Între anii 2007 și 2015, pentru teza doctorală și trei proiecte postdoctorale dedicate lui Mircea Eliade, am văzut și fotografiat cvasi-integral toate fondurile și piesele de arhivă ale acestuia disponibile în repozitorii publice din țară și străinătate, plus o bună parte dintre cele aflate în posesie privată (precum acelea deținute de Mircea Handoca). Încă din 2011, după prima ședere la Universitatea din Chicago, am încercat să găsesc o formulă de a putea lucra la editarea mai multor inedite din exil, precum jurnalul (manuscrisul complet), a unor scrieri nepublicate din tinerețe (inclusiv din perioada indiană) sau la o ediție a operelor lui Eliade. Nu s-a putut să le fac eu și n-am să intru aici în detaliile de istorie și sociologie culturală ale acestor episoade de posteritate eliadescă din propria-i țară. Vor fi făcute de alții. Ele ar fi putut intra de mult timp în circuitul cunoașterii operei lui Eliade, dar tot e bine că încercările mele au stimulat, într-un târziu, spiritul concurențial. (Fraza aceasta va enerva, desigur, precum toate adevărurile nespuse, dar e unul dintre cele mai mici adevăruri care așteaptă să fie spuse.)
De-a lungul anilor am publicat totuși, într-un formă sau alta, într-un registru mai modest, diferite contribuții documentare la cunoașterea lui Eliade. Dacă s-ar fi putut, aș fi făcut mai mult. Pentru că există numeroase alte inedite necercetate și necunoscute și pentru că nu putem aștepta încă treizeci și trei de ani, îmi propun să le semnalez pe unele dintre cele mai importante.
*
Printre studiile dedicate ineditelor eliadiene rămase în sertar, în diferite faze ale redactării, se află unul despre „facerea” memoriilor – The making of Eliade’s autobiography –, pereche cu cel consacrat „facerii” jurnalului. El urmărea să reconstituie, în temeiul izvoarelor publicate și nepublicate, etapele ridicării acestui edificiu autobiografic. (Eliade se referă frecvent la memorii ca „autobiografie”.) Era un demers complementar unei ediții, bazate pe toate manuscrisele păstrate și valorificând acele părți ale textului (de la cuvinte și expresii până la fraze și paragrafe) care nu se regăsesc în versiunea publicată de Mircea Handoca la editura Humanitas (în 1991, cu reeditări în 1997 și 2004). Cea mai proeminentă absență din această ediție – ca și din acelea apărute anterior în franceză și engleză – este… capitolul 25. Un ultim capitol rămas în afara textului celui de-al doilea volum, de a cărui publicare, după moartea lui Eliade, s-a îngrijit soția lui.
Multe dintre bucățile eliminate – fie de Eliade, fie, postum, de Christinel – din cele douăzeci și patru de capitole ale memoriilor ar merita antologate aici, însă e greu să le faci dreptate fără contextul din care au fost desprinse. De aceea, mă limitez deocamdată să scriu despre ultimul capitol.
Motivul sau motivele pentru care acest capitol final nu și-a găsit locul în carte sunt deocamdată greu de determinat cu precizie și certitudine. E nevoie de o cercetare amănunțită a tuturor izvoarelor inedite din anii 1986-1988. Dar se poate afirma încă de pe acum că nu e vorba de un gest intenționat, de vreo cenzură exercitată de Christinel. Nici nu există ceva în text care să justifice o asemenea epurare. Cea mai probabilă explicație este că el fusese redactat foarte de curând și nu a mai apucat să fie dactilografiat (pentru a fi trimis traducătorilor în franceză și, respectiv, engleză).[1] E totuși straniu că Christinel n-a știut despre el. Sau, dacă a știut, că a putut uita. Circumstanțele morții lui Eliade și efectul de lungă durată produs asupra ei ar putea explica această trecere cu vederea. Și mai straniu este însă că el nu a fost identificat de niciunul dintre cei care au cercetat arhiva lui Eliade după moartea lui, începând cu I.P. Culianu, care o făcuse in situ, până la cei care au trecut pe la Special Collections Research Center al bibliotecii Universității din Chicago.
Manuscrisul se întinde pe 32 de pagini, plus o jumătate de pagină intercalată cuprinzând o notă de subsol. Are corecturi făcute atât în cursul scrierii, cât și la recitire, dar nu e clar dacă textul reprezintă prima redactare sau prima transcriere. Înclin spre cea dintâi variantă. Paginile 5, 6 și 21 prezintă un fenomen recurent în manuscrisele lui Eliade, atunci când renunța la bucăți mai mari dintr-un text. O parte din fila inițială a fost decupată și lipită pe o altă filă, albă, pe care (exceptând pagina 5) continuă textul cu același scris.
Așa cum arată semnul de la final, capitolul este complet. Are, de asemenea, un număr de pagini care se înscrie în media dimensiunilor capitolelor celui de-al doilea volum. Eliade avusese timp și să-l corecteze, și să noteze indicații de redactare (privind paragrafe și note de subsol). Spre deosebire de celelalte capitole, nu există în arhivă o dactilogramă; de unde, concluzia că nu fusese încă “predat” lui Christinel. El nu are nici titlu.
