– un dialog neconvențional
cu MIRCEA CĂRTĂRESCU –
Mircea Cărtărescu este laureatul pe anul 2022 al Los Angeles Times Book Prize, la categoria Ficțiune, pentru romanul Solenoid. Premiile au fost decernate în cadrul unei ceremonii ce a avut loc, recent, în seara de 21 aprilie 2023, în Bovard Auditorium, aula Universității California de Sud. Premiile acordate de influentul cotidian american sunt unele dintre cele mai prestigioase premii literare și publicitate din toată America.
Mircea Cărtărescu este primul scriitor român care a primit acest premiu. De-a lungul timpului, cu acest premiu au fost onorate nume celebre ale literaturii mondiale, precum Gabriel García Márquez, Margaret Atwood, Milan Kundera, Ian McEwan ș.a.
„Capodopera lui Mircea Cărtărescu, Solenoid, este genul acela de text literar uimitor ale cărui calități multiple pot fi observate chiar și într-un fragment mic, ales la întâmplare” – se arată în motivația juriului. „Solenoid este o poveste enigmatică despre artă și viață în Bucureștiul comunist, o explorare borgesiană a vieții și a artei în care erup diverse dimensiuni monstruoase în România comunistă”, mai notează Los Angeles Times.
Ediția americană a romanului a apărut anul trecut, în traducerea lui Sean Cotter și publicat la Editura Deep Vellum, cu sprijinul ICR, prin programul de suport pentru traduceri TPS. Cartea a făcut obiectul unei intense campanii de promovare, desfășurată de ICR New York și Deep Vellum, împreună cu mai mulți parteneri americani.
În avans, între 1 și 16 aprilie, într-un veritabil maraton de evenimente, Mircea Cărtărescu s-a întâlnit cu cititorii americani din San Francisco, Seattle, Dallas, Houston și New York. Solenoid este cel mai mare succes critic și public al lui Mircea Cărtărescu în lumea vorbitoare de limba engleză. Potrivit ICR New York, presa americană a comentat cartea în termenii cei mai laudativi.
Mircea Cărtărescu este scriitorul cel mai premiat din literatura noastră actuală, fiind recompensat cu numeroase și prețioase premii literare din toată lumea, precum: Premiul literar Giuseppe Acerbi, Castel Goffredo, Italia (2005), Premiul Internațional pentru Literatură de la Vilenica (2011), Premiul Internațional pentru Literatură Haus der Kulturen der Welt Berlin (2012), Premiul Spycher–Literaturpreis Leuk, Elveția (2013), Marele Premiu al Festivalului Internațional de Poezie de la Novi Sad (2013), Premiul de stat al Austriei pentru literatură europeană (2015), Premiul Cărţii pentru Înţelegere Europeană (Deutscher Buchpreis), în cadrul Târgului Internațional de Carte de la Leipzig (2015), Premiul Thomas Mann pentru literatură (2018), Premio Formentor de las Letras (2018), Premiul FIL de Literatură în Limbi Romanice (2022), Los Angeles Times Book Prize (2023), Premiul Național al Criticii din Spania (2023).
*
FLORIN TOMA: Mircea, n-ai obosit așa, global(!), adică străbătând globul, ca să răspunzi invitațiilor când de colo, când de dincolo?
