RUGÂNDU-MĂ LA UN DUMNEZEU EMIGRANT
Tatăl nostru care eşti în ceruri,
Iartă-mă că adesea uit să mă rog.
Iartă-mă că şi atunci când îmi amintesc să mă rog
o fac în engleză, dar uit
să verific dacă şi Ţie Ţi-au oferit ore de engleză
pe gratis.
PRIMA NOAPTE: LA SUBSOL
Igrasie. Apă curgând pe pereţi cu miros de canal.
Un tub de neon clipind enervant şi ironic.
Eu ca metaforă a emigrării
cu genunchii strânşi la piept şi un zâmbet tâmp.
Da: „Uşile sunt închise, dar încerc să le deschid.”
Ştiu: „Nu mă va auzi nimeni.”
Și totuşi strig
până când corzile vocale plesnesc ca o chitară
cu care un copil de trei ani loveşte mobilele din sufragerie.
Poate că aş fi meritat un coşmar ceva mai canadian:
Aer condiţionat. Umidificator. Un veceu cu hârtie igienică
şi săpun lichid
la capătul culoarului
sau măcar un vis în culori de fondantă.
Mestec încăpăţânată gumă care a avut cândva
gust de portocale.
A DOUA NOAPTE: PE SCENĂ
Scena e plină de molii, fluturi şi muşte uscate
din insectarul pe care l-am făcut în clasa a şaptea
pentru ora de zoologie.
Ace cu gămălii colorate
împrumutate din perniţa bunicii
încă se mai iţesc din spatele lor.
Lumini decupate în formă de inimioare şi frunzuliţe
de trifoi cu patru foi
îmi mângâie obrajii
o tandreţe de care uitasem
eu, regina unui bal care nu a mai avut loc.
Dacă mai fac doi paşi o să cad de pe scenă
rostogolindu-mă
de-a dreptul până în stradă.
O doamnă cu un creion în mână intră în sala goală
se aşază
şi se uită la mine ca şi cum m-ar cunoaşte.
– Nu trebuie decât să stai în văzul tuturor şi să-ţi aminteşti
trăirile cele mai sincere şi dorinţele cele mai penibile.
„De ce?”
– Să le arăţi tuturor palmele strânse căuş.
„De ce?”
– Pentru ca toţi să le pipăie plini de mirare
cu degetele lor crăpate şi pline de sare.
„De ce?”
“Oh yeah! Let’s rub salt in old wounds!” aud –
voci fără corp venind din întuneric.
– De ce?” întreb iar.
– Pentru că asta-i regula jocului,
îmi explică plină de răbdare doamna cu creionul.
În copacii dintre rândurile de scaune,
se deschid brusc scorburi rotunde şi calde
ca nişte utere.
A CINCEA NOAPTE: PE ACOPERIŞ
De pe acoperişul Centrului Naţional de Arte
oraşul arată ca un tort
cu mii de lumânări aniversare.
Mi-e frig,
iar puloverul de lână netoarsă
încă mai miroase
a oaie şi a vopsele ieftine, deşi
l-am spălat, şi l-am parfumat, şi l-am descântat
în spălătoria comună de la subsolul blocului –
un ritual de iniţiere olfactivă
căutând aici şi acum fascinaţia mirosului
din magazinele cu haine la mâna a doua
de pe Calea Moşilor în Bucureşti.
Da: „O dimineaţă petrecută acolo echivala cu o excursie
la Paris.”
Iar acum Parisul e atât de la îndemână!
Ameţesc în vântul umed, puternic
pe acoperiş
eu şi sistemul meu de valori
în continuă schimbare
aşa cum toate sistemele se schimbă
în timpul pubertăţii din a doua limbă.
– Doamne, ai milă! Totdeauna mi-a fost frică de înălţime!
Doamna cu creionul apare din senin
şi se aşază cu braţele strânse
în jurul genunchilor.
Fluturi de noapte se-nvârtesc în jurul ei în cercuri perfecte
ignorându-mă.
Din volumul Praying to a Landed-Immigrant God/Rugându-mă la un Dumnezeu emigrant, în românește de Diana Manole și Adam J. Sorkin