– Cine este cititorul tău? Ce știi despre el? Ce i-ai spune, dacă te-ai întâlni cu el, cititorului tău ideal?
– Nu știu cine este cititorul meu, cu atât mai puțin să știu ceva despre el. Cu fiecare text, cu fiecare carte eu cred că îl reinventez pe cititor, îl fabric, îl pun în valoare, într-un fel. Cititorul meu viețuiește-supraviețuiește în interiorul textului pe care îl scriu. Dacă nu are suficiente mijloace, ca să se hrănească acolo, părăsește textul și caută un loc mai prielnic. Sau, pur și simplu, moare. În felul acesta autorul devine ucigașul moral al cititorului. Scriitorul prost este un asemenea criminal moral al cititorului și al literaturii. Lumea noastră este plină de victimele scriitorilor proști. Dacă ascuțim auzul, auzim gemetele victimelor, ale cititorilor care nu se mai regăsesc în poveștile povestașilor, în poeziile poeților, în fabulele fabuliștilor, în cronicile cronicarilor. Ce să-i spun cititorului ideal, în cazul în care l-aș întâlni? I-aș răspunde cu vorbele lui Iisus: „Saule, Saule, de ce mă prigonești”? Sau aș întoarce aceste vorbe: „Saule, Saule, ca să îmi dau seama că exiști, prigonește-mă!”.
– Când vom defila cu literatura română prin Europa?
– Când vom ști care este calea spre Europa și vom face o breșă. Și când vom vrea, cu adevărat, să facem breșa aceasta. Suntem o literatură cu scriitori din ce în ce mai autiști, care se hrănesc din iluziile cu rază mică (de tot) de acțiune. Mizele sunt mici de tot, scriitorul român vrea să își convingă vecinul de bloc de talentul lui, de harul lui, de mărgica operei sale, nu se aruncă în prăpastia cu destine mari, de acolo de unde riști să nu mai apari niciodată. Am văzut lupta, fronturile deschise de tânăra generație, de câțiva scriitori furioși împotriva generațiilor precedente. Aveai impresia că aceștia vor lua Europa ca pe nimic, că vor strivi pe toți cei care le stau împotrivă. Din păcate, tinerii despre care e vorba în propoziție nu voiau decât să dispute aceleași locuri pe care le ocupau cei pe care îi contestau, nu voiau nimic mai mult. Nu au rupt gura târgului, a Europei, tinerii furioși cu cărțile lor. Traducerile „accidentale” în limbi și în culturi mai mult sau mai puțin vizibile nu reprezintă un succes notabil al literaturii române. Am citit o parte dintre cărțile traduse, ca urmare a unor relații personale mai mult decât ca parte a unui proiect de promovare a literaturii române și nu am fost convins de calitatea celor propuse. Avem un minister al culturii total nepregătit să fie promotor al culturii noastre, este o instituție care parazitează cultura, în cea mai mare parte. În anul 1990, când a fost numit ministru al culturii Andrei Pleșu, întrebat ce trebuie să facă un ministru în acest domeniu, a răspuns magistral: Să lase cultura în pace! Fiindcă ea, cultura, are mecanismele ei de reglare, de funcționare. Un minister trebuie să fie un instrument care să creeze condițiile de evoluție. Se întâmplă asta acum? Nu se întâmplă, mecanismele de funcționare ale instituțiilor culturale sunt scurtcircuitate, sunt parazitate politic. A fost un ministru al culturii recent, un cetățean din Suceava, i-am uitat numele, de o ineficiență instituțională (și de o mediocritate culturală!) greu de imaginat, greu de atins altă dată.
– Îți lucrezi textele, poemele? Ce părere ai despre improvizație, despre scriitorii care aruncă orice scriu pe piață?
– Orice text trebuie să fie finit, gata, rotunjit. Nu trebuie aruncate în lume texte aglomerate, prolixe, pe ideea că va alege el cititorul ceva, ceva. Știi cum e cititorul? Precum cumpărătorul într-un magazin și vrea să cumpere o cămașă. Și nu o ia pe prima, la întâmplare, chiar dacă are o mânecă cusută strâmb, pe ideea că în rest e bună, că e muncă acolo, că trebuie să încurajăm manufacturile noastre etc. Bătrânii noștri, clasicii, munceau până la epuizare pe un text. Nu, nimeni nu stă să caute grăuntele de aur într-o tonă de nisip, când are alături lingouri cu nemiluita. Un poet care și-a sufocat poezia bună cu o mulțime de jocuri simpatice, dar neserioase, a fost Ion Stratan, de exemplu. Într-un an scosese vreo zece cărțulii cu joculețe de vorbe, ca pradă a inspirației. Sau Gheorghe Iova, alt poet talentat care s-a risipit în improvizații.