MIRCEA CĂRTĂRESCU: Anul ăsta e chiar nebunie, pentru că s-au adunat invitațiile neonorate de mine în timpul pandemiei, așa că evenimentele s-au înghesuit unele peste altele până la sufocare. Nu doar că e cumplit de obositor să călătoresc, uneori în turnee ca de rocker, dar nici acasă, cât mai reușesc să stau, nu-mi pot trage sufletul, nici nu pot scrie, pentru că de fiecare dată îmi fac deja valiza pentru drumul următor. Unii poate că văd în drumurile mele un fel de turism, o distracție, ceva dezirabil și de invidiat, dar pentru mine e muncă și stres continuu, la care nu cred că mulți autori ai noștri, chiar la jumătatea vârstei mele, ar rezista. Evenimentele mele sunt de obicei în engleză, cu oameni renumiți alături, pe scenă, și în fața unui public foarte exigent. Fiecare cuvânt contează pentru imaginea ta și a culturii din care provii. De la anul o voi lăsa totuși mai moale, pentru că vreau să scriu și am ajuns ca-n bancul din copilărie: am cu ce, am cu cine, am unde, dar n-am când…
Fl. T.: Ai revenit, recent, din Statele Unite, încununat cu o performanță rarissimă: Los Angeles Times Book Prize, categoria Ficțiune, pe anul 2022, pentru romanul Solenoid. Am să te întreb ceva absolut banal, pentru ca, după aceea, să fim și ceva mai firoscoși… ca din cutie! Deci, ce înseamnă pentru tine premiul acesta, având în vedere că pe piața americană traducerile reprezintă ceva între 3 și 5% dintre toate cărțile apărute, restul fiind autori americani? Care crezi că au fost criteriile ce au prevalat în decizia, pentru tine surprinzătoare, a juriului?
M. C.: Toate cărțile traduse sunt 5%. Dintre ele, cele de literatură sunt tot 5%. Socotește acum cât înseamnă asta, că eu nu mă pricep la matematică. Dar ieșim undeva sub 1%, oricum. Americanii sunt autarhici prin tradiție. Pentru ei, America e lumea, restul sunt alte planete, prea îndepărtate ca să-i intereseze. Dar uneori descoperă pe ele viață, și asta schimbă lucrurile. Știu doar trei edituri americane care publică traduceri, dar cea mai importantă e Deep Vellum din Dallas, unde mi-a apărut anul trecut Solenoid, în traducerea lui Sean Cotter. Eu mai am trei – ba chiar patru – cărți publicate-n State, cu cronici bune, dar fără cine știe ce răsunet sau vânzări, totuși. Solenoid a fost un breakthrough, care se explică parțial prin succesul cărții în lumea culturală de limbă spaniolă. Un mare hype a însoțit cartea chiar dinainte de-a fi publicată-n engleză, iar el s-a amplificat după publicare. Au fost cronici entuziaste în cele mai importante ziare, Solenoid a fost în toate bilanțurile de sfârșit de an printre cele mai bune cărți publicate-n USA, în fine – minunea minunilor! – s-a și vândut mult peste așteptările editorului meu, câteva mii bune de exemplare, aflându-se acum la a treia ediție, după mai puțin de șase luni de la publicare. Firește, premiul de la Los Angeles va augmenta acest real succes.
Într-adevăr nu mă așteptam la premiul ăsta. Când s-au anunțat finaliștii, au pus în anunț poza altui candidat, nu a mea, și în plus trei autori erau autohtoni (de presupus, mult mai cunoscuți americanilor), și doar doi traduși. Am concurat deci cu toate cărțile ieșite anul trecut în America, nu doar cu traducerile: au fost 206 volume luate-n considerare. M-am uitat și la câștigătorii edițiilor precedente, și asta mi-a tăiat, vorba eschimosului, elanul. Între ei, Milan Kundera, Margaret Atwood, Gabriel García Márquez, David Malouf, Ian McEwan, Colm Toibin… Prin urmare, am dormit liniștit toate nopțile, până când, acum două săptămâni, la patru dimineața, m-a trezit editorul meu, de la ceremonia din Los Angeles, cu un text pe WhatsApp care-a clinchetit ca un clopoțel în noapte: „Congrats! You are the winner!” Ce-am făcut aflând vestea asta? M-am culcat la loc. Am cam trecut de vârsta când nu mai puteam dormi după o asemenea știre. Oricum ar fi, Los Angeles Times Book Prize e chiar un premiu foarte mare, de care sunt fericit și mândru.
Ce criteriu a prevalat în acordarea lui către mine? Nu-mi închipui nici unul în afară de simplul fapt că le-a plăcut cartea. Într-adevăr, nimeni din juriu nu mă cunoștea personal, iar în privința atât de discutatei corectitudini politice (din Europa se vede mult exagerată), nu eram chiar candidatul perfect… Le-a plăcut cartea și nimic mai mult.
