- Mircea Nedelciu. Un personaj principal de Iuliana Miu, col. Aula Magna, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2025, 295 p.
„Vina” lui Mircea Nedelciu – un om liber, prin definiție – este perpetuată prin exegeții săi. Așa se face că Iuliana Miu și-a luat libertatea de a alcătui, pornind de la teza ei de doctorat, coordonată de Ion Bogdan Lefter, un volum încântător, viu, captivant. Și, nu în ultimul rând, bine documentat, cu maximă pasiune și extremă precizie din partea tinerei autoare. Mircea Nedelciu. Un personaj principal – un titlu inspirat, dat fiind faptul că „Relaţia osmotică dintre autor şi personaj, viaţă şi text, autor şi cititor străbate” întregul volum, putem scrie și noi, prin analogie cu cele scrise de Iuliana Miu privitoare la romanul Zodia scafandrului. Dincolo de libertatea textuală („Torsionările epice fac ca al doilea plan, cel ficţional, să pară un caleidoscop în mişcare”, punctează autoarea), iată câteva rânduri despre ceea ce se opune libertății – comportamentul arbitrar, discreționar, întemeiat doar pe orgoliu: „Am pătruns până în faţa ghişeului cu declaraţia scrisă pe jumătate. Ţâfnoasa de funcţionară, vreo 19 ani, probabil absolventă a «liceului de poşte», se arăta exasperată de prostia şi neîndemânarea solicitanţilor. Făcea grimase la fiecare minut, cu gândurile evident în altă parte. Firesc, e tânără, dar are şi un inexplicabil sentiment al puterii discreţionare. Avea zona ei de exercitare a bunului plac. Părea conştientă de asta şi decisă s-o facă fără nici un scrupul. Avea puterea să le interzică unor oameni un drept al lor” (din Zodia scafandrului). Volumul este structurat în trei părți: Primo: Inginerie biografică; Secundo: Opera; Tertio: Interviuri.
- Rulaj de Genoveva Logan, col. Roman, Ideea Europeană, București, 2024, 196 p.
Când tensiunile psihice devin paroxistice într-un regim totalitar în care supravegherea și interdicțiile sunt la ordinea zilei, ba chiar accentuate – în rândul intelectualilor, cu precădere – de Afacerea M.T. (Meditația Transcendentală), cu cât voința individuală pare mai anihilată, cu atât simțurile se ascut mai mult: „Îşi cuprinse capul cu ambele mâini şi începu să-l strângă cu putere, până îşi simţi fruntea subţire cât o folie transparentă de plastic. O breşă în sistem! În monolitul de plumb, impenetrabil şi rău-conductor de curent electric, magnetic, electrostatic şi electrodinamic, trebuie să existe o breşă! Încet, cu migală, cu o răbdare pregătită să înfrunte milenii, se adânci din nou în plasma difuză a rezonării.” Volum în fond (în mare măsură) autobiografic, aducător – pe cât posibil – de catharsis, romanul Genovevei Logan pleacă de la frica de a nu te trezi turnat al Securitate (întrebarea obsesivă a primelor capitole din cele 37 este legată de identificarea informatorului dintr-un grup perstriț de prieteni excursioniști) și ajunge, spre finalul cărții, la curajul de a face jocuri altminteri periculoase de cuvinte (Ceaușescu reales devine neales la al XIV-lea Congres) sau de fi cu ochii țintiți spre alții, dacă zăbala totalitarismului a început să fie sfârtecată cu obstinație, cu metodă: „Cu o insistență aparte se comenta organizarea perfectă a muncitorilor în protestele de pe şantierul naval din Gdansk: în fiecare zi era ales alt lider, din alt loc; pentru fiecare lider chemat la anchetă, să răspundă pentru dezordinea creată, alţi zece ieșeau în careu, își asumau fapta, se declarau lideri…” Mare parte din volum a fost scris înainte de 1989, din nevoia autovindecării, cum citim în prezentarea de pe coperta a patra. Este meritul prozatoarei Genoveva Logan că a reușit să sublimeze cenușiul, durerea și neputința pentru a ieși din tăcere – în lumea reală sau prin ficțiune.
