În geografia literaturii române, Ioana Nicolae și-a impus locul imaginar/real, Nordul, localitatea Văralia, unde se petrec romanele sale din ceea ce critica a numit Trilogia nordului: Pelinul negru, Cartea Reghinei și acum Drumul spre soare răsare. Romanul de față schimbă perspectiva, vocea narativă la persoana întâi este a unui bărbat, Niculai Maxim Radu, care-și revede viața. El face parte din bogata tipologie de personaje „anapoda” din literatura noastră, „oameni suciți” și iremediabil ratați din punct de vedere social. Cauza? Aceasta este interogația subiacentă, permanentă a romanului. Cam toată lumea este de acord că prima frază a unui roman este esențială, iată cum începe această călătorie spre soare răsare: „Când am murit, ușa s-a deschis larg și-un glas a zis: Hai, ridică-te!”. Ca să zic așa, ușa romanului se dă de perete cu violență pentru a ne face loc în lumea ficțiunii. Pretextul narativ, rememorarea vieții in articulo mortis, este, sigur, unul clasic. Ingeniozitatea folosirii lui aici deschide, pe de o parte, posibilitățile evantaiului narativ, pe de altă parte dă greutate mizei morale, poetice a romanului. Subtilitatea construcției ține de menținerea pe acest fir subțire care desparte/leagă lumile. De exemplu, Buna șoptește la un moment dat ceva, și naratorul spune: „Eu nu aud atunci, ci acum, când văd din nou toate astea”. Simultaneitate care este însăși esența romanului ca memorie. Început în clipa morții, traseul spre soare răsare presupune, conform eresului folcloric de largă răspândire, trecerea unor vămi, „probe”, judecăți de parcurs asupra etapelor vieții. Aproape fiecare capitol începe cu variații ale formulei „mergând spre Soare răsare…”. Adică spre Înviere. Firul biografic este marcat de aceste „noduri” existențiale în care cel plecat, însoțit de „Cel Alb”, își fixează destinul. De la Bardo thodol la textele piramidelor, până la bocetele românești Drumul de pe tărâmul acesta pe celălalt este o constantă. El are o geografie plină de capcane și, deci, este nevoie de o călăuză. „Mergând spre Soare-Răsare, sufletul întâlnește vămile! Îl aud pe Cel Alb”. Aș cita aici (într-o transcriere, fonetică cu totul aproximativă, menită doar să sugereze aroma graiului din nord) o vorbă care face cât două tratate de filozofie existențialistă: lume’aiasta nu-i a me, aialaltă nici așe”. Este suprema înstrăinare, aceasta este situarea personajului, suspendat, pierdut între două lumi, omul „picat” în falia dintre ele.
Opririle la vămi sunt popasuri de auto-judecată. Răgazul lui Radu este de două zile (se va vedea de ce) ca să „găsești ce-ai făcut bine în viață. Că rău ai făcut destul, iar acela, ca niște saci nevăzuți, deja te apasă […] Dacă ți-ai fi sfârșit împăcat drumul pe lume, te-ai fi înălțat cu ușurință..”. Mi se pare că avem de-a face cu un roman profund religios. Nu în sens bigot, teologic or „etnografic”. Ci într-unul, dacă vreți, mai profund. Ținând de ceea ce se numește țesut social, weltanschauung colectiv. L-aș asemui aici, surprinzător, cu sorescianul La lilieci. Este același model de comunitate trăind firesc în ritual, în semitonul nerostitului, în tradiție discretă, în care „lumea de aici” și „lumea de dincolo” se întrepătrund până la confundare, sigur, la Sorescu prezentată la modul ironic, atent la mecanismele verbale și mentale, parodic, iar la Ioana Nicolaie la modul tragic și sub greutatea interogației asupra raportului dintre om și istorie. Dar „lumea” este, repet, aceeași, are aceeași structură existențială, deși la Sorescu e una pur rurală iar aici una de orășel, de stațiune turistică, dar tot rurală în fundamentul ei. Ioana Nicolaie a reușit să scrie un roman politic în sensul originar al termenului, calea prin viață a celui care se povestește aici este, de fapt, distorsionată de istorie. Aceasta este, de fapt, „vinovată” pentru ratarea lui Radu? Nu se sugerează, din fericire, asta, doar se desenează în detaliu contextul. Radu este întâiul născut dintr-o familie cu 12 copii și complicata lui biografie îl face să traverseze multe medii sociale și profesionale, mod de a face o descriere din interior a comunismului, dar nu numai, căci ajungem în timp legendar până pe la 1200 și spre prezentul de după 1989. În altă parte, copiii care urcă scara spre Arhivă ajung brusc la 18 ani trăindu-și anticipat dragostea, apoi revin la vârsta lor de 13 ani. Salturile acestea temporale țin de amănuntul că vămile nu se înșiruie ca mărgelele pe ață, ci într-o ordine abstrusă, ar trebui să fii numerolog probabil ca să găsești o semnificație: 2, 1, 5, 6, 19 ș.a.m.d.
