GABRIELA MELINESCU

Cărţile mele au îngheţat/ peste noapte.
Pagini scrise cu porţelan albastru.
Sub coaja gheţii
strălucesc poveştile
ca somonii de argint.

Textuare şi semantică secundă. Poezia Gabrielei Melinescu refuză constrângerea, încorporarea. Aceasta nu presupune şi nici nu pretinde neapărat depărtarea, detaşarea totală de fluxul liric căruia îi aparţine – din punctul de vedere al momentului, al spiritului şi al elementelor definitorii ale creaţiei. Lirica Gabrielei Melinescu solicită însă un alt modus operandi, o altă instrumentaţie critică, potrivită universului său poetic, şi mai ales impune o textuare proprie ca act radical, care „nu se supune clauzei de lizibilitate, de ineligibilitate imediată/ necondiţionată.” (Gh. Iova, Despre text, în Viaţa Românească nr. 7/1988). Gabriela Melinescu îşi apropriază, pe parcursul actului creaţiei, un discurs liric aparte ca formă de exprimare a personalităţii sale poetice. Cu o structură de ansamblu aparent curriculară, opera poetei este oglinda personalităţii sale lirice, aşa cum oglinda liricii sale îi poate lumina şi reda personalitatea.

Priveliştea asupra lumii reale este încredinţată de către poetă, spre cunoaştere şi înţelegere, ochiului, simbol central, definind şi însoţind în acelaşi timp trecerea: „Dar în vreme ce dorm/ vine un copil bărbos cu un ciucure roşu/ şi zice şi el: urmează ochiul plin,/ apoi ochiul gol şi singurătate. (s.m.)/ Suntem în loc înalt tu şi cu mine./ Nu e prilejul să-ţi povestesc viaţa,/ dar astăzi/ trebuie să suporţi şi să crezi definitiv/ că eu sunt copilul bolnav/ care scrie cuvinte/ şi va protesta până la sfârşit.” (s.m., Urmează veveriţe)

Ochiul este şi un simbol al trecerii prin vieţuire, oracol al propriului destin, simbol axial, generator al altor simboluri cu funcţie descriptivă şi constructivă în textura operei lirice: „Încă e noapte şi mă gândesc în întuneric/ la prima zi a lumii./ La început a fost lumina/ şi lumina era întuneric./ Căldura era frig/ şi frigul absolut era căldură./ Întunericul deveni solid/ captiv în forme bizare./ Aceşti doi ochi crescuţi în cap/ simt ce simte Pământul/ când peste el creşte verdeaţa./ Întuneric de lumină sunt/ şi pe colinele cărnii mele/ răsare dimineaţa.” (Încă e noapte)

Lirica Gabrielei Melinescu este dominată de câteva constante ale simbolisticii. Pagina ei se cere mereu decriptată, căci, parcurgând-o, trăieşti senzaţia că aproape fiecare poem este un text bine organizat şi codificat, bazat pe un cumul de teme şi motive lirice, de alegorii şi sensuri parabolice. Iar textul este, în final, un transfer al existenţei, al fiinţării, în vers. Poemele proclamă şi sunt în fond un produs al semanticii secunde, veşnic învăluitoare.

Senzaţia semanticii secunde este la fel de puternică în întreaga operă poetică a Gabrielei Melinescu. Vârsta adolescenţei, de pildă, îşi cere „dreptul la timp” (Nichita) şi îi prilejuieşte poetei o deschidere tematico-ideatică atrăgătoare, dominată de un sentiment care îi acoperă şi defineşte lirica: o voinţă, o dominaţie a trăirii şi o trăire în numele dominării, în care înseşi legile, invocate în titlul unui volum al său, sunt interpretate şi (ad)judecate din interior.

Versurile Gabrielei Melinescu degajă un sentiment al puterii, rar întâlnit în „poezia doamnelor”, mai vizibil în lirica generaţiei optzeciste: la Marta Petreu şi, într-un fel, la accentele decizionale, fruste şi adeseori aforistico-axiomatice, din lirica Marianei Marin. În raport cumulat cu feminitatea, Gabriela Melinescu etalează în versurile sale un demon al posesiei: „Să stăpânim lucrurile ca şi cum ele n-ar exista,/ cu disperare să pornim la şuierătura lor./ Ca în prăpastie m-arunc asupra ta./ Călcările tâlharilor sunt îndrăzneli/ asupra vidului.// Eu râd şi plâng de-atâta gol,/ ţinându-te de mână.”

