Îmi doream de mult să-i dedic o nouă cronică de carte profesorului clujean Adrian Papahagi după cea publicată în revista Steaua (nr. 9 / 2021), în care elogiam meritele seriei critice Shakespeare interpretat de Adrian Papahagi, în curs de derulare la Editura Polirom. Un impediment în calea acestui demers era alegerea unui titlu care să-i sublinieze îndeajuns meritele. Până la urmă, am ales să împrumut titlul unei generoase recenzii semnate de Mircea Morariu pe marginea volumului meu Un Shakespeare pentru mileniul trei: istoria unei ediții. Adrian Papahagi ne propune întoarcerea la normalitate în lumea bolnavă în care trăim, o lume a studiilor literare muribunde, alungate din universități, o lume în care receptarea lui Shakespeare a devenit doar o simplă anexă la etalarea ideologiilor radicale născute acum patru-cinci decenii, în care Bardul este prezentat (aproape exclusiv) ca „element” negativ, nociv, ce se cere musai înfierat pentru atitudinile lui imperialiste, colonialiste, rasiste, antisemite, misogine etc. S-ar justifica, astfel, renunțarea la studierea operei sale, la tipărirea creației sale pasămite perimate, la montarea pieselor sale… Tot mai puțini universitari și cercetători din ziua de azi sunt familiarizați cu textele autorului tot mai des pus la zid; opera lui este percepută (pe necitite!), mai curând, ca o agendă a tot ce poate fi etichetat drept „reacționar” sau, eventual, ca o agendă a unor interese oculte.
Nu mă pot stăpâni să nu ofer și o ilustrare, în acest sens, una băsnită de numita Monique L. Pittman, profesor la obscura Universitate Andrews din Michigan, care, într-un recent articol dintr-un volum colectiv (al câtelea oare?) dedicat „aproprierilor” lui Shakespeare, publicat la marxistoida editură Routledge, afirmă sus și tare că „membră a NATO și a UE din anul 2007, România nu se bucură de privilegii depline în Aria Schengen sau Eurozonă. Recurgând la soft power pentru a-și câștiga credibilitatea în Vest și pentru a se debarasa de umbra Rusiei sovietice, România îl consideră pe Shakespeare un mijloc ospitalier de influențare prin traduceri noi, și anume, prin seria Opere. Seria transformă operele de artă în instrumente politice asimilatoare (…). Hamlet, apărut în seria Opere în 2016 (eronat, a apărut în 2010, cu o reeditare în 2016, prin mutarea seriei de la Paralela 45 la Tracus Arte, n.m.), îl apropriază pe Shakespeare pentru a iniția o nouă fază în existența României ca membră UE și pentru a tăia legăturile cu Mama Rusia etc. etc.” Doar o minte bolnavă poate personifica în chip atât de abject o țară (România) care, chipurile, l-ar năimi pe lefegiul Volceanov să „comită” un Hamlet pentru consolidarea poziției sale geopolitice.
Nu mai breaz decât Monique L. Pittman este și imberbul asistent universitar care, regizând filmarea unei lansări on-line a unui volum colectiv de studii shakespeariene la Editura Universității din București, m-a anunțat ritos „să nu se supere domnul profesor, dar o să tai pasajul unde a vorbit despre faptul că Shakespeare își păstrează poziția centrală în Canonul Occidental în vremuri de demolare a statuilor, pentru că, să știți, studenții mei de la masteratul de studii culturale britanice țin la George Floyd”, de parcă tema lansării ar fi fost un volum dedicat vieții și tragicului sfârșit al lui George Floyd (parafrazând titlul istoriilor lui Shakespeare), iar nu dramaturgului și poetului renascentist W. Sh.