– Ce știi despre cititorul român de azi? Este el conectat la literatura momentului? S-a produs acea reevaluare a literaturii noastre, după comunism, care să producă o nouă înfățișare a cititorului?
– Adevărata și singura reevaluare a literaturii române, de azi și de ieri, de alaltăieri, o face cititorul român, dacă mai există așa ceva. Am să reiau, de aceea, o „poveste” spusă de Fănuș Neagu (chiar dacă numele lui Fănuș nu-i chiar „trendy” să-l pomenești în vremurile astea, nu-i așa?), care spune totul despre „autoritatea” lecturii și a scriitorului: „Mă obsedează ideea (cumplit, devastator de enervantă): câtă inteligență, cinste și devotament cheltuim noi, scriitorii, pentru ființa neamului? Pentru lume? – nici nu îndrăznesc s-o spun. Întâlnindu-mă cu o doamnă în jur de 40 de ani, mamă a doi copii, unul de 15 ani, celălalt de 9 ani, am schimbat, după salutul de rigoare, obișnuitele banalități: ce mai faci? cum o duci? etc. Doamna, pe care o știu de pe când era fetiță în scutece, m-a pus în încurcătură cu: – Tu ce mai scrii, Fănuș? Nu știu ce mi-a venit să răspund tot cu o întrebare: –Tu ce mai citești, M?… – O, dar eu nu mai am când să citesc! Soțul, tot timpul cu pretenții, copiii extrem de ocupați, mama bătrână… Am dus întrebarea mai departe: – Copiii tăi ce citesc? Răspuns: – Naiba să-i ia, nu citesc decât plătiți, în rest stau tot timpul la calculator. – Îi plătești să citească? am continuat. – Douăzeci mii ora de lectură. Și nu-i pot reține decât o oră, una și jumătate! – Te costă, am calculat eu, cam 60.000 (șaizeci de mii) lei o partidă de lectură. – Noroc că o fac numai o dată pe săptămână! Stau și zac asupra unei întrebări: merită să mai duc romanul până la capăt? Nu mai vreau să scriu. Nu mai vreau și gata. Nu mai vreau. Nu mai vreau să urc muntele. Și cred că e dreptul meu (parafrazându-l pe Delavrancea) să nu mai vreau să vreau. Să mă uit în trecut și să ridic din umăr. Să mârâi neputincios. Și să nu mai văd nimic în viitor. Altădată m-aș fi îmbătat. Acum până și beția mă plictisește”. Trebuie să specific că banii erau la nivelul de dinaintea denominării, dar asta nu schimbă esența poveștii.
– Există un conflict între generațiile literare în literatura momentului? Cum îl percepi? Este unul ireconciliabil?
– Pare să fi dispărut, din păcate, dialogul între generații, polemica, odată cu capacitatea de admirație. Suntem la „porțile Europei literare”, iar cearta dintre generațiile literare seamănă (dacă este!) cu o ceartă a cerșetorilor la poarta la care se împarte sâmbăta ceva de pomană! Penibilă! Cearta cu sine însuși ar fi mult mai benefică fiecărui scriitor român, indiferent cărei generații literare îi aparține. Mediocrității îi pică bine scandalul, cearta, fiindcă nu îi mai cercetează nimeni opera, eventualul martor este atent doar la intensitatea glasului, a invectivelor, a bășcăliei eventual. Literatura momentului pare să se fi înnămolit în ideologie, apar istorii ale literaturii care valorizează (și revalorizează!) doar literatura marxistă, neo-marxistă, care produce confuzii de valoare/ valori. Nu mă regăsesc în acest climat, prefer să fiu un defazat în raport cu noile tendințe. Aș recomanda scriitorului român de azi, indiferent din ce generație, să citească cartea „De ce scriem” a lui Philip Roth, ca să vadă cum se gândește pe sine un scriitor din elită, care nu se oprește la tribulațiile locale și localiste.