Poeta nu este o gingaşă. Chiar şi în plânsul ei (pe care i l-am remarcat prea puţin în text) vibrează, pulsează puterea, setea de dominare. Eul liric declară cu decizie: „Nu vreau să mor nici să trăiesc/ o ură mă ridică împotrivă. Aha!/ Un fel de crab putrezit e mâna/ cu care mi-aş întinde carotida.” (s.m., Prinţesa)

Jurământul de sărăcie, castitate şi supunere marchează cu prioritate un moment de vârf al existenţei şi al unei vieţi viitoare deschise: „Priveam oglinda ca o gheaţă pe mijloc crăpată/ cu un nerv albastru de ea ţintuit” (Jurământul…). Un moment crucial încastrat într-un lirism rece şi lucid: „Ca un tânăr câine venisem să mor/ în altarul aromat cu fragede ore,/ simţind un animal deasupra unui animal mai mic/ cum va începe să-l devore.” (idem) Titlul volumului este în fapt un joc al ambiguizării care dă impresia unei şi mai pronunţate puteri a eului liric.

În acelaşi timp, dominând optimismul simulat al generaţiei din care face parte, poeta impune în textele sale o duritate a imaginii. Tonalitatea asta joasă, demnă în realitatea ei, se regăseşte mai rar în lirica noastră din acea epocă literară, deşi sunt posibile apropieri cu pagini din poematica lui Mircea Ciobanu (Sub Trapezunt, Vântul Ahab, De profundis, Nu spune…), a lui Ion Drăgănoiu, autorul Grădinii de iarnă, sau a lui Ioanid Romanescu. „Teoria vidului”, transpusă şi dezvoltată poetic de Nichita Stănescu şi Ioanid Romanescu, se regăseşte şi la poetă în exerciţii de tragere cu arcul, în aspiraţia ce o exercită asupra ei lumea/ lumina rece a Nordului, evidentă în texte remarcabile: Privelişte de iarnă, Mesagera, Împărăţia zăpezii, Cuvinte nou născute, cu osebire în Ultima plimbare în ninsoare a lui August Strindberg…

Oximoronul şi armonia contrariilor. Lirica Gabrielei Melinescu stă, cum am mai afirmat, sub semnul semanticii/ simbolisticii secunde. Deşi afirmaţia ar părea paradoxală, textul său este puternic marcat de tropi, şi deasupra tuturor tropilor străluce şi şochează oximoronul: „Pe tine lucesc valorile tuturor lucrurilor./ În apa ta murdară se scaldă adevărul pur,/ încârligat cu broaşte reci şi crapi fierbinţi./ Ţin mâna în apă şi râd.” (Viziuni ale drumului acasă) Dar între cele două elemente opuse, componente ale oximoronului, poeta realizează la nivel semantic o îngemănare, o înrudire de tip metaforic. Realizează acea coincidentia oppositorum, armonie a contrariilor menită ca, prin contrapondere permanentă, să atingă Centrul, echilibrul perfect, visat şi vizat de filozofii vechii Indii şi ai vechii Elade. Pentru poetă, Pământul, „omul oamenilor, face un pod către lumi,/ în capul lui religios şi păgân gânduri şi închipuiri,/ vise şi fulgere, ca şi cum tot timpul s-ar pregăti/ pentru întâlnirea cu femela egală lui./ Puterea îi stă în cap şi în ochi rătăcind prin constelaţii./ Nările lui hegemonice au miros de catastrofe/ şi pe buzele lui răsfrânte se întrec fulgere.” Este o armonie a contrariilor pe care poeta o cultivă cu osârdie, împlinind astfel întregul de tip existenţial. Încă o noapte este un poem cu clare apetenţe didactice în care poeta cultivă exemplar armonia contrariilor: „La început a fost lumina/ şi lumina era întuneric./ Căldura era frig/ şi frigul absolut era căldură.” Este o definire cu puternice irizări biblice a Marii Existenţe. Textul are mireasma primarităţii.

Lirica Gabrielei este şi un poem al distanţării şi al însingurării. Eul liric ne apare în acest volum într-o pronunţată postură a Mesagerei – ce va reveni în volumul Casa de fum, Stockholm, 1982.