Un ultim exemplu întristător de simptom al unei lumi bolnave: recent, aflat în vizită la o universitate din nordul țării, care a dat mai mulți exegeți ai operei shakespeariene (pe Nicoleta Cinpoeș, Liviu Dospinescu și Daniela Marțole), mi-a fost dat să aflu că, în virtutea autonomiei universitare și a largii democrații ce guvernează relația dintre profesori și studenți, aceștia din urmă au avut dreptul să aleagă între un curs Shakespeare și unul de science-fiction, astfel încât respectiva universitate se poate „lăuda” cu o primă promoție ce va obține diploma de stat fără a fi trecut măcar o singură oră prin creația Marelui Will.
Gândindu-mă la ce dăruiește Adrian Papahagi, în acești din urmă ani, culturii române, nici nu știu ce titlu i s-ar cuveni mai degrabă: acela de cruciat în slujba bunului simț, al normalității și al decenței, sau acela de ultim mohican al interpretării critice bazate pe lectură și erudiție, pe cunoașterea intimă a textului pus în discuție și a contextului istoric ce l-a generat, context netratat izolat, ci plasat într-o firească succesiune de momente istorice.
Shakespeare interpretat de Adrian Papahagi se adresează în primul rând studenților și există semnale, judecând și după primele reeditări, că truda filologului clujean nu este una zadarnică, semnale că încă avem un public interesat de acest gen de „cărți de învățătură”. În preambulul ce însoțește fiecare dintre cele opt volume apărute până acum, autorul explică criteriile generice, tematice și cronologice de grupare a pieselor și poemelor. (Simplă coincidență sau afinitate electivă, la curs și eu obișnuiam să predau piesele lui Shakespeare tot două câte două.) Samuel Johnson, Harley Granville Barker, Giorgio Melchiori, Tony Tanner, Harold Bloom, dar și al nostru Haig Acterian sunt citați ca modele de exegeți ce s-au înhămat la analiza întregii creații shakespeariene. Iar volumul opt al seriei, dedicat „feeriilor romantice” (termen împrumutat de la Monica Matei-Chesnoiu) Pericle, Cymbeline și Furtuna (Polirom, 2023), reia și dezvoltă capitole din amplul studiu Providence and Grace: Lectures on Shakespeare’s Problem Plays and Romances (Presa Universitară Clujeană, 2020). Prin urmare, providența și harul vor juca un rol important și aici, ca în mai toate piesele lui Shakespeare.
Cele trei piese introduc o atmosferă „de basm” (p. 15), în ele primatul îl au, mai degrabă, relațiile dintre eroi (p. 14). Pericle e o piesă „schematică, narativă, alegorică” (p. 15), absentă din ediția in-folio de la 1623, compusă de cuplul Shakespeare-Wilkins, cu vădite scăderi în partea compusă de coautorul-cârciumar și, totuși, Papahagi își propune să demonstreze că „piesa stârnește și răsplătește pe oricine se apropie de ea, că poate oferi aceeași plăcere intelectuală ca oricare dintre creațiile majore ale lui Shakespeare” (p. 39). Și reușește acest lucru. Competențele de medievist îi permit să compare „prologul bătrânului Gower cu echivalentul său în engleza medie, pe care criticii shakespearieni îl ignoră cel mai adesea” (p. 41). Pericle are aspectul unui „roman medieval dramatizat” (p. 46). Interesantă este discuția despre semnificația toponimelor și a onomasticii personajelor (pp. 46-49), ca și paralelele cu Odiseea și Albă-ca-Zăpada (p. 50).
Piesa abundă în simetrii de tot felul (mă mulțumesc să menționez cuplurile tată-fiică puse în oglindă), iar structura episodică amintind de o queste medievală (p. 63) invită la tot felul de sistematizări (p. 58), schematizări și interpretări simbolice. Personajele ilustrează virtuți și vicii (p. 65), iar „marea e deopotrivă pântece fertil și mormânt avid, apă baptismală și ucigașă” (p. 66). Pasajele dedicate Marinei (pp. 66-67), ca și cele ulterioare, dedicate lui Innogen din Cymbeline (pp. 103-104) sau Mirandei din Furtuna, sunt un implicit elogiu adus feminității și îl absolvă pe Shakespeare de acuzele de misoginie formulate de către o parte a criticii feministe. Furtuna din deschiderea Actului III este comparată cu aceea din Regele Lear (III, 1) (p. 75); succesiunea furtunilor providențiale dictează destinul personajelor principale, iar „scena recunoașterii dintre Marina și Pericle, iar apoi dintre aceștia și Thaisa este la fel de emoționantă ca regăsirea dintre Lear și Cordelia”, făcându-l pe Papahagi să proclame (pe bună dreptate!): „Pesemne că Pericle nu e totuși o piesă nereușită.” (p. 84).