– Ai trăit boemie literară? Mai este posibilă boemia, astăzi?
– Ultima generație boemă, din cultura română, pare să fi fost prin anii ’50-’70, tolerată și cultivată chiar de partidul unic. Cred că niciodată, ca în acea perioadă, scriitorii (artiștii, în general!) nu s-au bucurat de un anume tip de boemie, controlat mai mult sau puțin de către partidul comunist. Mărturie sunt cărțile cu mărturisiri din acea perioadă, amintirile, anecdotele. Cine „făcea frumos” era lăsat să zburde prin curtea partidului și arătat lumii: „Uite ce liber este scriitorul român! Ceea ce vedeți la gâtul lui nu e un lanț adevărat, e doar o podoabă pe care și-a câștigat-o singur, fiind disciplinat și înțelegător. I-am creat condiții, crâșme cu băutură ieftină în care să poată bea cât mai mult, să-l ajutăm să devină dependent, să-i băgăm în cap că e un favorizat într-o lume vizibil defavorizată…”. Apoi „dubița culturală” care mergea din cătun în cătun, conform unui „turnus” bine controlat, era o altă formă de „capacitare” a scriitorului, să se creadă purtătorul unei făclii care ar fi putut lumina în paralel cu „lampa lui Ilici”, cum numeau comuniștii procesul de electrificare a satelor. Era și asta tot o boemie cultivată de partid și de celelalte unelte instituționalizate care făceau harcea-parcea prin viața tuturor. Acea perioadă a deformat percepția unei relații normale între „putere” și artist, „presiunea economică” de acum e consecința neînțelegerii rostului culturii dezangajate. Azi, însă, poți muri mai lesne pe limba ta și acesta mi se pare un câștig imens. Uniformizările impuse de epoca revolută (sperăm) au acționat până și în cultură. Scriitorul era ajutat să se rateze la timp ca să nu devină o personalitate atât de mare încât să umbrească, cu prestigiul lui, nu știu ce fameni politici. A fost încurajată „vocația începuturilor”, proprie culturii române și a fost descurajată „vocația sfârșiturilor fulminante”. Un debut bine consemnat și apreciat îți asigura o carieră călduță. Restul era supraviețuire, amăgire, dezamăgire. Un Fănuș Neagu ar fi putut fi un Marquez al Europei, așa n-a rămas decât acea mare promisiune neîmplinită. Și urmează acea replică de consolare, atât de des auzită în spațiul nostru: El, cel puțin, măcar a avut ce rata…!
– Aparții generației `80. Ce înseamnă și cât contează să aparții unei generații?
– Apartenența la o generație e conjuncturală. Dar și necesară. Generația ‚80 a fost una dintre cele mai favorizate, pentru că a avut de a face cu o grupare masivă, diversă și valoroasă. Când alergi într-o competiție cu alergători de elită, te concentrezi, te pregătești, devii competitiv dacă te țin puterile. Dacă nu, cedezi dar cazi de pe un cal frumos. Dacă mai și reușești să câștigi un maraton într-o competiție cu valori recunoscute, atunci cu-atât mai bine…! Dintr-o grupare generaționistă trebuie să te rupi la timp însă, altfel te bagi în pluton, unde e călduț, nu te vezi decât tu pe tine însuți și îți consumi energia ca să te agăți de ceva care se izolează prin simpla trecere a timpului. Generația ‚80 a devenit istorie odată cu Marea Revoluție din Decembrie, pe care a și pregătit-o într-un fel, prin limbaj, pe care a și îngropat-o mai apoi, ca pe o dezamăgire. Generația ‚80 este mai activă ca oricând, a depășit faza eticului, acum e în faza în care individualitățile își împlinesc opera. Deocamdată, deși sunt atent la ce se scrie, la numele care vin, încă n-am depistat sunetul unei noi revoluții în poezia de azi și de mâine. Doar nume disparate, pe ici-colo, încurajatoare, ce-i drept, pentru „mâinele” literaturii române. Dar înainte de a fi buni scriitori, cei foarte tineri, care aspiră la „gloriola” literară, trebuie să fie buni cititori. E condiția numărul unu. E alfa. E „bună ziua” lor pe care ar trebui să-l dea literaturii române sau universale. Ce-i drept, în literatură nu se intră întotdeauna cu sfială, dar nici să te prezinți descheiat la pantaloni și să crezi că tu ai inventat prohabul fără nasturi, parcă nu-i un lucru firesc. Sau voi fi fiind eu de modă veche? Posibil.