Eliade își amintește aici de ce și cum a început să-și scrie memoriile, fapt care trimite la tehnica folosită în Romanul adolescentului miop, încheiat cu hotărârea de a începe romanul. Nu este, desigur, o repetare a ei, căci nu fusese conceput drept capitol final al Memoriilor. Doar moartea autorului i-a conferit această poziție.
Capitolul acoperă o perioadă de peste doi ani și jumătate, din 6 iulie 1960 până în 26 februarie 1963. Alonja temporală este mai mare decât în cele două capitole anterioare, împreună cu care constituie partea a VI-a a memoriilor – „Recoltele solstițiului” –, cea care dă și titlul volumului doi. Acestea fuseseră consacrate câte unui bieniu din epoca americană: 1956-1958 și, respectiv, 1958-1960.
Când se vor publica toate scrisorile lui Eliade din ultimii săi ani vom cunoaște mai bine în ce fel gândise proiectul autobiografiei. Deocamdată, știm că al doilea volum trebuia să acopere alte trei decenii ale vieții lui: 1937-1967.[2] Ceea ce înseamnă că acestui capitol inedit îi mai urma unul, fiecare dintre cele trei părți ale volumului cuprinzând, astfel, câte patru capitole (în total, cap. 15-26). La începutul celei din urmă părți, Eliade se întreba dacă va reuși să ajungă cu autobiografia până la sărbătorirea lui de către American Academy of Religion, la congresul acesteia din decembrie 1984. Cele aproape două decenii rămase pentru volumul al treilea (1967-1985) ar fi cerut vreo alte opt capitole.[3] Putem așadar conclude că întreaga autobiografie s-ar fi întins pe treizeci și patru de capitole.
Totuși, după ce scrisese capitolul 23, îndoindu-se că va reuși să ducă proiectul la bun sfârșit, Eliade schițează și o variantă minimală a lui: anume, să-și povestească viața, oricât de sumar, până în anul 1977, iar apoi, într-un scurt epilog, „operele, «onorurile» și organizarea Enciclopediei, 1977-1985”.[4]
Din jurnal știm că a lucrat la capitolul 23 între 26 decembrie 1984 și 24 ianuarie 1985, corectându-l apoi între 18 și 29 iulie 1985.[5] În această din urmă perioadă a început să scrie capitolul 24. Din păcate, însemnările succesive – care ajung până la 2 octombrie 1985 – nu mai dau detalii despre scrierea autobiografiei. În acel an soții Eliade au ajuns la Paris în 19 sau 20 iunie și s-au întors la Chicago cu câteva zile înainte de 14 noiembrie. Mircea luase cu el mai multe caiete ale jurnalului în vederea continuării memoriilor. E, așadar, foarte probabil că ultimul capitol a fost scris în perioada vacanței pariziene. Oricum, ziua incendiului din biroul lui Eliade, 18 decembrie 1985, poate fi considerată terminus ante quem pentru redactarea lui. Păstrând ritmul, ar fi avut nevoie de alți trei sau patru ani pentru a încheia proiectul (în versiunea lui maximală). Dar avea, desigur, și alte proiecte de dus la sfârșit, dintre care, cel mai important era ultimul volum al Istoriei credințelor și ideilor religioase.
Capitolul 25 e plin de evenimente din viața academică și privată, care urmează îndeaproape – precum în capitolele anterioare – însemnările din jurnal (cel integral, inedit). S-ar putea spune multe comparându-l cu jurnalul, dar dimensiunile acestei perioade – peste două sute de pagini de carte – nu ne permit să o facem aici. Atunci când se va publica, dependența volumului al doilea al memoriilor de jurnalul integral va deveni și mai evidentă. Domină participările la reuniuni științifice și detalii despre lucrările pe care Eliade le scria. O altă temă îl traversează sub semnul fatal al morții: continuele dispariții ale celor apropiați și dragi, începând cu Roger Godel și terminând cu mama lui Christinel.
Pe o fișă cu schițe pentru primele capitole ale celui de-al doilea volum, Eliade adăugase o nota bene: „Trebuie să am tot timpul în minte: modelul și sensul Autobiografiei. Vreau să prezint un model. Să arăt ce mi s-a întâmplat și cum am ajuns să fiu cel de astăzi.” Totuși, pe măsură ce avansa, sensul edificiului autobiografic pare a se estompa tot mai mult, iar operațiile de contabilizare a vieții și operei nu mai lasă să transpară modelul. Această derivă culminează în capitolul 25. De vină trebuie să fi fost, fără îndoială, continua diminuare fizică și mentală a lui Eliade, despre care paginile din jurnalul ultimilor ani dau o tragică mărturie.