Aș spune că la fel de emoționant ca scenele analizate este și discursul exegetic – cel al unui erudit pasionat de actul lecturii ce precedă interpretarea; subliniez apăsat, al lecturii, nu al preluării servile a unor surse critice sau (ce poate fi mai rău de-atât?) al unor teorii fără nicio legătură cu textul discutat. La Papahagi, textul deține primatul, iar argumentele critice se întemeiază pe o unică realitate – cea a textului însuși. Abundă citatele din piese (cu originalul și traducerea românească puse în oglindă) și, nu o dată, comentariul se extinde și asupra soluțiilor mai mult sau mai puțin fericite oferite de traducătorii români; iar acolo unde niciuna dintre ele nu redă nuanțat ideea unui vers sau a unei replici, exegetul ne oferă plăcuta surpriză a soluțiilor proprii de traducere.
Cymbeline e o „piesă recapitulativă”, cu „numeroase trimiteri la piesele și poemele romane” (p. 95); Papahagi stabilește o lungă serie de analogii între personaje (Posthumus e „un Othello inofensiv” și „un mic Coriolan”; altele sunt versiuni diluate, irelevante, lipsite de măreția, răutatea sau eficiența modelelor din creațiile anterioare). Din distribuție se detașează Innogen, „femeia chintesențială” în care se îngemănează „calitățile și patimile multora dintre splendidele eroine shakespeariene” (p. 103). Superbe sunt paginile dedicate numelui corect al eroinei, consecvent tipărit drept „Imogen” în prima ediție in-folio de la 1623 (pp. 98-102). Aidoma unui veritabil personaj shakespearian, Adrian Papahagi intră în dialog nu doar cu cititorii, ci și cu sine, comentând ghiduș (dar cu acoperire): „Dacă aș vrea să fiu savant (și vreau!), aș putea argumenta că varianta «Imogen» s-a născut dintr-o eroare paleografică” (pp. 99) – și urmează explicația savantă, formulată pe înțelesul tuturor.
Papahagi este și un polemist redutabil. Bibliografia parcursă include numele unor somități în domeniu, dar autorul respinge, ca nefondate, interpretările propuse de E.M.W. Tillyard sau Caroline Spurgeon în cazul lui Cymbeline (pp. 106-107) sau pe cele ale „resentimentarilor” înregimentați în studiile post-colonialiste în cazul Furtunii. Ca și în cazul volumelor anterioare, Papahagi ne propune, dincolo de o sinteză a interpretărilor anterioare, și o interpretare originală, cu argumente ce decurg, repet, din text; ne atrage atenția asupra unor detalii care le-au scăpat altora, dar sunt, în realitate, elementele structurante ale intrigii. În cazul lui Cymbeline, hainele, straiele, deghizările, schimbările frecvente de identitate au un rol la fel de important precum furtunile din Pericle. „Pe scurt, piesa ar putea fi o ilustrare a proverbului Nu haina-l face pe om.” (p. 107).
