exerciții de luciditate
OVIDIU IVANCU

Alte vremuri, alte statui

Articol publicat în ediția 2/20232/2023

În multe dintre țările abia ieșite din comunism, cultura trece convulsiv printr-un proces de reevaluare ideologică. Din România și până mai la nord, în țările baltice, se descoperă, fie cu jenă, fie cu indignare, că multe dintre statuile ridicate ori recuperate în grabă, în anii ‘90, au pete biografice care nu dispar ușor la mașina de spălat a ideologiei contemporane. Cazul recent (sau nu tocmai recent) al lui Mircea Vulcănescu e doar un simptom al acestei convulsii. În partea aceasta a Europei, se simte o dublă presiune ideologică; pe de o parte, așa cum spuneam, nu ne-am rezolvat problema raportării intelectualității românești la mutilantul binom ideologic comunism – nazism, pe de altă parte, dinspre Vest, adie vântul unui alt tip de ideologie, pe care unii o numesc progresism. Componentele ei culturale sunt ordonate în jurul limbajului incluziv, cu tot ce derivă de aici. Aceste două mari fronturi atmosferice (mi se pare potrivită, aici, terminologia meteorologică) sunt expresii ale unor traume colective care au căpătat relativ recent o suprasarcină simbolică: colonialismul vestic și comunismul estic.

Ca întotdeauna când în joc se află o nouă hegemonie ideologică, se ajunge inevitabil la reevaluări. Despre demolări de statui, schimbări ale numelor de străzi, rescrieri ale manualelor de literatură ori istorie n-aș vrea să vorbesc acum. S-a vorbit deja mult, se va mai vorbi și, într-un final, se va lua o decizie. Oricare ar fi, problema în sine nu va fi nici rezolvată, nici tranșată definitiv. Ea se înscrie într-un proces firesc, nu și comod, prin care trece canonul cultural, periodic. Dispar statui, apar statui, prim-planurile devin planuri secunde și invers. Prin astfel de momente, cultura a mai trecut și va mai trece. Când un intelectual își asumă, fie și prin benignă asociere, apropierea de o anume ideologie, nu ar trebui să-l mire că memoria colectivă îl reevaluează la pachet cu ideologia pe care a girat-o. Interesantă, aici, poate fi doar constatarea că mințile strălucite nu sunt ocolite nici de naivități inexplicabile, nici de fascinația facilă a parvenitismului. De ce conștiințe bine echipate intelectual își pierd busola etică și se excită în fața exaltaților și criminalilor de tot felul e o temă mult prea complicată. Putem, însă, reflecta pe marginea unuia dintre argumentele folosite în această dispută.

Suntem adesea invitați să analizăm fenomenele în contextul lor de atunci. Antisemitismul lui Eminescu ori comunismul lui Sadoveanu (exemplele pot continua la nesfârșit), ne spun unii, nu pot fi decontextualizate, pentru că riscăm a nu înțelege nimic. Intuiția și o minimă decență intelectuală probabil că ne-ar face să le dăm dreptate. Una dintre axiomele cunoașterii umaniste postulează că ideile și estetica sunt reflexii ale unui tip particular de gândire socială. Ce funcționează, însă, în spațiul academic are prea puțin de a face cu sfera publică, cu memoria colectivă. În definitiv, când discutăm despre schimbarea numelor de străzi, nu ne mai aflăm în domeniul restrâns al amfiteatrelor și academiilor, ci în cel generos al pieței publice.

Or, această contextualizare la care suntem invitați e un proces ce nu pare a fi fost experimentat vreodată la nivel colectiv. A te transpune într-un context istoric anume, până într-acolo, încât să-i înțelegi forma mentis, e un tip de gimnastică mentală care funcționează doar retoric și cel mult individual (cu un efort colosal). Individul poate avea acces, în funcție de capacitățile sale de înțelegere, la cultura unei anumite epoci, la textele ei scrise, poate pricepe cauzalități și sesiza nuanțe, dar mecanismul prin care o colectivitate va decoda evenimentele va fi mereu cel al timpului prezent. O știe foarte bine bietul Adam Mickiewicz, poetul romantic disputat astăzi de trei culturi (relativ) distincte; polonă, lituaniană și bielorusă. Readus la viață prin vreo minune a tehnicii moderne, probabil că poetul nu ar înțelege cu exactitate cum de trei state europene moderne își dispută exclusivitatea asupra lui. Sigur că l-am putea invita pe Mickiewicz să contextualizeze; el ar citi despre istoria Europei de la moartea sa încoace și, finalmente, ar pricepe. Dacă, însă, vom încerca să facem același lucru la nivel colectiv, cu lituanienii, polonezii și bielorușii, atunci vom constata limitele pragmatice ale atât de supraevaluatei contextualizări.