Puternica notă existențialistă („Din cele trăite nu se poate pleca”) provine și din sinteza, cu totul delicată, dintre atrocitate, teroare și candoare. Toată povestea de dragoste, care subîntinde epica romanului, dintre Radu și Helga este plină de suavitate și autenticitate, începând de la tachinările copilărești, trecând la prima ținere de mână, primul sărut, până când istoria spulberă frumusețea crezut (toți facem asta!) atemporală, parcă înadins descrisă dinspre partea purității: Helga va dispărea brusc, inexplicabil pentru Radu, căci face parte din etnia vândută de Ceaușescu pe bani buni. „În deceniul sărăciei și al foamei, când valuta se împuținase cu totul, comuniștii îi vindeau pe nemți cu sumă fixă, de 8500 de mărci. Atâta a valorat Helga mea”. De aici începe prăbușirea lui Radu, cel care descoperă tranșant: „nu mă potrivesc cu nimic pe lume”. Este unul dintre paliere, celălalt este, cum spuneam, mediul istoric. Recompus din mii de amănunte, de la felul cum arătau manualele de școală, la mediile profesionale diferite (ceferiști, mineri, scriitori, funcționari, silvicultori, profesori, militari, textiliste, vânzători, gospodine, vechi membrii de familii nobile, turnători la Securitate – de fapt poștaș –, speculanți, medici, preoți), dar și din scene istorice mai ample. Povestea bunicului Maxim și a batalioanelor de muncă, de fapt de exterminare, în care au fost înrolați românii (dar și evrei și țigani) pe vremea ocupației hortyste, este, de pildă, acum și astfel adusă cunoștinței publice. Motivul vămilor este asociat semnificativ cu cel al Paștelui. Avem de-a face cu o „carte a Paștilor” a Trecerii prin viață și prin istorie (iată că nu sunt exact același lucru!) dar și de la viață la moarte. Fiecare dintre capitole, respectiv momentele biografiei, se petrece în cele trei zile, de la vinerea neagră la duminica Învierii… Și fiecare dintre aceste Paști este ploios, acoperit de un noroi apocaliptic, până la ieșirea soarelui de duminică, atunci când doar încălțările copiilor rămân curate în drum spre biserică. Evident că este o notă parabolică în acest noroi (istoric) care acoperă intervalul dintre răstignire și înviere, și aici este și sensul celor două zile ce i se dau lui Radu pentru trecerea vămilor. Ioana Nicolaie este un poet (ca în orice roman bun există multă poezie în text) al copilăriei, cu dubla ei dimensiune: puritatea și magicul. Amintesc doar două scene: cea (moromețiană în laconism și filmată extrem de lent într-o splendidă tensiune psihologică) în care tatăl își duce fiul pentru prima dată la cinematograf (precedată de scena televizorului pe care și-l cumpărase poștașul turnător) și cea în care femeia căreia îi fusese omorât bărbatul recurge la un ritual magic: cu șapte fetițe aduse să privească într-un ciubăr nou nouț, plin cu apă neîncepută, unde să vadă chipul ucigașului. Legat de această temă a copilăriei este formidabilul chip al mamei. Impresionant, chiar dacă aproape nu apare în text, nu mai ocupă prim planul ca în Cartea Reginei. Este „mama care naște” și atât. Mama care face doisprezece colaci, deși nu născuse pe atunci decât șase copii. Avem aici, printre alte teme, și