- Tudor Arghezi. Anii împotrivirii (1943-1953). Documentar, ediție și comentarii de Ion Simuț, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2025, 395 p.
Un tom revelator cu privire la două perioade marcate, la mijlocul intervalului, de finalul unei epoci – 30 decembrie 1947 –, iar la sfârșit de moartea lui Stalin. Pentru Ion Simuț, „O surpriză a fost descoperirea fondului Baruţu Arghezi, o arhivă aflată în păstrarea Universităţii «Vasile Goldiş» din Arad. Era un mister ce a făcut Tudor Arghezi în anii 1948-1953, imediat după pragul politic al unei noi epoci, 30 decembrie 1947. Prezent până atunci zilnic sau săptămânal în presa politică sau culturală, el se trezeşte brusc interzis de la 1 ianuarie 1948. Putea să se teamă (şi s-a şi temut) că ar putea fi arestat. I se mai întâmplase. Dictaturile nu negociază libertăţi, ci aplică şi răspândesc constrângeri.” Documentele pe care Baruțu le-a recuperate după ce au fost îngropate în grădină și pe care le-a dus clandestin în Elveția sunt, în mare parte, reproduse în facsimil în acest volum, conturând o față a poetului pe care comuniștii ar fi dorit-o reprimată și pe veci îngropată. Devenit indezirabil, Tudor Arghezi nu a mai avut nici publicul de altădată, căci memoria se subțiază voit în vremuri de restriște: „De câte ori am fost închis şi-nfrânt,/ Parcă intraseţi în pământ./ N-aţi dat nici semn că mă mai ţineţi minte,/ Şi mă iubiserăţi cu larmă şi fierbinte./ V-am aşteptat, că vreme-aveam destulă,/ Să vă zăresc la grila de celulă,/ În faţa lui Caiafa şi Pilat/ Nu m-aţi ştiut şi toţi v-aţi lepădat./ Venea din depărtare să mă vadă/ Numai căţeaua noastră, din livadă./ Prin poşti de drum, de ger şi de nămeţi/ Îmi zgâria la uşe şi-n păreţi./ Când vă treziţi şi voi în strâmtorare,/ Hulitului cerând ajutorare,/ Rămasă viaţa mai puţin de sfert,/ Ce pot să fac mai mult decât să iert?” (Răspuns).
- În aer. Versuri pe zebră de Eugen Bunaru, seria Poezie, col. Prezent, Casa de pariuri literare, București, 2025, 82 p.
Spațiul urban nu este nici pe departe unul fad sau vid, atâta vreme cât viața interioară a poetului cuprinde și acaparează totul în jur: „Se vor auzi chiar paşii tăi invizibili acompaniind/ tăcerea, traversând lumina, aceeaşi, în care – Biblia spune –/ s-a petrecut uciderea pruncilor. îţi va călători mereu umbra/ plutind albă prin intersecţii anonime ca o adiere nedesluşită/ de nimeni în aerul primăvăratic în care ţi-ai purtat mai mereu/ – stigmat ascuns – o vinovăţie fără vină ce te-ajuta deseori/ să-ţi îngropi ahtiată privirea – biciuită de spaimă şi remuşcări –/ adânc sub asfalt în cer în ţărână.” (din Elegie pentru mai târziu). Gheorghe Grigurcu vorbește despre un „ermetism al firescului|”, văzând în Eugen Bunaru un „poet al subtilităţilor percepţionale care le preced pe cele lirice parcă spre a le favoriza anticipativ. Punctul de pornire al textului se află nu o dată la acest nivel elementar, senzaţiile se atrag, se opun, se grupează în ciorchini ai sensibilităţii, în măsură a priza viaţa lăuntrică. […] Intră în joc aşadar un mister al firescului. Drept care fiinţa interiorizată se desparte de lume mimându-i strigătul, subordonându-i cu un sarcasm dureros propriile-i fantasme.”