La finalul articolului din numărul trecut, urmărind câteva elemente din cărțile lui David Eagleman, citam: „cultivarea creativității este nu doar posibilă și de dorit, ci chiar imposibil de evitat.”
Tema creativității, firește, este vitală pentru scriitor, așa că voi enumera și comenta aici zece considerente despre creativitate, desprinse din cartea Specia rebelă1, urmărind în ce măsură creativitatea e genetică, dar și cum poate fi recunoscută o mentalitate creativă, cum se poate cultiva etc.
1. Specia noastră, spre deosebire de toate celelalte specii de pe planetă, dispune de un număr imens de neuroni care se plasează între stimul și acțiune. Aceasta ne dă posibilitatea să simulăm un număr uriaș de „viitoruri posibile”. Suntem mereu în căutarea celui mai potrivit drum pentru a împlini ceea ce ne-am propus. Odată ce am găsit o variantă care ne satisface, prin repetiție, se va fixa o „cale neuronală” care va scurta drumul dintre stimul și acțiune, ferindu-ne să ne mai pierdem energia în căutarea altor variante. Rețeaua neuronală, transformând alegerea repetată într-un comportament mai „ieftin” pentru creier, se simplifică. Însă, comportamentul automat nu poate inova, este rigid. Pe de altă parte, alegerea creierului de a simula noi posibilități de reacție – ca și cum am „ieși de pe autostradă” pentru a explora jungla – înseamnă să ieșim din zona de confort, de siguranță, din zona cunoscută și să plonjăm în necunoscut. Astfel, devenim flexibili. Această atitudine reprezintă baza creativității.
2. Ne naștem cu capacitatea (chiar dorința, foamea) de a căuta noi variante. Încă din fragedă pruncie, fiecare moment în care copilul se închipuie ca fiind un personaj („altcineva decât este”), fiecare întrebare a sa „cum ar fi dacă”, fiecare formulă de introducere în joacă „să spunem că…”, înseamnă, de fapt, o generare a unei realități alternative și transformarea a ceea ce este într-o închipuire. Acest tipar se continuă apoi de-a lungul întregii vieți. Este atât de adânc înrădăcinat în gândirea noastră, încât nici nu realizăm ce exercițiu imaginativ presupune. Neuronal, trăim mai mult în imaginativ decât în realitate, „fără să ne dăm seama, petrecem o mare parte din viață pe tărâmul ipoteticului”2. Ne închipuim n variante, dar numai una se va împlini, sau niciuna: ăsta este deja un adevăr cunoscut. Dar nu încetăm să acordăm atenție și să ne închipuim variante multiple, chiar dacă, despre unele, cel puțin, chiar în timp ce le elaborăm mental, știm că sunt de neîmplinite, sunt fanteziste, sunt ireale. Însă nu ne putem abține să le urmărim, să le dezvoltăm, să le savurăm în minte. Deși pare o pierdere de timp, Eagleman spune că acest fel de a gândi nu e deloc necâștigător, ci își merită energia consumată, deoarece dintre variantele care inițial eșuează se vor dezvolta mai târziu unele noi, care vor fi viabile. De fapt, toate aceste scenarii imaginate, fie că-s fanteziste, fie că-s viabile, sunt creativitate pură.
3. Artiștii lucrează cel mai bine când au susținerea altora cu interese similare. Există concepția greșită că artistului nu-i pasă de cei din jur – deoarece creatorii n-ar avea nevoie de sprijin și încurajare, pentru că ei dau randament cel mai bine singuri și retrași –, însă acesta e un scenariu prost. Creatorii gravitează unii în jurul altora, creativitatea este în mod inerent un act social, chiar dacă artiștii nu au abilități speciale de relaționare, fiind aparent mai contemplativi. Totuși, ei operează într-o rețea vastă de interdependențe, căci au nevoie de aceste structuri pentru a-și susține demersul.
