Parafraza din acest lung titlu nu are nimic din plăsmuirea fantastică a unei imaginații de tip marquezian, fiind doar oglinda fidelă a unei realități a României de azi. Adică a unei țări aflată într-o zguduitoare criză, care ne face să reflectăm, încă o dată, la un adevăr cât se poate de simplu: când unei țări îi merge bine (și, implicit, asemenea și cetățenilor săi), politica sa nu mai intră în sfera de preocupări a oamenilor; cam la modul în care o inimă sănătoasă te face să uiți că mai există și ea, pe acolo, pe undeva, în partea stângă a pieptului. Fiecare își vede de treburile sale: statul, cu politica, cetățeanul cu viața sa de zi cu zi, orânduită, mai bine sau mai rău, după cum îi e vrerea și priceperea. O normalitate cu nimic spectaculoasă, dar și fără grijile și nevoile consumatoare nesățioase din fugitiva noastră viață.
În România cea întru toate originală, lucrurile stau tocmai pe dos: statul, prin vremelnicii săi cârmuitori, sătul de atâta politică, își trăiește propria viață, paralelă cu cea reală, în care își chivernisește cu grijă interesele, iar cetățenii se înglodează zilnic, până la gât, în politică. Cu îndârjire, cu năduf și obidă, cum îi stă bine unui popor, când adormit în opinci, când iute vărsătoriu de bine ticluite adjective.
Dar pentru că suntem în alt secol, lucrurile au evoluat; de la politica exersată la modul contemplativ, în fața televizorului, în familie, în papuci și cu pisica în brațe, la cea activă, pe încăpătoarele rețele de socializare; cu multiplele lor oferte, oricând la dispoziția tuturor, la orice oră din zi și din noapte și în orice împrejurare. Asistăm astfel, pe alte coordonate, desigur, la o silnică revenire la frenezia primilor ani post-decembriști, când democrația noastră originală era sădită în brazdele comunismului-capitalist sub paterna îndrumare iliesciano-brucaniană.
Așa cum este ea „practicată” în aceste timpuri ieșite din țâțâni, la o așa-zisă „televiziune a poporului”, pusă în slujba personajului din titlul acestor însemnări, ca și în imensa grotă, cu numele Tik Tok, luată în stăpânire de milioane de oameni, creatori și consumatori nesățioși de conspirații și adevăruri gata rumegate, politica iese cu capul spart și mințile rătăcite. Și pe micul ecran al pomenitei televiziuni, și pe și mai micile ecrane ale telefoanelor mobile, nu zburdă decât certitudini, adevăruri pe care noi, ceilalți, nu suntem în stare să le recepționăm la adevărata lor dimensiune. Cu cât mai aberante, cu atât mai vizibile și mai frecventate. Lăbărțate la nivel național, spusele caricaturalului personaj deformează percepții, otrăvește minți, iscă valuri de ură și abjecție.
O frenezie fărâmițată în milioane de postări se adună cu vigoare într-o avalanșă de aberații cărora nimeni nu le mai caută noima. Aflați într-o hipnoză colectivă, toți acești Tik-Tok-iști îl ridică într-un destin măreț pe acest personaj până mai ieri pitit într-un anonimat din care, iată, a pândit, cu infinită răbdare, clipa prielnică. Șablonul este cât se poate de simplu și eficient: speculezi nemulțumirile reale ale oamenilor, le spui ceea ce ei deja știu – confirmându-le astfel cât sunt de isteți –, sau ce vor să audă, le inoculezi teama de viitor prin previziuni sumbre – sărăcie, război – te prezinți ca salvator și unicul deținător al soluțiilor miraculoase. Nimic altceva nu mai contează în dezvoltarea acestei ecuații care nu admite replica.
Este drept că și o veșnică guvernare nevolnică și incoerentă oferă „material” din belșug. Dar asta e altă poveste. Vorbim acum despre un mod ticălos de a face politică, de a manipula grosier, în disprețul celei mai elementare rațiuni. Cu complicitatea unor armate întregi, și bine instruite, de boți, troli, hakeri, sau cum se vor mai fi numind (simpla lor enumerare îmi dă senzația unor ființe de pe altă planetă, plăsmuiri cu înfățișări sinistre, ca-n filmele S.F. , numai că ele sunt de aici, dintre noi, cu chipuri cât se poate de comune), cu personajul cu ziceri când optimiste, când apocaliptice, se umflă, dospește, întunecă orizontul gândirii a milioane de oameni. Toți acești „iluminați” de spusele găunosului personaj, își pierd conturul real, transferându-i zi de zi propria lor materialitate, multiplicându-i o statură până mai ieri abia întrezărită.
Este adevărat că, pe lângă „sprijinul” naivilor de serviciu, mai sus-pomeniți, la urcarea pe piedestalul public a acestui personaj lucrează cu spor și rămășițele câtorva instituții, dar și o televiziune rătăcită în lumea mass-media, înfometată după notorietate și câștig. Practicând contorsiunea editorială și sacrificând adevărul, ea mimează grija pentru omul de rând. Interesul pentru care își sacrifică și ultimul grad de credibilitate este, pentru orice om lucid, mai mult decât străveziu. Poziționarea ei față de „realitățile” momentului, cândva respectabilă, s-a prăbușit, acum, într-o „echidistanță” duhnind de cinism, într-o „neutralitate” cotropită de rușinea aservirii totale.
Pericolul este enorm, dar încă nu-i târziu ca fibra sănătoasă, lucidă și rațională a românilor, cu adevărat interesați de binele țării, să-și spună hotărât cuvântul în realizarea acelui obiectiv comun, pentru care s-au făcut atâtea sacrificii la revoluție și pe parcursul celor treizeci și cinci de ani care au trecut din 1989.