BĂTRÂNUL
Bătrânului îi plăceau scoicile
pe care seara
i le abureau în palmă cu țipătul lor
păsările de noapte.
Întotdeauna avea pregătite bomboane
și câte o bucată de carton
pe care își desena amintirile.
Și ori de câte ori apărea, copiii se adunau imediat
și începeau să ghicească…
Asta e de pe când erai tu în armată
și asta-i coborârea de pe cruce,
ce frumos te țineau romanii,
unul te ștergea cu buretele – ca la frizer.
Uneori bătrânul obosea
și atunci își lua capul între mâini și auzea
cum i se zbat gândurile în palme.
Ochii îi cătau în gol, adică acolo unde,
cum îi plăcea lui să spună,
se logodesc femeile cu lumina.
Pe urmă, nu mai spunea nimic.
Și tot așa, vid peste vid,
împietrire delicată,
l-au găsit și în dimineața aceea în care
gândurile lui fugiseră de mult,
într-un brad, poate…
Și bătrânul încă era frumos…
BOTEZUL
O pasăre s-a rănit
în ulucile gardurilor din oraș.
Sângele ei a curs,
sângele ei de botez,
și de pe garduri
și-au luat zborul
ca o ninsoare întârziată
arlechinii,
puii păsării cu sângele sfânt…
ÎNTRE TRAMVAIE
Pe-o etajeră,
între tramvaie,
strălucind în seară,
În fața mea apare un chip clădit ca un mozaic
din așchii de lumină…
Chipul se naște greu,
respiră lângă mine
și tace
și nu are nume, nu are trecut
nu are ochi, gură, nu are nimic –
decât o tăcere pânditoare
pe-o etajeră,
între tramvaie…
BOLTA LUMII
Ca o pasăre de pradă, noaptea ne sărea pe umeri
Mâinile noastre străluceau în întuneric
ca niște faruri orbitoare.
În vremea asta Bolta Lumii ne picura arome și coșmaruri,
pe umeri,
coșmaruri și arome.
– Dar există și manuscrise arzând! – îți spuneam
pe când ne scăldam mai departe
în lumina aia nefirească a Bolții cerești;
Manuscrise, și lumea la fel,
Lumea arzând pe-o creangă de-absint.
POEMUL CARE ARATĂ NORDUL
Avea tuburi de orgă, colegiul ăla
Și câteva strane împrăștiate prin clase
Drept bănci…
Orgi care pluteau ca niște pene îngerești,
pe coridoare…
Uneori, și colegiul începea să plutească
Prin ceața fosforescentă a Bucureștiului;
Plutea… se dizolva clasă cu clasă
Și coridoarele i se înecau în nisip.
– Ce fel de colegiu mai e ăsta? – întrebam,
Eu, inspectorul învestit
în cerb și-n salam,
Eu, cel care dibuiam pe coridoarele volatile
cu pereții înveliți, ca o cabană
în blănuri de fiare sălbatice
și-n vise didactice –
Dibuiam… mai dibui, dau deșteptarea
elevilor și profesorilor, înlemniți în uitare.
Dar poate că pentru altceva mă furișam
Deghizat în înger
prin colegiul ăla fantomă,
Poate că pentru poemele pure veneam,
Care se nășeau prin sălile colegiului,
nebănuite…
Acolo unde eu caut mereu poemul acela care arată Nordul,
Și care uneori îmi mai iese în față,
mâzgălit neglijent,
pe-un perete…
NOPȚILE LUI MIDAS
Dușul meticulos
cu un șampon pentru degresat somnul…
*
Uneori, în nopțile fierbinți de vară din București,
poate fi văzut Midas.
Curge la vale pe Dâmbovița,
Cu trupul lui concav și lățit,
Midas, în secunde împăiate înfășurat…
Curge alene pe râul ce taie orașul sub Lună
ca o sabie strălucitoare –
Midas, cu pielea lui de petarde
și-un chip concentrat ce icnește din valuri…
Midas, făcându-ne relaxat cu ochiul din ape,
și-n vremea asta tot ce atinge –
și malurile, și Splaiul, și trecătorii,
ba până și nopțile fierbinți ale orașului,
într-un malț gros de vise, le preface;
un malț imparabil,
parat…
ÎNCUIATĂ ÎNTR-UN VIS
Tu stai ascunsă într-o petală de cais,
Mereu încuiată într-un vis.
Uneori, niște grifoni tigri cu blana de catifea,
Răsăriți de niciunde, par că te învelesc,
Mai ales atunci când ești prinsă în unghiurile abrazive ale vieții.
Eu te privesc și văd cum îmi cutreieri
cu o precizie imparabilă –
reveriile și spaimele și amintirile…
Și îmi explici cu răbdare, că toate sunt lăsate
de siajul îngerilor
care plutesc noapte de noapte
peste Grădina Icoanei și Ioanid.
