Între 1976, când îi apar Introducere în opera lui Alexandru Odobescu și Sadoveanu sau utopia cărții, și 1980, anul primului volum al trilogiei Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, Nicolae Manolescu nu mai publică decât Teme 3 în 1978, strângând laolaltă micile eseuri adunate între timp în seria știută, după Teme 2 din 1975.
N-a fost un autor cu elaborație lentă, dimpotrivă: scria ușor și cursiv. Nu neatent și nici imprudent, dovadă că nu-și livra imediat textele către publicațiile care-l găzduiau: le transcria în prealabil, de mână, ca și la prima redactare (până în ultima parte a vieții sale, când s-a „predat” computerului), ambele caligrafice, cu mici ajustări în cea de-a doua, mod de a-și „verifica” articolele prin reașezare atentă pe hârtie, nu doar printr-o relectură de „control” rapid (cum mulți fac/ facem!). Altfel, viteza scrierii profita de experiența cronicarului, ritmul alert ținând de rutina profesională obligatorie a unui titular de rubrică săptămânală. Și, pe lângă presiunea termenelor de predare, a contat și dezinvoltura intelectuală grație căreia Manolescu reușea ca puțini alții să-și transpună spontan, iute și degrabă, reflecțiile în text, „gândind în scris”, cu o spontaneitate similară celei a vorbirii. A fost un orator șarmant prin spectacolul inteligenței sale alerte, în desfășurare firească, improvizată sub ochii celor de față, într-un sens superior și care excludea mofturile protocolare, rigiditățile formale, „poza”. Făcea parte din categoria celor care știu sau intuiesc că, dacă ești un intelectual superior, nu e nevoie să te „afișezi” ca atare (poate că și reversul fiind câteodată – sau… adeseori?! – valabil: cine se străduie să „pozeze” riscă să-și deconspire inconsistența…)
E – așadar – de presupus că n-a lucrat la Arcă… mulți ani înainte de publicarea primului volum. Bineînțeles că era de mult familiarizat cu istoria prozei românești și și cu a celei universale, citise un număr de romane imposibil de aproximat, pe multe le comentase sau măcar le menționase din mers, ca termeni de comparație, avea – adică – o bună cunoaștere a speciei și, pe lângă glossele aplicate, trebuie să fi avansat și către observații generale. Însă perspectiva esențială adoptată în panorama din 1980-1983 e cea naratologică. Or, până în 1978 nu apar în articolele lui Manolescu anticipări ale acestei opțiuni.
The Rethoric of Fiction a lui Wayne C. Booth, care avea să devină „Biblia” internațională a respectivei metode de analiză, se tipărise peste Ocean în 1961, însă fusese nevoie de timp până să se impună în mediul universitar de acolo și apoi în cel extra-american. Traducerea românească, Retorica romanului (în loc de …a ficțiunii), avea să apară chiar în anul celor două monografii manolesciene, 1976, în Colecția „Studii” a Editurii Univers, în formidabilul șir de recuperări teoretico-literare și comparatistice care au contribuit decisiv în epocă la „sincronizarea” conceptuală a criticii românești cu cea occidentală. Cartea nu e comentată în seria Temelor, dar autorul va nota în 1977, în micul eseu Ioana și Adela, că „naratorul nu e Ibrăileanu, ci Emil Codrescu” (în Convorbiri literare, nr. 11, 1977, text reluat în Teme 4, 1983; citatul – p. 20). „Naratorul”! Tot acolo discută despre „perspectiva” personajului masculin asupra protagonistei feminine din Adela (Idem, p. 21, cuvântul fiind folosit de două ori pe pagină). „Perspectivă”! Despre câte un „narator” mai venise vorba și înainte, de pildă în Sadoveanu sau utopia cărții (ediția 2002, p. 65 etc.), dar ca sinonim pentru „povestitor”, vechiul termen prin care criticii și istoricii literari numeau vocea din text, fără a distinge precis între autor și instanța naratorială. Un an mai târziu, în 1978, Manolescu face o primă referire la „Naratologie” (cu majusculă!), tot într-o „temă”, Tăietorul de lemne, despre genul criticii, încă – nota bene! – mefient: „Structuraliștii nu se mărginesc (ceea ce ar fi acceptabil) la a înregistra, să zicem, regulile de organizare ale discursului narativ, cred a putea fonda o știință numită Naratologie” (în Steaua, nr. 5, 1978, text reluat tot în Teme 4; citatul – p. 29). O lună mai târziu, Manolescu menționează „reflectorii” lui Henry James și, tot în premieră, Retorica romanului, citată după o secvență tradusă în… franțuzește, inclusă în culegerea de studii Poétique du récit (Seuil, 1977): „tema” intitulată Buna Lina și bietul Ioanide pornește de la un studiu al lui Philippe Hamon despre personaj ca semn, deci din perspectivă