– Ești spontan, în ceea ce scrii sau elaborat? Cât „antrenament” conține un text?
– Doar atletul care câștigă o cursă, alergând cu lejeritate, poate să spună cât antrenament a făcut. Dar nici nu mai contează antrenamentul, contează rezultatul. Cel mai greu este să scrii simplu. Simplitatea se învață, se exersează. Ne naștem extrem de simpli, apoi ne complicăm până la pierderea de sine. Regăsirea simplității e expresia talentului. Ce e mai simplu decât să spui: „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”…? Omul se sufocă, moare, pentru că nu se poate exprima. Un cântec african, din neagra… negritudine, exprimă memorabil această luare în posesie a lumii de către cuvânt: „Te simți rău dimineața, te simți rău seara,/ Te doare capul, te dor măruntaiele,/ Obrajii ți-i acoperă mucigaiul,/ Ochii ți se înfundă în cap –/ Ea spuse: – Iată ce cred:/ Tu ai un cuvânt în pântec;/ dacă nu-l spui/ Mori și lași toate bogățiile,/ Acesta e adevărul”. Spunerea cuvântului responsabilizează. Nespunerea lui te pierde.
– Ce se întâmplă cu hemoragia de false valori care năpădesc acum piața? Chiar orice nărod vanitos și cu bani poate scoate cărți și, deci, se poate numi scriitor?
– Falsele valori sunt acum peste tot, de la politică la bunurile cele mai comune, de consum, peste tot coexistă lucrul original și falsul care îl (ne) copleșește. Așa cum chinezii falsifică produsele Adidas și le numesc Adibas, iar Hollywoodul are replică indiană de Bollywood, așa și falșii scriitori pot fi numiți „scribitori” sau „scriitoci” sau „escriitoci”. Un individ fără har și fără haz, îmbogățit de conjunctură dar scriitor „la stilul împins”, devine tot mai penibil cu fiecare op pe care îl publică. Să avem umor și să râdem, în ultimă instanță, de toți acești închipuiți. Ei parazitează, la un moment dat, cultura adevărată, dar atâta vreme cât nu o înlocuiesc, încă e bine. În anii de început ai comunismului a fost posibil ca un A. Toma să fie considerat mai important decât Eminescu de propaganda partidului. Dar asta face parte dintre farsele istoriei, oamenii zdraveni la cap și la minte nu pot să fie păcăliți. După atâția ani de scris și citit îmi dau seama când un scriitor se preface, când se chinuie să scrie ceva care să îl prezinte ca deștept, inspirat etc. Nu mai pot fi păcălit, nici chiar de poeții tineri, cu sensibilitatea lor nouă. Emoția este emoție, cuvintele sunt cuvinte, se schimbă doar ceva din gestica poetică, restul rămâne cam la fel. Și iubirea și frica de viață, de moarte.
– Cum ai receptat, în timp, coagularea generației 80? Care au fost momentele care au declanșat, din punct de vedere istoric, crearea acesteia?