4. Tocmai pentru că suntem ființe sociale, lucrăm fără întrerupere pentru a-i surprinde pe ceilalți. Oamenii caută să-și uimească semenii, să le trezească admirația, uluirea, mirarea. În acest mod, creăm legături unii cu alții și ne raportăm la ceea ce avem de îndeplinit, în permanentă relație cu alți oameni, nu doar cu munca în sine. Prin urmare, ceea ce căutăm în artă și tehnologie este surpriza, nu numai satisfacerea așteptărilor. „Grație apetitului nostru pentru noutate, inovația este necesară. Impulsul inovator trăiește în fiecare creier uman, iar războiul împotriva repetiției alimentează schimbarea colosală care distinge o generație de următoarea, un deceniu sau un an de cel care-i urmează.”3
5. De unde vin ideile noi? Creierul modifică ceea ce cunoaște deja. Învățăm din experiența noastră și din materia primă din jurul nostru, pentru a remodela lumea. Creativitatea umană nu răsare din neant, ci se clădește pe ceea ce deja există. Chiar dacă e greu de urmărit cum s-a format o nouă idee, oricât de interesantă și neauzită este, ea a apărut grefându-se pe mii și mii de alte idei care au populat mintea, ca sol fertil pentru ceva nou. Cum scria Montaigne despre creator: „Albinele culeg din floare-n floare, apoi însă fac mierea, care (…) e toată a lor. Tot astfel va preface și va contopi și el tot ce-a luat de la alții, pentru a face în întregime o lucrare a sa”4.
Creativitatea se bazează pe memorie, spune Eagleman, cu amendamentul că acolo e necesar să se găsească suficient material de calitate, apt să susțină ideile valoroase, deoarece e nevoie de un depozit de materie primă pe care omul să-l exploateze, pentru ca apoi creierul să aibă de unde să scoată noutatea.
6. Chiar dacă pare că mințile noastre creative folosesc o multitudine de metode pentru a înnoi lumea din jur, neurologul propune un cadru care împarte peisajul operațiunilor cognitive în trei strategii de bază, pe care le descrie pe larg, pe fiecare în câte un capitol. Acestea sunt: deformarea, fragmentarea și mixarea. Fie că e vorba de științe (fizică, biologie, astronomie, matematică etc), fie că e vorba de arte (plastice, muzică sau literatură, coregrafie, film etc.) aceste trei operațiuni reprezintă modul de lucru al creierului, ele stau la baza gândirii inovatoare, creative. Această reducere, deși pare că „sărăcește”, oferă o uimitoare varietate mentală, asemănătoare cu milioanele de forme de viață atât de diferite una de alta, de la unicelulare la formele naturale complexe, vegetale, animale și om, toate fiind o combinație a numai patru nucleotide, mereu aceleași, prin rearanjarea ADN-ului.
Până la urmă, miracolul creativității umane nu constă în apariția ideilor din neant, ci în efortul cerebral depus pentru a le dezvolta, iar acest lucru este posibil, cum am spus mai sus, deoarece între input și exprimare există un mare număr de neuroni, care facilitează constituirea de rețele extinse și generează răspunsuri diverse. „Prin împletirea celor trei tipuri de activități, mintea umană deformează, separă și amestecă experiența sa în forme noi. Civilizația noastră înflorește din aceste împletiri de deformări, reasamblări și recombinări.”5
7. Exprimarea creativității este condiționată cultural. Oricât de strălucit lucrează o minte, oricât de creativă este, nu e sigur că rezultatul final va fi apreciat. „Actul de creație reprezintă doar jumătate din poveste: cealaltă jumătate este reprezentată de comunitatea în care apare creația. Noutatea nu e suficientă – este nevoie de rezonanță în cadrul comunității.”6 Contextul social modelează atât creierele noastre, cât și produsul lor. Dacă ceea ce oferim este neînțeles, neapreciat, ori e de-a dreptul respins, se creează un cerc vicios în care urmează să fie prinsă tocmai creativitatea: există, așadar, toate șansele ca aceasta să se împotmolească, să dea rateuri, să-și piardă strălucirea. Persoana poate suferi o transformare negativă: Gauguin „fuge” din societatea vremii sale între băștinașii din Tahiti, unde va locui până la moarte, Van Gogh se sinucide etc.
Deci, pentru proliferarea creațiilor sale, este important când și unde trăiește artistul, căci cultura evoluează, gustul și atitudinile se schimbă. Autorul cărții exemplifică fiecare idee cu mai multe situații din varii domenii. El arată, de pildă, cum piesa lui Shakespeare Regele Lear, după câteva generații de la scriere, a fost adaptată de către Nahum Tate, care i-a dat un final fericit: Cordelia nu e spânzurată, ci va trăi, adevărul și virtutea înving, regele Lear este repus pe tron: piesa a fost, prin aceste transformări, adaptată la standardele artistice și culturale ale Angliei din vremea Restaurației, fiind jucată mai mult de un secol cu aceste adaptări.