semiotică, include trimiteri la Henry James și la exemple românești de „personaje anaforice” (urcate și-n titlul eseului), pentru a ajunge la american: „La un moment dat s-a ivit în critică o altă perspectivă [nu cea narativă, naratologică! – n.m. I.B.L.]: refuzându-se excesul biografist, care mergea până la a vedea în autorul însuși al cărții un perspnaj (ca la Sainte-Beuve), s-a deplasat atenția asupra personajului ca autor posibil: «reflectorii» lui James sunt astfel de personaje. De la Percy Lubbock la Wayne C. Booth, critica anglo-saxonă a propus o mare varietate de astfel de analize, în care funcția personajului în narațiune și punctul de vedere au trecut înaintea comentariului conținutistic. Într-un studiu din aceeași Poétique du récit, care dezvoltă un capitol din Retorica romanului, Booth stabilește o minuțioasă strategie a naratorului, care e altceva și decât autorul real (cel care trăiește), și decât autorul implicit (cel care scrie)” (în Steaua, nr. 6, 1978, text reluat în Teme 4; v. p. 33, 34 pentru preluările după Hamon; citatul despre Wayne C. Booth – p. 35). Precizarea mea: Poétique du récit reunea patru studii de Roland Barthes, Wolfgang Kayser, Wayne C. Booth și Philippe Hamon, „sous la direction de Gerard Genette et Tzvetan Todorov” (ed. cit., Col. „Points”, Seria „Essais”, nr. 78). De remarcat și preluarea conceptului de „punct de vedere”, esențial în naratologie!
Cu asemenea „probe” prelevate din Teme (cărora nu e exclus să li se alăture altele din cronicile săptămânale), putem presupune că Manolescu începe să scrie Arca lui Noe către finalul lui 1978 sau, socotind și o perioadă de asimilare a metodei și de reflecție, de proiectare a panoramei, în 1979. Avansează cu spor, cum îi era felul, capitol după capitol, și va preda volumul I devreme în 1980 (caseta finală, adăugată după lectura redacțională și după tehnoredactare, marchează: „Bun de tipar: 23.IV.1980” – Arca…, vol. I, Editura Minerva, 1980, p. 320). De verificat și fragmentele pe care le-a publicat în avanpremieră în reviste (în România literară, printre comentariile la cărți noi, posibil și-n alte părți, în Familia, dacă-mi amintesc bine, ș.a.m.d.).
În anii ’70 ai secolului al XX-lea critica românească evolua, se înnoia metodologic, se „sincroniza” (reiau termenul lovinescian) în orizontul euro-american al perioadei. Între altele, venise și la noi momentul aclimatizării naratologiei.
Asupra contribuției cronicarului și a eseistului „tematist”, prin viziune, prin atitudine și prin decantările stilistice, nu mai insist.
Se maturizase între timp și profesorul. Volumele Arcei… apar în 1980, 1981, 1983 (mereu primăvara: „Bun de tipar: 29.05.81” – vol. 2, p. 256; „Bun de tipar: 30.03.1983” – vol. 3, p. 296), când avea 40, 41, 43 de ani. Începuse să scrie panorama romanului românesc la 38-39, după cum am aproximat startul redactării. Fusese preparator la Filologie/ Limba și literatura română din 1963, navetist de la Câmpina, apoi se stabilise în Capitală, fusese promovat asistent și lector, se rodase la catedră într-un deceniu și jumătate spre două.
Știm că între timp devenise cronicar-vedetă, autor de cărți remarcate și elogiate, personalitate literară și culturală de prim-plan.
Profesoratul merită adus în discuție nu numai ca meserie practicată și carieră de cursă lungă. Nicolae Manolescu i-a dat o mare importanță și o semnificație larg-iluministă, aș spune, declarând și scriind de mai multe ori că se consideră în primul rând profesor sau „dascăl” (cu vocabula care se folosește încă la noi pentru a „înnobila” rolul social de educator, deși e un arhaism, ceea ce ar sugera vetustețe, și, aparte de sinonimia cu secondanții preoților în biserici, însemna inițial „învățător”, cerând o formație intelectuală nu neapărat foarte elevată…). Din semnificațiile generale ale rolului aleg una mai strict profesională, valabilă pentru filologii specializați în literatură (lingviștii formând o categorie distinctă, complementară): predarea presupune în primul și-n primul rând o dimensiune istorică, istoristă, istorizantă. Există și profesori care, specializați în anumite epoci și anumiți autori, își „decupează” subiectele din ansamblu, „izolându-se” în ele (poate că niciodată ermetic…), însă cei care se mișcă pe suprafețe mai largi își cultivă privirea cuprinzătoare, urmărind evoluțiile și ciclicitățile. Rămân profesionalmente critici (termen generic pentru întregul câmp exegetic, cu toate sub-disciplinele sale), însă – de fapt – se exersează ca istorici literari.
