noua generație
Andreea ZAVICSA

O poetică a cunoașterii de sine în romanul „Mă găsești când vrei” de Lavinia Braniște

Articol publicat în ediția 1/2022

După succesul volumelor Interior zero (2016) și Sonia ridică mâna (2019), Lavinia Braniște se întoarce la perspectiva subiectivă din primul roman și propune în Mă găsești când vrei (2021) o poveste de dragoste eșuată, care promitea multe la început, dar care se dezarmonizează treptat. Aceasta este însă doar o primă impresie, o tramă care nu face pe deplin dreptate volumului proaspăt apărut. La o lectură mai atentă, este limpede că autoarea nu a abandonat strategiile narative din primele romane, ci plasează din nou un paravan în fața cititorului, acela al relației protagonistei cu un anume Victor, pentru ca în spatele lui să se ascundă de fapt temele recurente ale poeticii Laviniei Braniște: lupta femeii cu insecuritățile și anxietățile de orice fel, încercările de a-și reuni familia, senzația constantă de inadecvare, în aproape orice aspect al vieții, dar cu atât mai mult în relațiile amoroase etc. Dacă în Sonia ridică mâna scenariul despre Zoia și Elena Ceaușescu pe care trebuia să îl scrie personajul feminin devenea pretext nu doar pentru o mai bună înțelegere și descoperire a propriei persoane, ci implica și dificultatea recuperării trecutului național și diferențele uriașe de mentalitate dintre generații, Mă găsești când vrei se apropie mai mult de Interior zero, fiind reduse dimensiunile analizei psihologice la un singur personaj, Maria. Vocea ei însoțește cititorul prin vertijul de sentimente contradictorii și experiențe traumatice pe care prozatoarea le developează exemplar: de la întâlnirea neașteptată cu Victor în aeroport, până la mutarea împreună, primele certuri, despărțirile temporare, semnarea demisiei, închirierea unei noi garsoniere, încercarea de a-și împăca părinții, interacțiunile stranii cu vecina lor, Andrada, până la despărțirea finală și acceptarea trecutului și a prezentului.

Sigur că limitarea la perspectiva unui singur personaj care devine și narator nu este un minus al volumului. Până la urmă, Lavinia Braniște a demonstrat că reușește să întrebuințeze și persoana I, și persoana a III-a în moduri la fel de plauzibile, individualizând vocile personajelor atunci când este cazul și păstrând același tip de sensibilitate care a făcut-o recognoscibilă în peisajul literar de azi de la noi. Deși s-ar putea ca, pentru cititorul care a parcurs recent Sonia ridică mâna, noul volum să pară un pas înapoi, o întoarcere la formula din 2016, Mă găsești când vrei nu este, totuși, un roman lipsit de profunzime. Dintre multiplele episoade care dau substanță volumului, posibil cea mai reușită este cea a mutării ficusului din apartamentul părinților în vila din Corbeanca unde Maria se mută pentru a fi cu Victor. Planta respectivă reprezintă ultimul obiect de preț pe care protagonista îl mai poate recupera din apartamentul familial, în care mai locuiește doar tatăl ei, un cardiolog pensionat care îl descoperă pe Dumnezeu la bătrânețe, și fratele Policarp, un tânăr cerșetor pe care îl „adoptă”. Deși se chinuie să transporte ficusul în stare intactă, planta se rupe de la mijlocul trunchiului și, văzându-l în starea deplorabilă, Maria recunoaște că „Ceva din el mi-a adus aminte de brazii scheletici din copilărie și am avut o dorință să-l împodobesc cu beteală, să-l umilesc și mai mult”. În aceeași cheie, relația ei cu Victor se degradează pe măsură ce însăși Maria se simte dezrădăcinată, pierdută, dependentă de afecțiunea unui bărbat puternic și hotărât, descurcăreț, care o poate proteja, dar de care se și teme, din exact aceleași motive.

Lavinia Braniște discută și în acest roman repercusiunile pe care le are un context familial nefavorabil asupra viitorului adult. Posibil ca, în lipsa acestui filon care explorează trecutul familiei și evoluția protagonistei, romanul să fi avut o poveste prea subțire, imposibil să se susțină singură. De aceea, merită lăudat faptul că prozatoarea știe perfect cum să dozeze scenele tari ale volumului și să surprindă nu neapărat prin acțiune, ci prin fluxul conștiinței personajului și prin atitudinile pe care le adoptă în momentele tensionate din viață. Astfel, secvențele retrospective și cele privitoare la prezentul relației cu Victor sunt așezate contrapunctic în volum, oferind, rând pe rând, cauzele care declanșează despărțirea celor doi anunțată încă din primele pagini. Maria crește într-o familie în care relația dintre părinți pare una tipică, dar care, de fapt, nu păstrează nimic din armonia afișată. Deși tatăl are o amantă timp de aproape 20 de ani, mama nu divorțează, ba chiar acceptă situația și impune, în mod indirect, aceeași atitudine și fiicei lor. Luiza, „cealaltă femeie”, ajunge să fie percepută chiar ca parte din familie, iar când boala o răpune, toți trei sunt zdruncinați, nu doar bărbatul adulter. Echilibrul familiei era susținut, în mod paradoxal, de prezența amantei. Odată cu dispariția ei din peisaj, soții ajung să se despartă și să renunțe la orice încercare de a păstra aparențele. În felul acesta, Lavinia Braniște problematizează efectul relațiilor toxice asupra protagonistei care, la 34 de ani, își dorește un bărbat loial, capabil de a ieși din orice situație, afectuos și atent cu ea, așa cum ar fi vrut să vadă în atitudinea tatălui față de mama ei. Ce primește în schimb este un bărbat misterios, care niciodată nu îi dezvăluie prea multe detalii din trecutul său, drăgăstos, dar pe alocuri violent și posesiv, căruia îi place să-și exercite dominația asupra partenerei sale. Astfel, Maria constată cu dezamăgire că, din punctul acesta de vedere, devine o replică mai tânără a propriei mame dependente de bărbatul ei, o femeie în stare să tolereze orice derapaj al soțului doar din frica de singurătate. Autoarea surprinde evadarea Mariei nu doar dintr-o relație care se dovedește a fi toxică, ci și dintr-o luptă pe care o duce cu sine însăși în încercarea de a fi alta, o persoană pe placul părinților sau al iubitului.

Mă găsești când vrei se înscrie în galeria volumelor Laviniei Braniște care scot la suprafață luptele interioare ale femeii din peisajul autohton contemporan, survolând marile temeri și încercările constante de cunoaștere de sine, precum și curajul de a îmbrățișa acceptarea propriei voci și a puterii ei de dincolo de cuvinte. Este un roman concis, scris limpede, pe alocuri cu umor, autoironie și, mai ales, cu îndrăzneala detabuizării intimității feminine, fără să excludă pasajele de o mare profunzime și temele puternice care fac din Lavinia Braniște unul dintre numele de vârf ale noii generații de prozatori români.