Poeta trăieşte cu sentimentul pierderii, al expierii, cu accente de pesimism asumat cu bărbăţie şi abia ascunsă tristeţe: „Lumea fără mormânt,/ păduri de cruci triumfale/ înaintează intrând definitiv/ în aerul tare al feţei tale.” (aerul tare al feţei tale). Un scepticism nu elegiac, ci acceptat şi asumat. În numele acestei armonii a contrariilor poeta crede cu putere în frumos şi urât, în rău şi bine, în existenţă şi non-existenţă: „Egrete şi pajere fabuloase cu putere/ se încrucişează în creierul meu./ Am onoarea de a trăi în splendoarea lumii/ şi nu am frică de răul gust./ Diavole, (v. Biedermann, vol. 1, pp.229-230– n. mea) mă iubeşti tu?// Nimic nu e mai frumos decât eternitatea acestei clipe/ când am în nări miros de pierdere,/ parfum de distrugere./ Din drojdiile stricăciunii/ un lotus va ţâşni în gura mea.” (Diavole, mă iubeşti tu)

Poeta dă oximoronului un farmec nebănuit şi marca originalităţii. Un text antologic este prilejuit de celebrul grup statuar pietà, care dă şi titlul poemului: „Din când în când m-arunc precum un înger în noroi/ odată cu verzi plante din grădina devastată,/ şi ca un diavol mă bucur de gustul şi mirosul meu,/ viaţa o simt răscolită de o patimă apropiată.// Noroiul precum mustul parfumat poartă în forfotă seminţe/ ce se-ncrustează în pielea celui ce s-a scăldat în el,/ asemeni îngerului le simt zvâcnind în spate/ ca diamantele fragede din ochii întunecaţi de miel.”

Mirosurile, apa şi sabia. Câteva dintre constanţele simbolisticii care singularizează opera lirică a Gabrielei Melinescu sunt remarcabile. Odată cu scurgerea vremii existenţa este pusă ades de eul liric sub imperiul mirosului: cel din mansarde, cel din rădăcini, duhori de fiară, mirosul de deasupra laptelui nemuls, dar mai ales „înspăimântător mirosul tare,/ pe care-l bănuieşti din cer/ târându-se în bolile divine,/ intrând în spaţiile lucrurilor puse-n ger,/ ramificând articulaţiile lor feline.” (Vorbirea unei fete mute) Iar constanţa şi manifestarea în forme diversificate ale mirosului sunt împlinite, într-o formulă lirică originală, de o atracţie pentru organic, pentru imaginea maculată, agresată de real, atrasă magnetic de miresmele-i dure. „Amestecaţi suntem, precum e frigul şi căldura/ dintr-o înmiresmată hrană” (o ploaie uşoară), exclamă eul liric. Setea de puritate, o altă constantă a crezului său poetic, este exprimată de eul liric printr-o invocaţie memorabilă, într-un oximoron amplu cu valoare axiomatică: „Dacă aş putea, Doamne de cristal,/ să fiu asemenea ţie;/ cu cât mai mult murdărindu-mă/ şi mai pură să devin…” (s.m., Ah) Ca în mai toată creaţia sa lirică, poeta dezvoltă o adevărată autocraţie a contrastelor.

Lirica miresmelor rămâne însă o prioritate prizonieră tonului jos, grav, a mirosului real, fetid. Ceea ce dă textului, implicit sentimentului emanat, o putere sporită. Nu este impresia amorfă şi fugitivă a florilor de mucigai argheziene şi nici a abatorului bacovian, ci impresia existenţei, chiar căutate şi cultivate, a zonei ambientale în care abatorul este loc şi spirit ordonator.

Apa. Poemul Râul începe abrupt şi semnificativ, marcând supremaţia în cuplu: „Tu mie îmi eşti destinat”. Relaţia sugerează un raport inflexibil în jocul subtil al dominaţiei în dragoste. Concomitent, textul dezvoltă unul dintre simbolurile preferate ale eului liric. Apa îşi impune statutul de motiv poetic omniprezent. Puternică, ubicuitară, ea poate fi interpretată ca desemnând metaforic oceanul primordial şi/ sau, în sens biblic, viaţa. În acest sens, poemul râul se arată a fi o elegie dominată de sentimentul dorinţei fierbinţi şi puternice. Finalul poemului, vastă desfăşurare a unei alegorii, este ilustrativ: „Arunc în apă hainele/ şi ele îmi târăsc trupul de tine nestrigat/ şi mi-l dizolvă apa chemându-te,/ tu,/ mie îmi eşti destinat.” (Râul)

