După cum am promis în articolul precedent, revin cu câteva considerații noi asupra cărții Instinct[1] a biologului Rebecca Heiss, deoarece oferă nu doar o mulțime de informații utile și actuale, „împachetate” într-un stil plăcut ce facilitează asimilarea, ci și pentru că problematica, deși e pusă într-un limbaj nou, suscită interes de zeci de ani, și nu doar în rândul biologilor, ci și al antropologilor, psihologilor, filosofilor etc.
Sentimentul apartenenței împlinește o nevoie biologică, dar și una socială și psihologică, în căutarea răspunsului la întrebarea: cine sunt Eu în raport cu Celălalt?, cum îl percep pe Celălalt ca să pot avea, apoi, o percepție de sine sănătoasă? Respingerea și neacceptarea, care în zilele noastre se manifestă atât în relația individului cu familia, cu colegii de muncă, cât și în relația grupurilor mari cu societatea, a ajuns la cote care cer o atenție sporită. În urma schimbărilor din peisajul social, a emigrărilor, a amestecului de populații – specifice vremurilor acestora, în care se circulă mult –, au avut și au loc dislocări de populații. Aflați în situații-limită – violente din punct de vedere fizic sau economic –, oamenii sunt puși pe drumuri și obligați să caute alte variante de trai. Și nu e vorba doar de zonele afectate de război: oamenii se mută dintr-un loc în altul în goana după „mai bine”, își abandonează relațiile, familiile, își schimbă des locurile de muncă. Astfel, nevoia de adaptare și de apartenență devine tot mai solicitantă. Dincolo de respingerea resimțită în societate, problema e că, până la urmă, individul experimentează și o respingere de sine, o fragmentare interioară care poate duce la depresie, boală: un sindrom posttraumatic în diferite grade, deseori necesitând tratament. Se estimează că acest tip de probleme a ajuns să fie în topul nefericirii globale în lumea civilizată și nu numai. Din această postură, individul, pentru a-și trasa un cordon sanitar de protecție, la rândul lui, respinge pe cei care gândesc sau se manifestă diferit. Se ajunge la un deficit de empatie, care alimentează neînțelegerile și conflictele, spune Rebecca Heiss[2]: „empatia este o abilitate care merită cultivată. Este o intervenție eficientă la nivelul instinctului de frică”. Cel mai câștigat în acest demers al exersării empatiei este chiar individul practicant, deoarece nivelul hormonilor ce declanșează mediatorii chimici care întrețin frica și stările de stres interior – nocive pe termen lung –, va scădea. O privire optimistă asupra vieții susține apoi nu doar sănătatea organelor eliberate de neurotoxine, ci va avea efect și asupra contingentului, scăzând situațiile conflictuale, îmbunătățind relațiile. Capacitatea de a ne pune în locul celuilalt, de a vedea lumea prin ochii celor care sunt diferiți de noi – deși este un exercițiu care definește empatia –, nu este mereu ușor de împlinit. Și nu din lipsă de voință, ci din lipsă de cunoaștere.
Cum am spus, problema este una veche, pusă pe tapet în fel și chip de cercetători.
Țvetan Todorov[3] spunea că „eul îl descoperă pe celălalt”, deoarece „eu este un altul. Dar și ceilalți sunt niște euri: subiecți ca și mine, pe care numai punctul meu de vedere… îi separă și îi distinge întradevăr de mine”. Pornind de la afirmația sa, înțelegem că o raportare incorectă la Celălalt va alimenta o necunoscută vizavi de Eu. Nu poți descoperi cine ești până nu-l descoperi pe Celălalt, căci cunoașterea de sine se împlinește prin raportare. Problema raportului dintre eu și celălalt se pune deseori (în sens antropologic) la întâlnirea a două societăți, dar tot mai des e vorba și de o punere față în față a individului cu un alt individ. În acest sens, cel mai elocvent și studiat exemplu este cel al cuceririi Americii de către Cristofor Columb, pentru că aceasta este, după afirmația lui Țvetan Todorov, cea mai mare „întâlnire” de acest fel pe care a avuto vreodată omul civilizat, dar care, regretabil, sa încheiat cu cel mai mare genocid cunoscut în istorie[4]. Este un model de raportare negativă față de Celălalt, un model care se dorește evitat.
Noi studii apar cu privire la impactul migrațiilor în contemporaneitate, „întâlniri” care schimbă fața lumii, care dau peste cap destine sociale și individuale.