– Au fost doi critici literari care au dat impulsuri decisive apariției generației 80. Este vorba de Nicolae Manolescu și de Laurențiu Ulici. Lor li s-au alăturat, mai apoi, Ion Pop, Mircea Martin, Marin Mincu, dar și alții. Dacă Nicolae Manolescu veghea asupra a ceea ce se întâmpla în București, într-un cenaclu la care lumea venea de bună voie, Laurențiu Ulici era criticul care umbla prin țară, din orașe de provincie în cătune, ca să încurajeze, să descopere talente noi. El a întocmit prima antologie de poezie a Generației 80, cu câteva zeci de nume, în anul 1982, este vorba de „Antologia poeților tineri 1978-1982”, care, deși definitivată, apare abia în anul 2005, la Editura Muzeului Literaturii Române și are valoarea unui pariu pus de Ulici pe generația care se năștea. Laurențiu Ulici a mai făcut un lucru deosebit, cu ocazia Colocviului Național de Poezie, din Aula Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu” din Iași. Cu acest prilej, Laurențiu Ulici, unul dintre fermenții critici care au pregătit apariția unei noi generații literare, invită, fără să anunțe oficialitățile, șaisprezece poeți în curs de afirmare din toată țara. Iar timpul alocat intervenției sale îl oferă acestor tineri, pentru un recital de poezie ad-hoc. Poeții tineri sunt: Romulus Bucur, Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei, Radu Călin Cristea, Emil Hurezeanu, Florin Iaru, Ștefan Mitroi, Ioan Moldovan, Viorel Mureșan, Aurel Pantea, Mircea Petean, Ion Stratan, Elena Ștefoi, Lucian Vasiliu, Matei Vișniec, Călin Vlasie. Momentul este surprins și de Dumitru Augustin Doman, spectator la eveniment, care spune că atunci a auzit pentru prima oară vorbindu-se despre „o generație nouă”, numită de Laurențiu Ulici „Generația ’80”. Oricum, gestul lui Ulici a făcut mult folclor în epocă. Pe Laurențiu Ulici l-am cunoscut în anul 1980, în octombrie, după întoarcerea din armată, când am primit Marele premiu al festivalului care se organiza la Sighet. Avea un nume ciudat acel festival: Laudă-se omul și țara!
– Cum ai receptat, participat, la cenaclurile bucureștene? Oricât talent ai avea în provincie, omologarea vine de la centru, nu este așa? Ai participat la Cenaclul de Luni?
– La „Cenaclul de luni” am fost de vreo două sau trei ori, dar la niciuna dintre ședințe nu a participat Nicolae Manolescu. La una dintre ședințe, condusă de Ion Bogdan Lefter, din câte îmi amintesc, au citit Ion Stratan și încă doi poeți, dar nu din cercul obișnuit, nu le-am reținut nici numele, nici vreo impresie despre ce au citit. A doua oară am participat când au fost invitați să citească „niște ieșeni”, adică Nichita Danilov, Lucian Vasiliu și Liviu Antonesei. Cred că era prin 1983. N-a venit Nicolae Manolescu (avea examene!?), așa că „niște emuli” au condus ostilitățile. În semn de protest pentru lipsa mentorului cenaclului, Lucian Vasiliu a citit doar un catren, Nichita Danilov doar două, trei textulețe ironice. Liviu Antonesei a citit ceva cu (despre) „Căderea căderii”, un poem lung, un fel de „negarea negației” în variantă poetizată! Bucureștenii s-au uitat în textele provincialilor cu oarecare precauție, să nu ia niscaiva microbi… De asta discuțiile erau „în general”, toți vorbeau despre ei înșiși cu precădere, bucuroși că scăpaseră de „mediul provinciei”, acolo unde talentul „se îngroapă”. Cel puțin așa îmi apărea mie situația. Oricum, după această întrunire de cenaclu m-am împrietenit ireversibil cu Nichita Danilov.
– Se confirmă faptul, spus de Marin Preda, că la București provincialii se caută între ei. Cum a fost întâlnirea cu Nichita?
