Amintind poate și de Opéra Garnier din Paris (dar, să ne înțelegem, „en gardant les proportions”!), care inițiază tururi ale faimoasei bijuterii arhitectonice, pentru a fi admirate atât fabuloasele detalii arhitectonice și decorative, cât și, într-un fel de experiment ludic, detaliile acelui mit faimos, numit Fantoma de la Operă, creat de Gaston Leroux, în romanul său din 1910, la noi, Palatul Suțu (atenție, fiind de origine greacă, numele se citește cu „S”, nu cu „Ș”!), ce adăpostește azi Muzeul Municipiului București, își redescoperă și el „fantomele” sale.
Casa Suțu. Palatul și fantomele sale este un inedit album foto și bogat informativ (aproape un volum monografic de cercetare istorică), apărut în condiții grafice excelente la Editura VREMEA, în cadrul colecției Planeta București. Autoarea este doamna Nazen Ștefania Peligrad, o artistă cu un portofoliu profesional remarcabil: licență în artă plastică și doctorat în istorie (cu teza Elemente de expresie în figura sacră bizantină timpuriei, Ed. Universității din București, 2012), un album de pictură (tipar: Grafica Print & Pack, București, 2019), precum și o vastă experiență de curator în cadrul Muzeului Municipiului București.
Monografia familiei Suțu – cu istoria pasionantă a Palatului, pe care Nazen Peligrad o conduce cu măiestrie – beneficiază nu doar de o bibliografie foarte întinsă și aplicată, dar și de suportul aproape complet al arhitectului Radu Negrescu-Suțu, ultimul vlăstar al familiei, care, chiar și aflat departe, la Paris, a consolidat apariția acestui volum de excepție, din toate punctele de vedere. Scrie domnia sa în Omagiul adus familiei sale (în deschiderea cărții), despre Palatul Suțu: „Aici, Grigore, fiul și moștenitorul lui Costache, și a sa soață, Irina Hagi-Mosco, dădeau strălucite baluri, la care era invitată toată protipendada țării și unde Suveranul Carol Întâiul le făcea onoarea de a le călca pragul, dându-i chiar, în semn de prețuire, două degete, în loc de doar unul, atunci când întindea regala-i mână. Dacă palatul face notă discordantă în Bucureștiul de astăzi, modernizat și urâțit o dată de comuniști și încă o dată de noii căftăniți care le-au succedat în cea mai pură tradiție fanariotă, că ne place ori ba, aceasta ne este istoria, neamul, soarta.”
Și, dacă tot ne-am aplecat către memoria timpurilor demult apuse, să dăm citire și unui fragment din Constantin Bacalbașa – Bucureștii de altă-
dată. Zice fostul ziarist, memorialist și om politic al începutului de secol XX: „S-a dus epoca aceea, și nu sunt decât 45 de ani – când în două mari saloane aristocratice, în salonul prințesei Grigore Suțu din strada Colței și în salonul doamnei Oteteleșanu din Calea Victoriei, astăzi Terasa Oteteleșanu, trecea întreaga societate de sus a țării. Recepțiile și balurile acestor două aristocrate erau evenimente și n-au fost niciodată egalate, necum întrecute. Tot Bucureștiul – după cum se spunea atunci – defila în aceste două case, și nu era om de rasă, om de naștere boierească sau chiar burghez ajuns sau intelectual cu vază, care să nu fie invitat la marile serbări date de gazde.”
Pentru cei care n-au intrat niciodată în Muzeul Municipiului, autoarea volumului face o descriere amănunțită a acestei bijuterii arhitectonice a Bucureștiului: „Palatul Suțu sintetizează prin inspirate alegeri ale proprietarilor, luxul lumii occidentale, vizibil la începutul secolului al XIX-lea în Țara Românească. Intrarea în palat este impunătoare, cu frontonul parterului din stejar masiv, cu geamuri spațioase și un geamlâc de mari dimensiuni, pentru a-i feri de intemperii pe invitați și proprietari, atunci când coborau din caleștile elegante. Ferestrele cu arce ogivale, înalte și suple, dau o notă distinctă fațadelor, echilibrate de proporțiile structurii palatului. Pe fiecare latură este dispus câte un balcon îngust, de lungimea unei camere. Cele patru turnuri neogotice sunt plasate simetric, câte două pe fiecare colț al palatului, iar zidurile interioare de susținere au coloane andosate. În timpul balurilor, în alveolele formate de turnuri, invitații fumau, beau cafele și jucau cărți.”