Apa, ca simbol de esenţe biblice, simbol al vieţii, domină textul prin valenţele lui metaforice. „Cel drag” sfârşeşte în adâncul mării. Eul liric acceptă de asemenea viaţa, existenţa sub dominaţia perfidă a apei. Poemul în mijlocul apei justifică şi consfinţeşte sensul biblic al existenţei/ fiinţării umane văzută ca o străbatere a întinselor ape. A vieţii, deci. Eul liric, constatând că nu este iubit aici, pe pământ, nici în copac, nici în iarba înaltă, „nici pe spinarea unui animal”, preferă, spre o posibilă împlinire, capcana apei: „atunci în apă, în capcana ei/ goniţi-mă în brânci, chiar din această dimineaţă/ eu am simţit cum toţi muşchii şi suflarea/ s-au dezobişnuit de viaţă.// şi li se pare apa o duhoare scumpă/ în care s-ar putea să crească/ un aliment a cărui frunză/ poate să-mi vindece muşchii şi suflarea care/ s-au dezobişnuit de viaţă.”

Sabia. Dintre temele şi motivele literare care constituie eşafodajul creaţiei lirice a Gabrielei Melinescu, cel mai neobişnuit şi interesant motiv este cel al armelor: ca înzestrare personală, ca mijloc de apărare sau de atac, şi desigur ca simbol al bărbăţiei şi al vitejiei.

Poeta are un ascuţit cult al armelor, văzute mai mereu ca parte componentă, osmotică chiar, a fiinţei. Iar valorizarea lor ca funcţii metaforice solicită un foarte migălos proces de resemantizare. În lirica Gabrielei Melinescu armele sunt în mod obişnuit asociate cu bărbăţia, dar pot fi interpretate şi ca sprijin, ca simbol, ca axă lirică, apropiată sau depărtată, până la completa lor negare: „Nu, nu,/ vânători nu există,/ arma e numai o părere,/ pielea e numai o părere”. În creaţia poetei armele pot fi prieten sau duşman, în deplină legătură cu alţi tropi care organizează şi valorizează textul liric al poetei: „Împreună cu ploaia care mă desfată/ simt puterea armelor/ care mai mare este în lipsa lor.” (Înnebunită de călătorie) Într-o interpretare metaforică foarte înaltă există o corespondenţă perfectă, până la confundare/ contopire, între eul liric şi armă: „Noi suntem doar două arme căzătoare,/ stăm în puşti de sticlă transparente,/ pe care un ochi albastru a văzut/ ale îngerilor reci amprente.” (bănci de lemn)

Arsenalul comparaţiilor pe care le foloseşte poeta este, într-un fel, neobişnuit. Comparaţiile sunt ades surprinzătoare. Cuvintele îi ies eului liric din sine în aerul tare „lucind precum cuţitele reci”, voinicul din poveste este înconjurat şi apărat de arme, făcându-l pe balaurul fioros un neputincios; pe trupul păsării negre şi graţioase „erau presărate cuţite albe şi cuie” (Privelişte de iarnă), iar în „larii casei” eul liric proclamă că ar fi vrut „să mergem cu toţii calmi precum leul călărind o viperă,/ cu nădejdea că greşelile/ înspre călcâiele înaripate ale adevărului duc.”

Ipso facto, duşmanul este de asemenea un „personaj” care „stăpâneşte arme de argint/ şi poartă în loc de inimă un ogar alb.” El calcă „pe pietre îngheţate” şi este numit printr-o splendidă metaforă explicită „copil al şuierului de cuţite.” (descrierea unui duşman) Armele sunt universal valabile, folosesc şi se folosesc de ele şi cei buni, şi spiritele rele. Aşa cum eul liric poate fi întru totul o armă: „Mişcările pe care le făcusem/ mai pâlpâiau uşor deasupra mea/ ca săbiile pe care luptătorul/ în trupul său le azvârlea.” (s.m.; cum muşcam fructele) Uimeşte, în lirica poetei, deopotrivă, omniprezenţa, omnipotenţa, ca şi foarte diferita utilizare a armelor. Însă, în textele poetei armele sunt mai mult componentă vizuală decât suport epic. Ele strălucesc în soare, impregnează aerul prin şuierul produs de mânuirea lor (de paradă), sunt ornamentaţie a materiei sau chiar a fiinţei: „Văd veşmintele tale de războinic./ Văd hainele mele de vestală./ Strig: cine suntem noi?// Mi-am amintit deodată/ minunea de-a fi fost băiat şi fată”.