un autentic roman al familiei, cu toate arcanele ei bune și rele, fără puseuri ideologice sau parti-pris-uri afective. Perspectivă lucidă, precisă, nostalgică, uimită, complexă, poetică, dar și dură. „Pe când mama, iată, e la a noua naștere. Cu nașterile astea mama-și plătea locul în rai. Și ne mai mântuia, poate, și pe noi… că pe pământ, în Valea Plângerii adică, așa era lăsat: să suferi. Cu cât suferi mai mult, te curăți de păcate. Ba îi cureți și pe alții…”. Nu are importanță că vorbele citate aparțin „fraților” pocăiți, în stilul indirect liber pe care autoarea îl folosește cu mare abilitate în matca monologului care este povestea călătoriei lui Radu, acest mod de a enunța dă o tentă apoftegmatică multor pagini: „Sâmburele minciunii nu cade niciodată pe pământ sterp […] El crește, rodește, și-ți acoperă cu timpul toată viața”.
Am lăsat la urmă personajele și, în primul rând, pe Radu Maxim Niculai. Personaj exemplar din bogata, prea bogata, galerie a eșuaților tragici din literatura noastră. „Eram supărat din născare”, cum spune el însuși. Fie nenorocul (admiterea la Marină, când uită certificatul de naștere) fie istoria parșivă îl împiedică să se realizeze. Scrie poezii promițătoare, pe care apoi le va distruge, și ajunge până în pragul publicării, dar nu mai reușește să dea admiterea la istorie, face munci umilitoare și epuizante fizic, se degradează și se sinucide practic prin beție de-a lungul ultimilor 20 de ani de viață. Decade până la un fel de subom. Ratează tot: cariera, dragostea, familia, paternitatea, ambițiile literare. Este un om strivit (vezi capitolul accidentului din mină) la propriu și la figurat. Inserturile fantastice sunt evadări din acest noroi cotidian, vezi secvența de după accidentul în care-i moare prietenul după prăbușirea abatajului sau întâlnirea cu copilul avortat de Mona. Sunt secvențe onirice, care potențează realismul pământesc al celeilalte părți. Romanul este bogat în personaje din multe medii și de o diversitate care marchează dimensiunea rememorativ-socială și morală.
Ioana Nicolaie este un prozator cu o perspectivă simultan „înaltă”, văzând adică lucrurile din unghiul mare, al istoriei, dar și de bijutier, capabil să șlefuiască amănuntul până la a reflecta întregul. Autoarea întreprinde un profund travaliu al memoriei: recompune atmosfera din comunism și din primii ani ai consumismului sălbatic prin acumulare de detalii precise, găsim citate cutare text de abecedar, decret sau articol din Scânteia și, încet, încet aceste aluviuni ale zilelor ajung să întunece orizontul vieții și să îl înece ca scamele de la fabrica de textile. Ea arată (era să spun demonstrează, dar se ferește atent tocmai de arătarea cu degetul, lăsând memoria să vorbească) că se poate scrie la persoana întâi fără a fi nombrilist și fără a exclude miza etică. Trecerea vămilor de către cel mort în Vinerea seacă și răsăritul soarelui din ziua neînserată sunt posibile doar pentru că el, în abisul decăderii, își păstrează ceva din naivitatea copilului și a îndrăgostitului. Să fie această păstrare secretul oricărui ochi de bun prozator?
Ioana Nicolaie, Drumul spre Soare-răsare, Humanitas, 2024