*
La începutul perioadei americane, acoperită de partea a VI-a a memoriilor, Eliade locuia încă în provizorat, în ultimul dintre apartamentele temporare oferite de Federated Theological Faculty. Abia în iulie 1963 se va muta în casa care va deveni domiciliul lui stabil la Chicago. Din acest punct de vedere – al vieții, cea care nu se suprapune neapărat operei –, s-ar putea spune că memoriile se întrerup într-un punct cheie. Anume, după primii șase ani și jumătate trăiți în America, mai în zig-zag, și înaintea următorilor douăzeci și trei, care vor merge într-o linie dreaptă, până la capăt. Acești douăzeci și trei de ani – aproape o treime din viața lui Eliade – au rămas nescriși. Ei reprezintă epoca în care s-a impus ca bine-cunoscutul istoric al religiilor de talie internațională.
Proiectul reconstrucției autobiografice își exprimă o parte din sensul său în subtitlurile celor două volume. În timp ce traducerea engleză preferă metafore ale peregrinării terestre cu trimitere spre mitul odiseic, cea franceză reia titlurile unor secțiuni ale cărții: Les promesses de l‘équinoxe și Les moissons du solstice. Echinocțiul și solstițiul sunt momente ale anului astronomic determinate de poziția soarelui în raport cu axa de rotație a Pământului. Așa cum știm, lui Eliade îi plăcea să găsească – incorect – etimologia numelui său de familie în Helios, termenul grec pentru soare și personificarea lui divină. Nu a spus-o, dar se gândea probabil la Heliadai și Heliades, fiii respectiv fiicele Soarelui (așa cum făcuse Ion Heliade-Rădulescu).
Aceste titluri se referă, desigur, la echinocțiul de primăvară și la solstițiul de vară (din emisfera nordică). Eliade nu a mai apucat să acopere autobiografic echinocțiul de toamnă și să parcurgă existențial solstițiul de iarnă. Reconstrucția autobiografică este, astfel, de două ori incompletă, asemenea unui edificiu ridicat până la jumătate. Materialele următorului sfert zac împrăștiate în jurul lui, iar sfertul ultim a rămas doar în schița de proiect.
Din perspectiva planului arhitectonic nicio viață nu este completă. Rămâne însă regretul că Eliade nu a putut scrie complet despre incompletul trăit. Incendiul care l-a oprit din creație ar putea fi responsabil și de oprirea cu anticipare a vieții sale. Nu vom știi niciodată cu siguranță: boala care l-a răpus – cancerul pulmonar – exista, chiar dacă neidentificată de analizele anterioare, dar e foarte posibil ca trauma cauzată de pârjolirea laboratorului său de creație să-i fi accelerat exponențial cursul, provocând acea rapidă generalizare care i-a adus sfârșitul. (Judecând după părinții lui, genetica îl destina pentru o viață mai lungă.)
Drept cauză a incendiului s-a presupus a fi propria-i scrumieră, iar Eliade s-a arătat ciudat de grăbit să îmbrățișeze această ipoteză, permițând clasarea cazului. Totuși, timp de aproape trei decenii acea scrumieră se dovedise cu totul inofensivă. Nu sunt primul care ridică semne de întrebare asupra ipotezei, lăsând deschisă posibilitatea unei cauze intenționale externe. Poate studenții adepți ai lui LaRouche, care l-au acuzat de vrăjitorie și satanism. Sau, poate, fanii din campus ai altor acuzatori ideologici ai săi, care-i proiectaseră greșelile politice de tinerețe în imprescriptibile crime sancționabile cu desființarea (cancellation de mai târziu).
Dacă așa stau lucrurile, atunci retezarea prematură a arhitecturii existențiale eliadiene capătă alte valențe: istorice și, deopotrivă, transistorice. Rămâne ca viitorul să lămurească și acest mister. Sau să-l adâncească. Un lucru e cert: nimeni altcineva nu va putea scrie capitolul 34.
[1] După cum își nota Mac Linscott Ricketts, în martie 1984 nu erau dactilografiate nici măcar capitolele de până la anul 1950 – adică până la capitolul 20, inclusiv – din cauza bolii (hernie) de care suferea Christinel și pentru care a trebuit să se opereze în acea lună. „Interviurile lui Mircea Eliade. Contribuții documentare” (I), Revista de istorie şi teorie literară (Bucureşti), XIV, nr. 1-4, 2020, pp. 31-84 (71). Nici după operație, Christinel nu putea dactilografia decât puțin și cu dificultate. M. Eliade, Europa, Asia, America… Corespondență, I, ed. de M. Handoca, Humanitas, București, 1999, p. 46 (10 mai 1985). (În continuare: Corespondență.)
[2] Corespondență, II, 2004, p. 232 (1 mai 1985).
[3] După ce scrisese primele trei părți ale volumului al II-lea, acoperind două sute de pagini dactilografiate, Eliade afirma că mai are încă de scris tot pe atât. Corespondență, I, op. cit., p. 425 (20 septembrie 1984). E vorba de ultima parte, a VI-a (cap. 23-26), și de volumul al III-lea, cuprinzând, probabil, părțile VII și VIII, cu câte patru capitole fiecare.
[4] M. Eliade, Jurnal, II, ed. de M. Handoca, Humanitas, București, 1993, p. 505 (13 mai 1985).
[5] Ibidem, pp. 488-490, 492-493, 515-516. Jurnalul manuscris nu conține nimic în plus.