Fl. T.: Mircea, aici, în România, tu ai avut parte, în general, la fiecare lectură a operei tale, și de entuziasme mute, și de tăceri trâmbițate. De aceea, te întreb: cum e când auzi Tăcerea, adică tăcerea Unică, aceea aflată dincolo de liniște, pe care tu o numești undeva, Tăcerea de deasupra Tăcerii?
M. C.: Am avut parte de toate. Și toate, mi se pare acum, au fost cum trebuiau să fie. De patru decenii încoace am avut, în cele cam tot atâtea generații care s-au perindat în literatura noastră, atât susținători, cât și adversari. În cazul meu, cu adversarii a fost mai complicat, pentru că au venit pe filiere diferite, din politică, din literatură și din politica literară. I-am avut de la-nceput, din generația mea chiar, și până azi. Am avut câteva momente de concentrare teribilă a acestei adversități, dar m-am resemnat mereu, amintindu-mi că Arghezi scria undeva că „au fost momente când toată lumea literară era împotriva mea”. Și cine sunt eu față de el? Am răspuns adversarilor scriind mai departe. Nu știu să răspund altfel. În ultimul timp, într-adevăr, tăcerea este arma lor, după ce toate celelalte au eșuat. N-am nici o problemă cu tăcerea de azi, cum n-am avut nici cu zgomotul și furia de altădată.
Fl. T.: Așa cum artistul crede că magia artei sale stă în putința ei de a zidi, tot astfel și Scriitorul zidește cetăți, gânduri, oameni, zei și mituri (e un „mituitor” al realității, dacă e să facem un joc!). Apoi, Scrisul vindecă omul de vremelnicie și de răutate, două necazuri mari, și-i reclădește spiritul într-o altă metanoia. Dar, din păcate, el rămâne legănat, totuși, între Cer și Pământ? Ei bine, despre ce fel de Om vorbești tu în cărțile tale, despre Omul terestru, biruitor, dar limitat sau despre SupraOmul nietzscheean, descătușat de toate servituțile?
M. C.: Eu nu scriu ca să vorbesc despre om: sunt antropologi, sociologi, psihologi, politologi, teologi, urologi, cardiologi, meteorologi care nu fac decât asta, și foarte bine fac. Eu, ca scriitor, mă chinui să-mbin un substantiv cu un adjectiv și un verb cu un adverb. Nu știu să fac mai mult, nu mă pricep la altceva. Din asta, din stropii de frumusețe care uneori picură din îmbinările astea, îmi iau eu măruntele satisfacții, îngânând, cu Horatius: Permitte divis cetera… Tangențial, în scrierile mele apar și oameni, cu poveștile lor, cu lumile lor, cu transcendentul lor, cu scatologicul și escatologicul lor, cu prostia și deșteptăciunea lor. Dar până la urmă toate astea nu sunt fundamentale. Fundamentală este relația dintre realitate și cuvintele care, într-o operă de ficțiune, o construiesc. Aici este diferența dintre arta adevărată și însăilările pe subiecte sau formule la modă. Știi să îmbini un substantiv cu adjectivul său? Ești scriitor. Nu știi? Poți scrie pe cele mai generoase, mai umane, mai actuale subiecte posibil: nu ești scriitor și n-ai să fii niciodată.
FL. T.: Până acum, anul acesta, ai avut câteva satisfacții uriașe: Premiul FIL pe 2022, apariția romanului Theodoros, apoi Los Angeles Times Book Prize pentru Solenoid, iar și mai recent, Premiul Național al Criticii din Spania. Ce-ți arată pe mai departe globul de sticlă, ne putem aștepta și la alte surprize la fel de plăcute?