Nu insist asupra distincției tipologice. Interferențele categoriilor au fost de mult observate și teoretizate: nu poți fi critic fără perspectivă istorică și nu se poate face istorie literară valabilă fără spirit critic. Susțin doar că profesoratul universitar poate stimula la maturitate tentația de a scrie panorame: ale genurilor și speciilor, bunăoară una a romanului, alta a poeziei, sau ale literaturii întregi!
Și se mai întâmplase între timp ceva, ceva important, chiar în perioada în care, maturizat ca intelectual și profesor, critic și cronicar literar, ajuns la un mare prestigiu, admirat de publicul cultural și elogiat de comentatorii cărților sale și-ai întregii sale acțiuni exegetice, se apropia și trecea efectiv la scrierea Arcei lui Noe, poate cea mai valoroasă carte a sa, un punct de vârf – în orice caz – în bilanțul carierei: conduce în intervalul 1977-1983 Cenaclul de Luni. Al noii generații care se va coagula sub ochii săi, făcând rapid trecerea de la neomodernitatea românească la postmodernitate.
Pe-atunci student, Radu Călin Cristea îi transmite propunerea din partea junilor aspiranți la gloria literară. Nicolae Manolescu acceptă. Își va da seama că nu s-a-ncropit de-un cenaclu oarecare: timp de șase ani, până la interzicerea de către autoritățile vremii, în toamna lui 1983, s-a produs acolo o mutație istorico-literară majoră. Magnetismul personalității sale a contribuit la atractivitatea întâlnirilor săptămânale de lunea seara, însă se și întruniseră condițiile pentru un salt de evoluție de la un curent la altul. Am mai descris datele problemei, atmosfera și rolul important, dar discret al profesorului de doar 37 spre 44 de ani (deși… noi înșine fiind mult mai tineri, insolent de tineri, îl percepeam atunci ca pe un critic și profesor „vârstnic”!). A declarat mai târziu că a învățat de la noi cel puțin la fel de mult cât ne-a învățat el. Formal, a fost un cerc literar al Centrului Universitar București. De fapt – un laborator al tinerei generații scriitoricești din Capitală și din toată țara, la care veneau și studenți, dar și absolvenți, autori cu prime cărți publicate, uneori și consacrați, aflați la maturitate sau spre senectute. Manolescu asculta grupajele de texte citite cu voce tare de poeții și uneori și prozatorii care, mai îndrăzneți ori vizibil timizi, se supuneau judecății conclavului, ne asculta și nouă comentariile, analizele „la cald”, fără să intervină decât rarissim, era participativ din atare poziție de „observator”, reacționa la unison cu noi când – de pildă – se auzeau replici glumețe și se făcea haz, dar în rest se păstra în rezervă până la final, când trăgea concluziile, „recenzând” și el propunerile literare ale fiecărei seri.
Antenele sale fine, de critic de-o mare inteligență și de-un gust aproape infailibil, au putut prinde încă din acea fază de pionierat sunetele noi ale postmodernității care se anunța, se-apropia vertiginos, irupea. E-adevărat că, deși noi, junii cei insurgenți, ne afirmam sus și tare noutatea, încă nu elaborasem o teorie programatică bine articulată, cu o largă capacitate explicativă. Tatonam: o vreme ne-am spus „generație în blugi” și ne-am asumat „priza la real”, rulând cu entuziasm asemenea sintagme în comentariile pe marginea textelor care se citeau în animatele noastre întâlniri „lunediste”. Când, către 1984-1985, a început să circule printre noi și să se răspândească în lumea culturală românească termenul și conceptul de „postmodernism”, Cenaclul nu mai exista, din păcate…
Între timp, colegul nostru de cenaclu Nicolae Manolescu își scria cronicile săptămânale pentru România literară, „temele” pe care le publica în alte gazete, își ținea și cursurile de la Universitate și începea lucrul la Arca lui Noe. Avea să-și încheie trilogia în primăvara lui 1983, în ultimele luni în care ne-am mai putut întâlni în miezul eruptiv al postmodernismului literar românesc.