Omniprezenţa arsenalului în textele Gabrielei Melinescu ar fi solicitat, normal, poetei să-şi exprime forţa creaţiei în texte cu preponderenţă epică şi de tip beligerant. Dar epicul de acest gen este cvasi-inexistent în lirica poetei. De remarcat este însă un text antologic îmbrăcat în haina legendei şi care încântă mai mult prin surprinderea spiritului Nordului, ca şi a poveştii de dragoste, învăluită în parfum nibelung şi etalând o remarcabilă substanţă filozofico-apoftegmatică. Legendă medievală dezvoltă şi reînvie o medievalitate nordică, wikingă, în care Odin tronează peste o Walhallă mereu primitoare pentru vitejii morţi în luptă şi aduşi pe câmpul de bătălie subpământean de către walkirii binevoitoare. Însă legenda degajă o concepţie filozofică de viaţă, exprimată desigur oximoronic: aceea a unităţii contrariilor care ţine în balanţa sa un echilibru universal. „Regele cu şoimul pe mână/ muri la o vânătoare regală./ Ea se îndrăgosti de el, iar/ mortului îi căzu ea/ pe vecie dragă.// El părăsi cealaltă lume/ călărind pe calul subpământean./ Ea părăsi lumea asta şi-l întâlni/ lângă hotarul de foc al morţii.// Căci moartea se îndrăgosteşte de viaţă/ iar vieţii îi este dragă moartea mereu,/ iubindu-se heraldic/ cu inimile în gheare lucioase de şoimi.” (s.m.) Legenda medievală a poetei este o variantă nordică, walpurgică, a mitului lui Pluto şi al Persephonei.

În ultima imagine, pe a cărei persistenţă se bazează eul liric, arma este echivalenţa bărbăţiei demonstrată prin vitejie, demnitate şi verticalitate. Un cumul de sentimente pe care Gabriela Melinescu le ilustrează printr-o pagină antologică: poemul Mesagera, publicat în Casa de fum – un volum de excelenţă al poetei, apărut la Editura René Coeckelberghs, Stockholm, în 1982.

Titlul ipostaziază eul poetic într-o viziune de tip misionar, aceea de a fi mesager către o altă lume, opusă celei degradante în care el vieţuieşte. Pagina lirică a Gabrielei Melinescu excelează prin forţa lui conotativ-simbolică. În incipitul textului, ca în nişte trepte ale iniţierii, eul liric este ipostaziat ascultând chemarea unei alte lumi („Vântul dinspre Ocean/ mi-a suflat în urechi“), plină de sensuri şi împliniri măreţe („Ploaia de aur/ mi s-a prelins pe limbă“), până la izolarea totală care permite atingerea stadiului de profet: „Nu văd nimic de jur împrejur./ cu un mănunchi de rozmarin în gură/ profetizez întoarcerea regelui Arthur.“ Legendarul conducător velş al celţilor în lupta împotriva anglo-saxonilor cuceritori, purtător al celor mai înalte virtuţi cavalereşti, Arthur este şi în poemul Gabrielei Melinescu un simbol al renaşterii unei epoci eroice. Refuzul lumii contemporane decăzute naşte profeţia, pe care „mesagera“ o face „cu un mănunchi de rozmarin în gură“. Misia eului poetic este de acum profeţia. Ca atare, el vorbeşte de acum în calitate de profet, de mesager, prevestind reînvierea vremurilor eroice trecute. Sufletului „omorât de carne“, sugestie a spiritului înalt doborât de lumea materială, i se opune o altă lume într-o iminentă renaştere: „N-auziţi cum se mişcă la ceas de taină piatra?/ Nu se aude spiritul din stâncă/ ridicând sabia Excalibur?“ Sabia, vestită, a legendarului rege celt, devine expresia triumfului unei alte lumi, a cărei reînviere eul poetic o profetizează: „Cu un mănunchi de rozmarin în gură/ profetizez întoarcerea regelui Arthur“. Respingând o lume prezentă decăzută, textul ne aduce suflul unor vremi legendare. Întoarcerea trecutului eroic, bărbătesc, este profetizată de poetă în gesturi ceremoniale, sacrale.

Poemul Mesagera şi multe alte pagini memorabile dau întreaga măsură a unei creaţii lirice de excepţie. Despre care poeta afirmă: „Cărţile mele au îngheţat/ peste noapte./ Pagini scrise cu porţelan albastru./ Sub coaja gheţii/ strălucesc poveştile/ ca somonii de argint.” (Cuvinte nou născute)