– După seara de cenaclu, în care Danilov cetise un poem despre „Danilou care avea capul ras ca un ou și se plimba prin parcul Copou”, ne-am întâlnit dimineața următoare în Gara de Nord și eu, în loc să iau trenul spre casă, spre Piatra Neamț, am urcat în cel de Iași. Eram așa de liber, că toate țintele îmi erau la îndemână, eram mult mai liber decât îmi putea oferi lumea anchilozată din jur. Trenul acela a funcționat, din câte îmi amintesc, cu poezie, a spart toate granițele fizice și nefizice, în compartiment cu noi au urcat Rilke, Baudelaire, Esenin, Mazilescu, Rimbaud, Lermontov, Dostoievski, OʼHara, Brumaru, Ioanid Romanescu, Ted Hughes, Daniil Harms, Diane Wakoski, vreo optzeci de poeți optzeciști cruzi-cruduți, Ion Mircea, Vasile Vlad, Vladimir Vîsoțki etc. etc. Era o înghesuială așa de mare, încât șeful de tren a anunțat conducerea CFR-ului despre atâta de mulți pasageri urcați relativ fraudulos, cu bilete eliberate în toate epocile poetice posibile. Numai că, contrar obișnuințelor, conducerea CFR-ului de atunci a zis că povestea nu este chiar așa dezastruoasă, că se poate trage un oarecare profit din situație, așa că a luat legătura cu cei care administrau Cartea Recordurilor și acea cursă este înregistrată acolo, poate fi depistată de cei interesați, la capitolul „cea mai mare densitate de poeți și poezie înregistrată vreodată într-un compartiment de tren, de la înființarea Căilor Ferate Mondiale, adică CFM”. Momentul plus recordul omologat pot fi descoperite în ediția Cărții Recordurilor din anul 1982, într-o anexă. La Iași, după ce am ajuns, ne-am mutat cu toată șleahta de poeți din tren în apartamentul de două camere al lui Nichita. Trei zile și trei nopți poeții numiți mai sus (Rilke, Baudelaire, Esenin, Mazilescu, Rimbaud, Lermontov, Dostoievski, O`Hara, Brumaru, Ioanid Romanescu, Ted Hughes, Daniil Harms, Diane Wakoski, vreo optzeci de poeți optzeciști cruzi-cruduți, Ion Mircea, Vasile Vlad, Vladimir Vîsoțki etc. etc.) și-au prezentat productele literare, până ce vecinii de sus și de jos au început să bată în conductele caloriferului, deranjați de atâta bună dispoziție literară. Mai mult, unii dintre vecini s-au convertit din acel moment la poezie și au devenit mai apoi membri în Asociația Locatarilor Scriitori, filiala Iași. A fost frumos. Anii au trecut, iar în 1987, după un debut „colectiv” în 1985, am scos prima carte individuală, „Poeme în alb-negru”. Lansarea cărții la Piatra Neamț a avut un „lansator” de elită: Nichita Danilov. În fața asistenței numeroase, Nichita a vorbit exact jumătate de minut și a spus un singur lucru, pe care îl regăsesc în jurnalul meu: „Poemele din această carte ar putea fi semnate, cu mândrie, de oricare poet important din lume. Și eu le-aș semna. Cred că atâta am avut de spus…”. Evident că am poetizat la maximum cele de mai sus, dar asta datorită faptului că întâlnirea în sine a rămas memorabilă în mintea și inima mea. Ca și prietenia cu Nichita.
– Țin minte că în copilărie mergeam vara la Neptun, la vila scriitorilor. Într-o vară am stat cu familia lui Nichita Danilov și cu cea a lui Ioan Flora, îmi amintesc …!
– Da, Îmi mai amintesc o seară la Neptun, după anul 2000, cu Nichita Danilov și cu Ioan Flora, când am scris în trei un poem, cu degetul pe nisip, fiecare câte un vers și am avut cea mai mare satisfacție când un val ne-a dus poemul în biblioteca din adâncuri, făcându-l nemuritor. Și vorba lui Ioan Flora, de atunci: „Ce ai zice, bătrâne, ca din tot ce am scris noi doar poemul acesta să rămână acolo, în burta mării… !?”
– Mai erau, în epocă și alte cenacluri, la București și aiurea… Am citit despre ele în documentarea mea, făcută despre generația ʼ80. La care ai mai participat?
– Da, mai erau și altele. Alt cenaclu la care am participat (evoluat), doar o singură dată, a fost „Numele poetului”, al lui Cezar Ivănescu, care era pe lângă și la redacția revistei „Luceafărul”. Aici provincialii erau „mult mai deși”, chiar și bucureștenii care participau se manifestau cu voluptate „ca provinciali”. Suprema libertate era înjurarea scriitorilor de la „cenaclul de luni”. Am citit o singură dată, tot prin anul 1983, cronica de cenaclu se regăsește în paginile revistei. Cezar Ivănescu avea o atitudine de sultan, care nu accepta adevărurile altuia. N-am mai participat a doua oară.
– Dar cenaclul Universitas, cel condus de Mircea Martin?