M. C.: În anii din urmă am avut într-adevăr două mari satisfacții: Melancolia și Theodoros. Cât despre premii, ele nu sunt satisfacții, ci confirmări. Eu nu le aștept, nu le anticipez, nu-mi pun relațiile în mișcare pentru ele, nu scriu pentru ele. Dar dacă vin, ele sunt binevenite, pentru că niște oameni străini, care nu te cunosc și n-au făcut decât să-ți citească romanul, ți le-au acordat în semn de prețuire. Premiile adevărate, nu cele care circulă de la unul la altul în cerc închis, ca unele de la noi, te onorează exact în măsura în care tu le onorezi. Vrei să știi cât valorează fiecare? Uită-te la lista de nume ale celor care le-au primit în anii precedenți. Mai toți scriitorii cei mari, pe care-i știm toți, din literatura spaniolă și latino-americană, sunt prezenți, de pildă, pe lista câștigătorilor Premiului Național al Criticii din Spania, pe care am avut și eu onoarea să-l primesc acum câteva zile.
Și, da, vor fi surprize și în continuare, anul acesta. Sunt nominalizat la alte două premii străine însemnate, dintre care am speranțe să primesc măcar unul.
FL. T.: Mi-a venit în minte, netam-nesam, o idee: ți-ar fi plăcut o întâlnire cu pictorul Adrian Ghenie, care tocmai ce a avut prima expoziție în România, la Timișoara? Fiindcă, vreți-nu vreți, sunteți doi versanți uriași, vizibili de departe, în toată lumea, care aparțin aceleiași culturi.
M. C.: Aici mi se pare că ești puțin far-fetched. Nu văd vreo legătură plauzibilă între Adrian Ghenie și mine. Nu-l cunosc personal și n-am văzut ce face decât pe internet și în cataloage, așa că nu am acum o părere despre pictura lui. Aș vrea să văd o pictură a sa în realitate. În nici un caz vânzările și premiile nu pot substitui contactul direct cu opera unui artist. La noi, prea adesea, se consideră că un artist e bun fiindcă a luat un premiu, nu că a luat un premiu fiindcă e bun. Sau: „e bun fiindcă vinde”, și nu „vinde fiindcă e bun”. Mergi la expozițiile unui pictor, fă-ți singur o părere! Citește cărțile unui scriitor înainte să știi ce premii a luat și cât vinde! E plin de snobi în lume și-n România. La noi se știe de un singur premiu, Nobelu’. Dacă un autor l-a primit, el devine automat mare pentru publicul nostru, care altfel îl ignorase ani de zile.
FL. T.: Sigur, nu era vorba să facem, doamne ferește, o expertiză de rating asupra operei lui Ghenie, ci mă refeream doar la o circumstanță fericită a unei întâlniri la care eu visam… Dar, să revenim: faci undeva o afirmație năucitoare: N-am scris niciodată literatură ca să public cărți, ci ca să trăiesc în ele. Mie mi se pare a fi paradoxul sublim al modestiei orgolioase, fiindcă tu, oricum, trăiești prin cărțile tale, acelea care, de fapt, te scriu pe tine?… Am I right, ca să fim în ton cu atmosfera?
M. C.: Pentru toată lumea o carte e un produs final, dar nu și pentru scriitor. Pentru el (sau ea), cartea e un proces, ea înseamnă cei doi ani cât ai scris la ea zi de zi, cărțile pe care le-ai citit în vederea ei, discuțiile cu prietenii despre ea, amintirile și însemnările care-au influențat-o. Kafka spune asta într-una dintre cele mai frumoase parabole ale lui (de fapt, intuiții incredibile): „Mi s-a decupat o bucată din țeastă în spatele craniului meu”, spune el. „Un șir de oameni vin și-mi privesc pe acolo direct în creier. Sunt furios că numai eu sunt exclus de la acest spectacol” (am citat din memorie). Așa e: numai autorul nu poate privi în propria sa țeastă. Privilegiul ăsta îl au cititorii.
Fl. T.: Mircea, în final, o întrebare cam ca în Chestionarul lui Bernard Pivot: atunci când te uiți în oglindă, cum te-ai descrie, într-un cuvânt?
M. C.: Absent…. O absență.
V. R.: Dragă Mircea, revista Viața Românească îți mulțumește călduros și, pe lângă speranța că nimic din ceea ce te-a întrebat n-a fost prea… far-fetched, îți urează încă un succes în cariera ta de scriitor universal…
Interviu realizat de FLORIN TOMA