Identitățile colective sunt cârje pentru paralitici, scuturi pentru fricoși, paturi pentru leneși, creșe pentru iresponsabili, dar constituie, în egală măsură, și adăposturi pentru săraci și slabi, un port protector pentru naufragiați, un sân al familiei pentru orfani, o țintă glorioasă, de mult râvnită, pentru rătăcitori dezamăgiți, o țară a făgăduinței pentru pelerini obosiți, o turmă și un țarc sigur pentru oi rătăcite și o mamă, care înseamnă hrană și creștere. (p. 388)
(C.G. JUNG, Amintiri, vise, reflecții,
în românește: Daniela Ștefănescu, Humanitas)
Un șef de tren care scrie versuri trăiește mai bine decât un poet care nu e șef de tren!
(A.P. CEHOV,
Reguli pentru scriitorii începători)
Condamn ignoranța care domnește în prezent în democrații, precum și în regimurile totalitare. Această ignoranță este atât de puternică, de multe ori aproape totală, încât pare să fie dorită de sistem, dacă nu de regim. M-am gândit de multe ori care ar putea fi educația copilului.
Cred că avem nevoie de studii de bază, foarte simple, în care copilul să învețe că există în univers, pe o planetă ale cărei resurse va trebui mai târziu să le cruțe, că depinde de aer, apă, toate ființele vii și că cea mai mică greșeală sau violență riscă să distrugă totul.
El ar afla că oamenii s-au ucis unii pe alții în războaie care nu au produs decât alte războaie și că fiecare țară își aranjează istoria, în mod fals, în așa fel încât să-și flateze mândria.
Ar învăța suficient de mult din trecut, pentru a se simți conectat cu oamenii care l-au precedat, pentru a-i admira acolo unde merită să fie admirați, fără a face însă idoli din ei, nici din prezent sau dintr-un viitor ipotetic.
Să încercam să-l familiarizăm atât cu cărțile, cât și cu lucrurile; ar cunoaște numele plantelor, ar cunoaște animalele fără să se complacă în vivisecția hidoasă impusă copiilor și adolescenților foarte tineri, sub pretextul biologiei; ar învăța să acorde primul ajutor răniților; educația sa sexuală ar include participarea la naștere, iar educația sa mentală vederea bolnavilor gravi și a morților.
I s-ar da, de asemenea, și noțiunile simple de morală, fără de care viața în societate este imposibilă, o instrucție pe care școlile elementare și gimnaziale nu mai îndrăznesc să o dea.
În materie de religie, nu i s-ar impune nici o practică sau dogmă, dar i s-ar spune ceva din toate marile religii ale lumii și, mai ales din cea a țării în care se află, spre a trezi în el respect și a distruge din fașă anumite prejudecăți odioase.
El ar învăța să iubească munca, atunci când aceasta este utilă, spre a nu fi prins în impostura publicitară, începând cu cea care se mândrește cu tratamente mai mult sau mai puțin alterate, expunându-l astfel viitoarelor precarități de sănătate.
Așadar, există cu siguranță o modalitate de a vorbi copiilor – mai devreme decât o facem acum – despre lucruri cu adevărat importante.
(MARGUERITE YOURCENAR,
Les yeux ouverts, Le Centurion, Paris, 1980)
Am constatat aproape întotdeauna că, atunci când au de rezolvat ceva important, oamenii foarte înţelepţi fac o analiză a posibilităţilor, reflectând la două sau la trei cazuri care e de crezut că se pot întâmpla şi, în baza acelora, iau o hotărâre, ca şi când măcar unul dintre ele ar trebui neapărat să se întâmple. Aveţi grijă că acest procedeu este periculos, deoarece adesea, dacă nu de cele mai multe ori, se întâmplă un al treilea sau al patrulea lucru la care nu se gândise nimeni şi care nu se potriveşte cu lucrurile la care te-ai gândit. De aceea, luaţi-vă cât mai multe măsuri de precauţie, gândindu-vă că ceea ce consideraţi că n-are cum să se întâmple se poate cu uşurinţă întâmpla şi nu restrângeţi niciodată numărul posibilităţilor, decât la nevoie. (p. 139)
(FRANCESCO GUICCIARDINI,
Cugetări. Dialog despre guvernarea Florenței – 1530,
Editura Humanitas, 2017, Traducere de Corina Anton)