejul de carne şi am plutit în derivă
ajuns undeva, la picioarele unui pustnic bătrân,
l-am auzit bucurându-se: câtă lumină, doamne, pe o foaie albă,
câtă lumină
apoi a luat un creion şi a început să caligrafieze pe mine
nişte litere plumburii
cândva, vei zbura din nou, mi-a zis, dar va fi mult mai greu