– La cenaclul „Universitas”, condus de criticul Mircea Martin, am „evoluat” o singură dată. Cred că era în toamna anului 1984…! După o ediție a „colocviilor de poezie de la Târgu Neamț”, pe unde au trecut cu folos Laurențiu Ulici, Marin Mincu și Mircea Martin, alături de o mulțime de poeți ai „generației ʼ80”, în urma recitalului de poezie la care m-am „produs”, am primit o invitație de la profesorul Martin de a citi la cenaclul „Universitas”. M-am speriat. Mi-am luat poeziile la recitit…! Brusc s-au rarefiat, „nu mă mai reprezentau”…! În fața „capitaliștilor” nu poți să mergi cu „orice”, acolo trebuie să fii cel puțin Pessoa, cel puțin Rilke, cel puțin Jose Lezama Lima. Am apelat la cunoștințele mele „provinciale”, poeți stabiliți în București, să participe la cenaclu. Aveam un cod al nostru, ne înțelegeam mult mai bine. Au venit, astfel, „să mă susțină”, între alții, Elena Ștefoi, Ion Zubașcu, Aurelian Titu Dumitrescu. „Nu-i simplu, m-a încurajat Zubașcu, aici toți sar la beregată, dacă te pierzi ești… pierdut”. Oricum, în acea vreme „cenaclul de luni” slăbise în intensitate, în interes, apăruseră sfinții și mucenicii „generației”, de asta accentul se mutase spre „Universitas”, aici, se spunea, se pregătea „nouzecismul”, o nouă promoție, o nouă direcție etc. Aurel Dumitrașcu citise și el aici, cu puțină vreme în urmă, tot la invitația profesorului Mircea Martin, și revenise acasă „tensionat”, nu prea plăcuse celor de acolo, îi criticaseră metaforizarea excesivă etc. De astă dată surpriza mea a fost ca la intrare la „casa de cultură a studenților” să descopăr un alt nemțean programat să citească în aceeași seară: Radu Florescu. Eu eram „propunerea” lui Mircea Martin, conjudețeanul meu era „pila” lui Ștefan Damian, mâna dreaptă a profesorului, din câte mi-am dat seama. A mai citit cineva, nu-mi amintesc cine. Era, oricum, un „om de-al casei”, numele nu i l-am mai regăsit după aceea. Pe el îl așteptau toți „localnicii”, ca să-l aplaude. Noi eram „matineul”, distracția, pe noi trebuiau „să-și facă” limbajul critic tinerii care își ascuțeau dinții, care își gâdilau simțurile și orgoliile. Cenaclurile gem, de obicei, de nume importante pentru… o seară. Întâi am citit eu. S-a convenit, apoi, să citească toți, apoi să se treacă la discuții. Tovărășește, adică indiferentă, lumea a acceptat. Apoi a citit Radu Florescu. Apoi a citit „cel pe care nu-l mai țin minte”. Discuții? Nu se înghesuia nimeni, se făcuse o liniște plină de subînțelesuri și de tunete plus fulgere mocnite. Întâi a luat cuvântul Mariana Marin care sosise între timp, se strecurase nevăzută. A vorbit frumos despre „provinciali”, a subliniat niște versuri… Despre „cel pe care nu-l mai țin minte” a spus că mimează, că e „un Cărtărescu ratat”. Prin sală a trecut un frison. S-a ridicat (atunci) Horia Gârbea, de undeva din rândul doi. I-a trimis pe „moldoveni” la (sau în!) Eminescu lor, săreau versurile din pagină ca zdrențele din țesătură, ca așchiile din bușteanul dat la „abric”. Nu-i plăcea nimic, nimic, nimic. A luat un text de-al meu, pe care îl voi reproduce după această frază și aproape că nu m-a acuzat de… crimă! Crima de a nu scrie după „o rețetă”, probabil…! Iată textul pe care, recitindu-l acum, găsit în cărțulia de debut, m-am înduioșat brusc: „Memoria îmi răpește orice imagine/ reală și pe zidul alb trece o zăpadă/ cernită sunt la un liceu în grecia antică/ între copiii desculți ai luptătorilor// morți în bătălia de la salamina și/ răspundem în cor la întrebarea ce este/ sufletul – însă omul vierme ticălos își/ ascunde cu dibăcie orice tresărire retorică// a sentimentului și se ascunde în gura/ puturoasă