În vremurile noastre, o serie de piese sunt „modernizate”, unele texte sunt politically „curățate”, deoarece „acum este permis” ceea ce înainte nu se putea (sau… începe să nu fie permis ceea ce nu demult era).
8. În ce măsură e bine să rămâi în cadrul modelelor acreditate și câtă noutate trebuie să introduci? Iată întrebarea care frământă pe orice artist. Dacă faci pași prea mici, riști să fii depășit, dacă îi faci prea mari, riști să rămâi singur și să nu te urmeze nimeni.
Punctul confortabil dintre familiar și noutate este la nivelul de complexitate de 20%. În cadrul unui experiment, înregistrând prin electroencefalogramă activitatea creierului antrenat de expunerea la diferite tipare, s-a observat că „creierul manifestă răspunsul cel mai amplu la tipare cu nivel de complexitate de aproximativ 20%”7. În acest caz, presupunând că vechile modele sunt deja cunoscute și integrate, o noutate adăugată în procent de 20% ar antrena răspunsul cel mai favorabil al receptorului, mai mult de atât ar fi greu de „ingerat”, mai puțin, ar însemna „înfometare” estetică, cu verdictul de „neinteresant” pentru creier. Oricum, în realitate, ambianța în care trăim modifică felul în care vedem nu doar arta, ci și realitatea în sine. Neurologul, în urma unor serii de experimente, conchide: „Frumusețea nu este predestinată genetic. (…) Ceea ce ne caracterizează, ca specie, nu este o anumită preferință estetică, ci căile multiple, întortocheate, ale creativității în sine”8.
9. Pentru a întreține o mentalitate creativă, ne este utilă înmulțirea opțiunilor. Cât timp funcționăm pe automatisme, comportamentul se desfășoară natural, dar în momentul în care permitem creierului să caute opțiuni, să abandoneze calea minimei rezistențe, se vor activa alte rețele. Nu vom mai rula seturi de algoritmi, ci creierul va căuta noi variante ale aceleiași acțiuni. Asta e valabil și în artă. Autorul îi amintește ca exemple, pe Picasso, care a pictat 58 de variante ca replică la pictura lui Diego Velasquez, Las Meninas, iar Hemingway a schițat 47 de finaluri diferite la Adio, arme, până să ajungă la cel care s-a tipărit.
De-a lungul timpului, a devenit evident că fiecare generație preia ceea ce a primit și, modificând „moștenirea”, oferă alte opțiuni. Transformă nu doar ceea ce consideră a fi imperfect, ci se atinge chiar și de operele geniale. Modificăm, în consecință, și ceea ce ni se pare greșit, dar și ceea ce iubim, considerând că trecutul nu este sacrosanct, ci modelabil prin noi creații.
Înmulțirea opțiunilor se aplică și celor care scriu azi: într-un sens, pentru a întreține mentalitatea creativă, e preferabil a rescrie din nou și din nou un text, decât a lăsa o singură variantă.
10. Dacă vrem să facem salturi mari, dacă „incursiunile în necunoscut” sunt pe distanțe semnificative și ne îndepărtăm mult de ceea ce este integrat și acceptat, trebuie să ne asigurăm că nu așteptăm recunoaștere. În tot cazul, nu una imediată. Ea poate să vină sau poate să nu vină. Cât timp suntem dependenți de recunoaștere, vom avea piedici în a avansa.
În final, reușesc cei care au toleranță la risc, sunt neînfricați în fața greșelilor cei care acceptă eșecul sau, mai concret, cei care schimbă însemnătatea cuvântului „eșec” în sinonime pentru „variantă nepotrivită” și încearcă din nou. Căci creativitatea este consolidată prin practică.
1 David Eagleman, Anthony Brandt, Specia rebelă. Despre creativitatea oamenilor și modul în care ea schimbă lumea, Humanitas, 2022, 316 p.
2 Idem, p.37.
3 Idem. p. 40.
4 Montaigne, Eseuri, cartea I, XXV, Humanitas, 2020, p.160.
5 Eagleman, Brandt, op. cit. p.114.
6 Idem. p. 115.
7 Idem. p. 131.
8 Idem. p. 136.