Întrebarea antropologului aflat pe teren (și, prin extensie, a oricărui „civilizator”), după părerea lui Marc Augé[5], ar trebui să fie: ce caut aici? Îl caut pe Celălalt? Cine este Celălalt? Pe lângă exigența științifică – paradigmatică – pe care trebuie so dețină cercetătorul, dorind să stăpânească instabilitatea obiectului social, pe lângă recunoașterea alterității culturale, sociale, istorice, psihologice etc., știind că există distanță între observator și ceea ce se observă, antropologul trebuie să dețină o anume capacitate de interiorizare, căci altfel nu se va identifica plauzibil cu cel căutat[6]. Cât timp eu nu se întâlnește cu ei în dorința de a-i descoperi pe aceia, rămâne un însingurat incapabil de a înțelege lumea celorlalți, și implicit, incapabil de a-și înțelege propria lume. A te defini prin celălalt: iată singura modalitate de descoperire de sine.
Din același punct de vedere, pentru a primi informația corectă, psihologia subliniază inclusiv nevoia relaționării: raportarea eutu arată că îți pasă de celălalt. Chiar dacă această raportare nu va fi ideală, ea dă șansa descoperirii celuilalt, spune psihologul Daniel Goleman[7]. Cercetător în domeniul psihologiei clinice și al științelor comportamentale, el spune că avem un instinct al supraviețuirii, dar, de asemenea, și unul al altruismului. Am fost învățați că viața e o lupta, dar Natura favorizează mai degrabă relațiile pozitive. Iar compasiunea vindecă într-un fel în care medicina încă nu o poate face. Goleman vorbește despre văzul mental, însemnând caracteristica de a scruta mintea altei persoane pentru ai sesiza sentimentele și pentru ai decide gândurile: o capacitate fundamentală a empatiei. Fără văz mental, individul suferă de cecitate mentală; să faci diferența dintre tine și ceilalți, recunoscând că alții pot gândi diferit, că percep situațiile dintro altă perspectivă, că scopul lor poate să nu slujească intereselor eului, iată prezența văzului mental. „Vitalitatea se naște din contactul uman pur, mai ales din legăturile de iubire. Oamenii la care ținem cel mai mult sunt un soi de elixir, o sursă mereu nouă de energie. Schimbul neuronal dintre un părinte și un copil, un bunic și un nepot, dintre iubiți, dintre partenerii unui cuplu împlinit sau dintre prietenii buni are virtuți palpabile”[8], spune psihologul.
Sensul celorlalți se pierde în măsura în care dispare însușirea de a tolera diferența. Ca urmare a căutării uniformizării economice, uniformizarea culturală atrage reacții ca naționalizarea și regionalizarea, atrage fundamentalismul, purificarea etnică, toate fiind procese generatoare de alteritate[9], aflăm de la Marc Augé. El subliniază și faptul că nu e de ajuns săl observi pe celălalt, ci trebuie să accepți și că sistemul lui de gândire e total diferit de al tău. Că antropologul, cercetând o societate, asamblează informațiile culese și le sistematizează enunțând judecăți despre „ceilalți”, prin care face aprecieri categorice asupra lor, ceea ce este injust, deoarece ei sunt așa doar în sistemul de gândire al cercetătorului; în realitate, în propriul sistem, ei sunt adaptați altor linii directoare[10]. Pe deo parte, informațiile sunt totdeauna parțiale, educația fiecăruia este tributară înțelegerii unor realități și deformării altora, pătrunderea totală a lui Celălalt este imposibilă. Însă pașii făcuți pentru relație și comunicare sunt foarte importanți pentru ca societatea să avanseze.
O experiență în acest sens am avut-o eu însămi când, cercetând pe teren, în Pacificul de Sud, Arhipelagul Vanuatu, miturile triburilor Akey și Kiai, pe Insula Espiritu Santo, Muntele Patunmailu, deși eram deja de trei săptămâni imersată în cultura insularilor, făcându-mi „stagiul” pe alte insule, am realizat că ceea ce gândesc și formulez eu, pentru mintea și în receptarea lor „sună” total diferit. Era bineînțeles valabilă, prin urmare, și reciproca: ceea ce îmi spun ei despre ei înșiși și despre credințele lor era filtrat de mintea mea (de) occidentală și trecea prin categorii raționale de gândire cu privire la ceea ce era posibil/ imposibil. Ca să fiu mai concretă, voi da un exemplu: Maliu, șeful tribului Kiai, îmi explica despre spiritele originilor lor, adică spiritele totemice (acesta este cuvântul meu, felul în care înțelegeam eu să etichetez categoria, conform culturii și instruirii mele academice). Deja în momentul în care eu transferam credința lor – care le influența fiecare gest din viață – în categorii și sisteme, introduceam un bemol în importanța cu care ar fi trebuit să percep ce mi se spune. Kiaii „proveneau” din