În demersul istoric, care începe cu prima jumătate a secolului al XIX-lea, se face referire la originile grecești (și, implicit, ale numelui!). Familia Suțu este originară din Epir, mai precis, din Souli, mai fiind cunoscută și sub numele de Dracu (Drakos), nume cu care principii Suțu au fost desemnați în toate decretele imperiale otomane. Familia Drakos era înrudită cu familiile Dragais, Drakotsis, Drivastini sau Drakytsis, din care făcea parte și mama ultimului împărat bizantin, Constantin al XI-lea Paleolog Dragases. Epiroții poartă nume specifice propriilor regiuni de origine, nume ce provin din fondul antroponimic al etimologiei și uzului albanez, deși „albanezii” nu mai sunt singurii care le poartă, ci și cei din regiunile de limbă greacă, care nu s-au extins dincolo de Tesalia, la sud, și Macedonia, la est. Se includ aici și cei numiți cu denumiri caracteristice regiunilor balcanice de limbă greacă, în general, precum: Arghiri, Caloian, Chefa (Chifu), Chiriac (Chiricà), Chisar, Ciumelita, Cuzea (Cuza), Diamandi, Drosul (Drosea), Lefter, Machidon, Mărgărit, Mavros, Mavrodin, Moscu, Porfir (Prohir), Sotir, Stavros (Stavăr), Stelea, Sterie, Strat(i), Suțu etc. O ramură a Drăculeștilor din Epir trăia la Constanti-
nopol, sub domnia lui Constantin al XI-lea Paleolog Dragases, ultimul suveran al Imperiului Bizantin, mort eroic în luptele din 2 aprilie până în 29 mai 1453, pentru apărarea Cetății. De frica represaliilor, familiile grecești s-au refugiat în Epir, dar, după aceea, au primit de la Mehmet al II-lea Cuceritorul dreptul de a se întoarce în Capitală, primind privilegii, francize și imunități. Suțuleștii făceau parte din aceste optsprezece familii nobile grecești.
De aici începe procesul istoric derivativ al familiei, cu prelungiri pe întreaga peninsulă Balcanică, pe teritoriul Țării Românești și al Moldovei și, mai departe, în Europa. Prin înrudiri, încrucișări și tot felul de cumetrii, cu alte familii nobiliare belgiene, braziliene, engleze, franceze, grecești, lituaniene, olandeze, poloneze, rusești sau spaniole, au apărut nenumărate ramuri familiale care cuprindeau în ele și sânge de Suțești. Apoi, împerecherea cu alte familii nobiliare românești – precum Cantacuzino, Callimachi, Balș, Brătianu, Caradja, Dudescu, Ghica, Hangerli, Lahovari, Manu, Mavrocordat, Mavrogheni, Miclescu, Moruzi, Oteteleșanu, Racoviță, Rosetti, Știrbei, Sturdza, Văcărescu și Ipsilanti – a condus la apariția altor prelungiri ce includeau și ADN-ul Suțu.
Este de reținut că acest nume a dat în România oameni de seamă, ingineri (păstrând, probabil, iscusința din secolul al XV-lea, când Suțuleștii deveniseră cei mai pricepuți în tehnicile din domeniul hidrologic, deținând monopolul aprovizionării Constantinopolului cu apă!), diplomați, economiști, domnitori, logofeți la curtea acestora, apoi, preoți, călugări, arhiepiscopi, binefăcători, medici, precum academicianul Alexandru A. Suțu, fiul lui Alexandru Ghe. Suțu și al Mariei Elena Hrisomali, fondatorul școlii de psihiatrie românească (de numele lui se leagă și înființarea Sanatoriului „Caritatea”, din strada Plantelor nr. 9, unde a fost internat și a murit poetul Mihai Eminescu!). Ultimul reprezentant din zilele noastre al ramurii, arhitectul Radu Negrescu-Suțu, care trăiește în Franța, s-a preocupat, cu o acribie de savant, de istoria familiei, fiind autorul tratatului de genealogie al familiei Suțu, publicat la Paris, în 2005 (Livre d`or de la famille Soutzo), apoi, în limba română (Cartea de aur a Familiei Suțu, Editura Capitel Avangarde, 2015) și Stirpea Drăculeștilor, pseudocronică a Familiei Suțu, Editura Corint, 2017.
Firul poveștii din vechime se oprește la „fantomele” prezentului istoric al ctitoririi de către Costache Suțu a elegantei Case din mahalaua Colței nr. 21 și, apoi, continuă și ajunge la moștenitorul său, Grigore, și „soața dumisale”, Irina Hagi-Mosco.
Altminteri, povestea despre faimosul palat al Bucureștilor, narată de Nazen Ștefania Peligrad în splendida carte-album de la Editura Vremea, poate fi, în felul ei, la fel de palpitantă ca și Fantoma de la Operă…
Nazen Ștefania Peligrad, Casa Suțu. Palatul și fantomele sale, Vremea, 2024