Stai. Și nimic n-o s-anunțe atunci când în sfârșit vei coborî,
Prăvălită ca o furtună
din visele mele,
Tu, sabia rană,
Marea vie, revărsată în Grădina Icoanei –
Și venită să vindece cearcănul lumilor,
Tu, care într-un cocon de radiu,
nesfârșit și arzător
m-ai zidit…
PROCES
O copilărie blamabilă
și liniștea, liniștea aceea
strecurându-se printre mirosuri
și printre idealuri concentrice
(undeva munții și viața aia tot căutând să-ți livreze
false aporii).
tu, ca un semn de deschis –
tu ai sânge pe vis!
NOAPTE CU ICOANE ȘI CU STELE
– Eu sunt noaptea ta cu tiare cu călăi și cristale! –
îmi spunea iubita – eu sunt noaptea de platină…
O noapte-vioară din lemn vechi și plâns,
Care își cântă romanța și bluesul
când Luna intră în nori peste strada Lipscani,
în nopțile cu așchii de zei,
și carne de octave.
Eu sunt vioara din lemn de icoană,
făcută să-ți spargă ție insomniile,
vioara cu corzi din vechi amintiri.
Vioara pe care o vei auzi mereu în nopțile astea când totul tresare,
Totul, până și patimile tale scufundate într-un lac
Și purtate din sfânt în drac și din drac în sfânt –
Tu, care câte-o biserică și câte o sabie
cheltuiai zi de zi!…
Și-apoi seara aruncând la milogi
firimituri de viață –
sărindu-ți pe mâini și mușcându-te, toate,
date la pasiențe de niște hriști guturali…
Pe urmă, tandrețea. Nesemnată, și ea.
Tandrețea lățindu-se pe străzi ca o tornadă…
– Dar ascultă-mă bine! Eu sunt ultima ta șansă,
noaptea ta cea din urmă, cu icoane și stele,
Ultima ta noapte de fericire în București.
Ochiul meu are călăi și cristale –
Și o margine mare și-albastră, de Lume
Care va înghiți Lipscaniul tot
și pe tine,
dacă vei mai continua să visezi galeș și frânt…
SPRINT PRIN NIRVANA
Iubito, eu am să te găsesc
amestecată cu chibriturile
lângă privirea de Sfinx albastru a pisicii
care pândește să se cațăre în bradul de Crăciun…
Vezi, cu stigmatele mele, eu
n-am căpătat nimic,
decât limbajul ăsta cojos care
mă amăgește că sunt un fel de voievod,
un fel de amărât al scenariilor,
un amărât cu leafă și blugi,
un nechemat, un nețărână, un neblues…
Zâmbetul tău îmi acoperă mințile,
noi glumim și alții se piaptănă,
fac bani, au perle, gheare, umor,
noi ne iubim și totul merge mai departe,
furiile,
fluviile…
12 poze cu tine goală
pe cutii de chibrituri
în Nirvana,
la București…
DEȘTEPTĂTORUL
Năvălește întruna, îmi cotrobăie Îngerii
care îmi plutesc prin somn,
pierduți în nopțile astea galactice,
mereu schimbătoare…
Și nopțile astea sunt chiar un pericol!…
Par niște cortine de plumb, măritoare
care se-ntind și se-ntind peste oasele
și visele mele.
Și numai când Luna cade în picaj pe Arcul de Triumf și peste Șosea
mă simt mai bine. Că numai atunci mă pot retrage,
pe insula mea…
Și acolo, dintr-un fotoliu, mă apuc să sfâșii vreo poezie,
să o alerg pe sub covor –
cu ochii ba la știri,
ba la deșteptătorul ăla de vise ce-mi tot dă târcoale,
bizar și obositor…
Ca să scap de hărmălaia reveriilor
De furie îl arunc pe geam!…
Și-atunci, oamenii se adună, se calcă-n picioare
să prindă și ei de pe stradă, ceva rotițe de vise
în nopțile unui București crepuscular…
Adorm târziu. Dar tot tresar puțin.
Că doar o noapte mă desparte
de deșteptătorul ăla care va suna nesmintit,
oricât l-aș sparge eu serile.
Asta dacă nu va năvăli, din nou, ea –
o cetate-n mișcare cu ziduri de-argint
Cotrobăindu-mi Eriniile și Îngerii,
în nopțile astea galactice, mereu schimbătoare
să mă tămăduiască…
La data morții sale, Valentin Iacob lucra la un nou volum de poezie, intitulat La un abis distanță, și la o piesă de teatru (Livada de cireși contraatacă), din păcate neterminată (a apucat să scrie doar primele două acte din trei), și la o retraducere a Poveștii de iarnă de Shakespeare.