rădăcina de yam, adică din igname, spiritul acestei vegetale îi proteja, îi vindeca, le era stăpân, ignamei i se închinau în rituri specifice. Nu doar de marile sărbători, ci într-un gest cotidian, în spațiul sacru numit „nakamal”, pentru câteva ore, bărbații satului beau kava (un decoct preparat de ei din rădăcina plantei), și intrau într-o stare modificată de conștiință. Șamanul, respectiv Maliu, șeful (rareori băieții mai tineri), „comunicau” cu spiritele și aflau răspunsurile la întrebările pe care le aveau privind viața de zi cu zi. Nu se luau decizii fără această „îndrumare” spirituală (pe această cale am primit și eu acces în satul lor, însă doar după ce spiritul a acceptat vizita unei femei străine de cultura lor, o albă pe nume Hanna, venind de departe etc). Fiecare pas în viață era făcut sub semnul acestor comunicări. Pentru mine, occidentala care „știe” că nu există spirite totemice, că e vorba doar de „credințe locale”, tot ce îmi povestea Maliu era de domeniul basmelor. Mi-a trebuit destul timp să realizez importanța covârșitoare a ceva ce – deși „nu exista” în mintea mea, în realitatea mea – exista foarte adânc înrădăcinat în mintea și viața lor. Când el îmi spunea să am grijă că voi putea păți „lucruri” dacă nu respect prezența spiritului – acesta fiind foarte atent la mine deoarece sunt o străină, deci am proveniență diferită, nu din rădăcina de igname –, îl asiguram pe Maliu să stea liniștit, căci nu voi păți nimic, conștientă fiind că nu mă poate pedepsi „cineva” care există doar în credința colectivă, nu în realitate. Dar tot ce „pățeam” – căci în mediul de acolo, existau tot felul de incidente naturale (sau nu, din punctul lor de vedere) – era pus pe seama spiritului. Până la urmă, dacă spiritul satului m-a tolerat totuși, am ajuns „victima” spiritelor totemice ale altor sate, care din gelozie, s-au adunat și „m-au alungat”: în realitate, a trebuit să-mi închei cercetarea pe munte mai devreme cu 3 zile, căci spiritele totemice s-au răzbunat aducând ploi mari care să mă alunge. Și, ca să nu fiu izolată pe munte din cauza umflării râurilor, ca să nu pierd avionul spre Europa, a trebuit să cobor. În concluzie, ceea ce pentru mine era doar un eveniment natural, pentru ei era unul profund spiritual și oamenii acționau ca atare. Deci categoriile noastre de gândire fiind foarte diferite, eu fiind tributară acestei gândiri, judecata mea tindea să fragmenteze o coerență străină mie, dar total funcțională pentru ei. Acesta a fost doar un exemplu, dar într-un cadru asemănător s-au derulat toate experiențele vanuateze (vezi cartea mea Ultimul canibal, Editura Polirom, 2015). Fiecare gest al meu era interpretat complet diferit față de cum s-ar fi întâmplat în societatea noastră.
Nu putem transfera, așadar, un fel de a gândi asupra celuilalt, și asta nu doar în cazul celui aflat departe, aparținând unei culturi îndepărtate și necunoscute: nu putem face asta nici măcar cu cei de lângă noi, deoarece mecanismele neuronale ne sunt total diferite.
Rebecca Heiss spune că, vrând-nevrând, zilnic ne obligăm creierului să funcționeze la un nivel superior de confort în preajma străinilor, chiar dacă acest antrenament de expunere la străini este inconfortabil pentru noi. Însă doar în acest disconfort creierul nostru devine mai puternic, noi devenim mai stăpâni pe reacțiile noastre, iar instinctele noastre vor ocupa un loc inferior. Că, în acest sens, „creierul nostru trebuie pus la muncă, la fel ca orice alt mușchi din corp.”[11] Procesul funcționează ca o desensibilizare, ca în cazul expunerii moderate la alergeni sau la „lucruri înfricoșătoare” pentru a scăpa de fobii etc.: „Este esențial să desensibilizezi creierul de nervozitatea pe care o simți în preajma altora, orientându-te spre acest sentiment, și nu îndepărtându-te de el (…) Aceasta poate fi o conștientizare extrem de incomodă, dar profundă. Nu doar că Celălalt nu mai pare atât de înspăimântător, ci s-ar putea foarte bine să-ți ofere soluția care să schimbe-n bine peisajul din jurul tău.”[12]
[1] Rebecca Heiss, Instinct, Editura Trei, Lifestyle Publishing, 2022.
[2] Idem. p. 209.
[3] Țvetan Todorov, Cucerirea Americii. Problema celuilalt, Institutul European, Iaşi, 1994, p. 7.
[4] T. Todorov, op. cit., p. 8.
[5] Vezi M. Augé, Le sens des autres – actualité de l’anthropologie, Paris, Fayard, 1994.
[6] Vezi M. Augé, op. cit., p. 16.
[7] Daniel Goleman, Inteligența socială, Curtea Veche, Bucureşti, 2018, p. 154.
[8] Idem. p. 27.
[9] Vezi M. Augé, op. cit., p. 10.
[10] Idem. p. 12.
[11] Rebecca Heiss, op. cit. p. 211.
[12] Idem. p. 212.