În toate volumele de poezii pe care le-a publicat (Versuri albastre și aurii, Caiere de lumină, De la Kogaion la Athos, Spre orizonturi albastre, Șarpele de pe balustradă) precum și în ultimul apărut, Marcel Miron celebrează lumina – cale spre înțelegere și transformare. Nesfârșirea raiului și viața pământeană se împletesc în arta poetică precum și în devotată oficiere sacerdotală. Preot și poet, Marcel Miron își împlinește vocația într-o dublă deschidere prin slujire și har poetic. Icoana îi va fi fereastră spre infinit și poartă spre rai prin care se întâmplă, în același timp și coborârea din luminata lume cerească în viața pământeană aflată în decădere. Aura luminii străbate fizic pământurile, apele, transformându-le în șuvoaie de raze și, totodată, esența ei recuperatoare, pătrunde în minte-suflet-inimă întru cunoaștere. Triada Om – Preot – Poet se regăsește într-o singură ființă, fiindu-i date efortul spiritual și cunoașterea prin suferință.
Lexicul îmbogățit cu vocabule din vorbirea curentă va fi o investiție frapantă, stilistic vorbind, susținută cu consecvență în scopul apropierii de modernitate sau (și) de a fi pe înțelesul tuturor, ca în toate volumele poetului Marcel Miron: „Prin ea/eternitatea te invită/ la dreapta creatorului/ să-ți consulți buletinul meteorologic/ pentru plimbarea/ în răcoarea serii/ neînserate” (Icoană), sau: „Psalmul, un lift/ când ai intrat în el/ te răpește spre înălțimi” (Psalm).
Nimic strident, nimic ostentativ, în poezia înaltă a acestui volum, în arta poetică a celui care, cu smerenie, aduce un elogiu luminii dumnezeiești, în același timp îngăduitoare cu cei ce viețuiesc în spațiul strâmt al datului pământesc.
Sacerdoțiul este îndeplinit odată cu transformarea de către poet a slujirii la altar într-un surprinzător, inedit „Buletin de analize”: „Privesc prin microscop/ picătura sângelui meu/ și notez pe fișă:/ – în această moleculă a adormit Dumnezeu/ – în această picătură/ este prezent Dumnezeu/ – aceasta a fost/ particula Dumnezeului meu/[…]/ – prin sângele meu/ și sângele tău/ a curs Dumnezeu/ – în sângele tău/ și-n sângele meu/ trăiește și lucrează Dumnezeu.”.
Cu pași nevăzuți, poezia se apropie de oficiere, chiar și în coborârea în plan terestru. O dată cu slujirea ea va fi sfințită și izbăvită: „Atunci îngerul/ scanează pașaportul athonit/ cerul plânge cu ploaie/ sughite cu tunete/ și te biciuiește cu fulgere.// Iar deasupra vămii/ de la poarta Republicii Îngerești/ o trâmbiță sparge liniștea: este Hristofor!/ este Hristofor/ este Hristofor!// Deschideți porțile/ să se bucure/ de mângâierea Maicii Domnului.”
Dualitatea rai-iad se evidențiază cu simboluri cunoscute. Șarpele înoată în foc pe când omul „care a luminat/ în ruguri de foc” renaște în izvorul luminii. Marcantă, diferența dintre „foc” și „lumina mântuitoare”: cădere și înșelăciune versus înălțare (De pe balconul Mănăstirii Neamț). Demonii sunt ascunși în uscăciune și întuneric, puși pe fugă prin simpla bătaie de toacă; în ceruri aurul luminii („florile de aramă”) este aducător de pace iar „muzica îngerească” (toaca) se aude pentru cei vii și îi plânge pe cei morți, alungând sulițele fulgerelor care se frâng la auzul ei („Clopotarul”).
Portretul spiritual al sfinților („Banchetul ceresc de pe Sinai”), în totalitatea lui unic în poezia românească, are în centru „lumina lumii” ce nu părăsește niciodată poezia lui Marcel Miron („Eu sunt lumina lumii, oricine mă urmează nu va umbla în întuneric, căci vor avea lumina vieții”) – Iisus – izvorul luminii identificat cu viața însăși. Numai lumina esențială poate fi coroană înălțimilor terestre, de neatins. Acolo se află lăcașul sfinților fără de păcat: „Cu plăcile de piatră ale vieții/ cele zece porunci/ se-ntorc în lume cei chemați/ și-i invită la veșnicie/ pe toți care au primit/ ce n-au cerut/ au trăit/ ce n-au dorit/ iar pe cărările vieții/ au luminat/ au suferit/ dar n-au murit.”. Versul scurt, dar bogat în sensuri, trimite la finaluri neașteptate.
O inedită viziune a urcării treptelor perfecțiunii, modelate în lupta cu timpul din patru feluri de pământ, începând cu pământul de flori, sfârșește în apoteoza țărânii înălțată la ceruri: „Atât de rar este pământul din ghiveciul de flori!// Atât de scump/ și des pământul/ din piatra de diamant[…]// Atât de hlei/ pământul din cerurile/ de dincolo de ceruri […]// Atât de sus este țărâna/ înălțată la ceruri[…]”.
Viziunea se încheie în glorie prin ivirea neașteptată la „marginea petecului de zăpadă” a ghiocelului alb imaculat simbolizând puritatea îngerului („Atât de”).
Poet ales între nenumăratele voci ale poeziei de astăzi, Marcel Miron își poartă învestitura scrisului cu o aplecare fără egal și își împlinește cu toată vrednicia menirea înaltei sale slujiri: „Ard/ și nu mă sting/ ca tu să vezi cărarea// Iar când îmi voi sfârși combustia/ tu/ orbule/ vei avea ochi buni/ și altora / le vei lumina calea.” („Lumânare”).
Marcel Miron, Raze de lumină, Editura Rawex Coms, București, 2023