Cireașa pe tortul acestui festin de exegeză shakespeariană sunt paginile dedicate Furtunii, considerată „piesa perfectă” a lui Shakespeare (p. 134), „singura care urmează cu sfințenie imperativul aristotelic al unității de timp, spațiu și acțiune” (p. 135). Caliban este, pentru Papahagi, punctul „nevralgic sau focal spre care converg toate liniile de rezistență ale piesei (…), singurul personaj fără echivalent în opera anterioară a lui Shakespeare” (p. 139). Și urmează un tur de forță prin care Caliban cel îngropat sub „zgura ideologică” de către critică după al Doilea Război Mondial (p. 140), ne este restituit nu drept un aborigen „înrobit, fie acesta african, amerindian, asiatic… sau chiar irlandez, în funcție de agenda politică a criticilor” (p. 142) sau ca „portretul shakespearian al proletariatului” (p. 146), ci ca o făptură capabilă de visare, îndrăgostită de muzică și poezie; el reprezintă trupul sau natura animalică a omului, opusă spiritului sau potențialului său angelic (întruchipat în piesă de către Ariel), „cele două extreme descrise de Giovanni Pico della Mirandola în manifestul umanismului neoplatonico-creștin, Discursul despre demnitatea omului (1486)” (p. 155). Pe bună dreptate observă Papahagi că Prospero nu este nici exploatator, nici cuceritor de noi teritorii, ci tot o victimă a sorții, una care își asumă, inițial, gestul umanitar de a-l adopta pe puiul de vrăjitoare orfan și de a-l ridica la rangul de om învățându-l să vorbească; iar marele (pentru unii) Stephen Greenblatt este pe bună dreptate combătut când afirmă că Furtuna „prezintă întâlnirea surprinzătoare și îngrijorătoare dintre o cultură literară și una orală”, căci, arată Papahagi, „până când îl educă Prospero, Caliban e o bestie lipsită de limbaj, nu reprezentantul unei culturi primitive” (p. 169). Iar, mai apoi, „omul Renașterii nu opera cu distincții marxiste, ci biblice, aristotelice și platonice; el opunea omul, înzestrat cu rațiune și limbaj articulat, animalelor tâmpe și mute, ca în dialogul Circe al lui Giovan Battista Gelli…” (p. 170). Nu este prima oară când profesorul clujean încearcă să-și dezobișnuiască cititorii de marota „Shakespeare, contemporanul nostru”, plasându-l pe Bard în contextul social, cultural și istoric al epocii sale. Într-o piesă în mare măsură despre „generare, regenerare și degenerare” (p. 171), Caliban reușește performanța de-a „căuta harul iertării”, în traducerea nuanțată a lui Papahagi, care își exprimă „dezacord[ul] radical cu Ion Omescu, pentru care Caliban nu e atins de har” (p. 177).
M-am rezumat la doar câteva spicuiri dintr-un noian de idei novatoare oferite de Adrian Papahagi, pe care mi-l imaginez aidoma unui Prospero, stăpân pe magica artă a interpretării textuale, controlând până la ultima virgulă textul lecturat tot așa cum ducele milanez controlează comportamentele și reacțiile naufragiaților de pe insulă.
Scriam acum doi ani că apariția seriei Shakespeare interpretat de Adrian Papahagi a provocat o undă de șoc în cultura română, fiind bine primită în mediul academic și în lumea literară; n-au întârziat să apară nominalizările la premii și premiile înseși; juriul care i-a oferit recent un important premiu al Uniunii Scriitorilor și-a motivat gestul considerând volumele publicate până acum o operă de exegeză de primă mărime în cultura română și universală. Cu siguranță că vor urma și altele.
Am avut șansa de-a participa, alături de Adrian Papahagi, în decembrie 2021, la o întâlnire cu studenții Universității Babeș-Bolyai și am constatat cu bucurie că profesorul are audiență, este respectat, iubit și… citit. Mai nou, am avut plăcuta surpriză de-a da, în revista Steaua (nr. 10 / 2023), peste o cronică de carte semnată de Gabriela Cheaptanaru, un exercițiu interpretativ aplicat la traducerea a două comedii de Ben Jonson, recent apărute la Editura Tracus Arte. Cred că, alături de scrierile proprii, una dintre marile satisfacții ale unui dascăl adevărat este aceea de a forma discipoli dispuși să-i împărtășească convingerile și să-i ducă munca mai departe. Din acest punct de vedere, cred că Adrian Papahagi are toate motivele să fie mulțumit, iar prezentul și viitorul școlii de filologie clujene arată mai mult decât bine.