a canalului mândru de intimitatea/ cu cele fără de suflet după-amiaza/ mestecăm frunze de dafin sau fumăm// țigări iuți și vorbim despre actrițele pe care/ le ascundem noaptea în pernele grele ca/ niște căpățâni de cerbi dar drumul pe care/ nu l-am făcut îmi dă dovezi neîndoielnice// sunt cel trimis înainte să conspir, să/ împământenesc vechile orânduieli între/ noii barbari să vorbesc despre naștere și/ moarte la un loc fără să blasfemiez peisajul/ – risipiți-vă speranțele nu locuiți la un loc cu/ propriile voastre lașități fiți calmi și// așteptați un semn o zăpadă un fulger un întuneric:/ toate sunt îndemnurile mele pentru acțiune” (Detalii pentru memorie). Au mai vorbit, apoi, Elena Ștefoi, Ion Zubașcu, Aurelian Titu Dumitrescu, cred că și Daniel Bănulescu. Și alții. Ștefan Damian a ales apele de uscat împărțind note de „bine” peste texte. Învățase „politică”. Un „tip”, Mareș parcă, a luat un text de-al meu și mi-a explicat cam cum trebuie să scriu, dacă vreau să plac în București, dacă vreau să am șanse în literatură. Textul luat drept exemplu era o parte dintr-un poem cam „kavafisian”, în cinci părți: Capul meu aruncat în coșul cu capete/ visează/ ce să fac cu trupul meu?/ cine îl vrea (poftim!)?/ în ochiul meu o doamnă brună citește/ poeziile/ nescrise. destrăbălate. brute (cu șapte/ capete)/ Pe ea o vreți./ Întâmplările îmi violentează/ ochiul./ În ochiul doamnei brune/ (cu șapte capete)/ “nu’ș ce zeu visează” “nu’ș ce privire”/ “nu’ș ce târg se face”. (Coșul cu capete). Nicio clipă n-am înțeles de ce trebuia să scriu altfel textul. Dar am dat din cap aprobator, nu era bine să te pui cu „fiara” pe terenul ei…! La sfârșit, după vreo două ore, a luat cuvântul profesorul Mircea Martin, cel care a stat cuminte, zâmbind complice vorbitorilor sau autorilor. Abia ascultându-l pe profesorul Martin mi-am dat seama de miza acestui cenaclu! A vorbit despre „noul canon”, despre „retorica poeziei”, despre „cele trei voci ale poeziei”, așa cum le văzuse, mai înainte, T.S. Eliot. Prin grila propusă „ne-a citit” pe toți. N-a „criticat” optzecismul, dar a spus că orice direcție devine autonomă doar atunci când există o despărțire de aceasta, realizată de o promoție valoroasă. Musai valoroasă! „Optzecismul” va fi cu adevărat vizibil, a mai spus Mircea Martin, atunci când se va sparge în individualități…! „Conferința” profesorului Martin a șters orice animozitate dintre provincie și capitală. Acolo, la cenaclu, câțiva „lupi tineri” învățau să devină „lupi fioroși”, respectați. O parte a reușit. Dar un cenaclu e doar o propunere, o intersecție, fiecare are, mai apoi, drumul său, cu cât mai întortocheat, cu atât mai plin de surprize. Berea de după a bifurcat concepte, la o terasă la care am fost acceptați după ora închiderii, tocmai pentru că era vorba de „domni poeți”, a topit grimase false, a șters complexele, a creat suportul pentru amiciții viitoare.
– Dacă ar fi nemuritori, cum crezi că ar acționa/ reacționa oamenii…?
– O întrebare hazlie, evident, dar și foarte serioasă în același timp. Omul, din câte îl știu până acum, ar lupta împotriva nemuririi cu o energie maximă, ar ridica pumnul spre Dumnezeu, cerând să nu mai fie nemuritor. Și ar găsi și o justificare pentru aceasta. Ar fi o agitație comică. Așa și cu libertatea, când sunt liberi oamenii luptă să nu mai fie liberi, își îngrădesc singuri libertatea proprie și găsesc și justificări pentru asta. Apoi suferă că nu sunt liberi, ca la începuturi. Dumnezeu a făcut omul o capodoperă de simplitate, omul a luptat să își complice continuu, constant, soarta și viața.
Fragmente din volumul de dialoguri
Mușcătura de măr, în pregătire