Nu ne putem, așadar, raporta colectiv la Eminescu, Noica, Eliade, Nae Ionescu, Vulcănescu și alții strecurând simplu o notă de subsol în memoria noastră colectivă, precizând între paranteze că derapajele lor sunt în acord cu o anumită tendință ideologică a vremii respective. Un astfel de artificiu livresc nu ar rezolva nimic. Memoria colectivă nu observă notele de subsol. Atunci când generația Z va citi Sentimentul românesc al ființei (Constantin Noica) sau Profilul interior al Căpitanului” (Emil Cioran), lumea ei interioară va fi populată nu de notele noastre de subsol, ci de Jordan Peterson, Slavoj Žižek, Yuval Noah Harari sau cine știe cine altcineva. Nicicând o societate nu s-a putut transpune colectiv într-un alt timp decât al prezentului ei. Marile dispute ideologice se tranșează, la nivel colectiv, cu instrumentele prezentului. Notele de subsol rămân detalii cercetate cu interes de indivizi, dar obscure pentru corpul social în ansamblul său. Invitația la contextualizare, deloc lipsită de onestitate, nu e, deci, funcțională.

Sigur că acceptarea unei asemenea paradigme nu e confortabilă. Pentru noi, pentru români, ea ar putea avea consecințe amuzante, dacă ne plac marile ironii ale sorții. Din cultura interbelică, atât de frumos împachetată, ar putea rămâne destul de puțin. Epoca de Aur a culturii române, deposedată de numele care nu trec examenul ideologic al prezentului, n-ar mai fi altceva decât, cel mult, o epocă de bronz. Dar dacă numele acestea nu pot rezista decât sprijinite de cârja contextualizării, fenomenul e inevitabil. Tot așa cum, la nivel colectiv, papilele noastre gustative nu mai apreciază gastronomia antică, nici conștiințele noastre de oameni ai secolului XXI nu mai pot adera la un construct cultural ce nu mai aparține prezentului.

Relativizarea răului este cel mai mare pericol al excesului de contextualizare. Derapajele cele mai evidente, vulgaritățile ori crimele cele mai atroce capătă, dintr-o dată, o anume legitimitate. Orice poate fi justificat printr-un context, o nuanță, o tușă trasată de vreun sofist abil. Lipsa completă a contextului, pe de altă parte, aneantizează memoria. Aceasta este dilema teoretică din care va trebui să găsim o ieșire. Așa cum sistemul juridic prevede fapte pentru care nu se poate invoca prescripția, și nevoia noastră de a contextualiza ar trebui să conțină norme de conduită publică ce nu pot fi tolerate, indiferent de situație. Altfel, vom folosi literatura, filosofia etc. ca scuză permanentă pentru orice derapaj imaginabil.

Nu e cazul să ne victimizăm. Pierderile culturii române la impactul cu progresismul (iminent, dar încă firav) nu vor depăși în magnitudine ceea ce deja se petrece în Statele Unite ale Americii sau Europa de Vest. Ineficiența contextualizării la nivel colectiv a făcut victime (nu neapărat inocente) cu mult mai importante. Să ne gândim doar la Freud sau chiar Shakespeare, ale căror statui dau semne de implozie sub asaltul interpretărilor feministe. Ne putem indigna ori lamenta, firește, însă, finalmente, hegemonia ideologică (oricare ar fi ea, căci victoria progresismului nu e încă o certitudine) își va ridica propriile statui. Ele vor popula o vreme mentalul nostru colectiv până când o altă hegemonie le va declara caduce ori periculoase.