Cinematografia franceză este, după cea nord-americană, cinematografia străină cu cea mai consistentă prezență pe marile ecrane din România. Explicația nu ține doar de francofonia noastră, trâmbițată de câteva ori pe an. Contează și faptul că distribuitorii autohtoni de filme arthouse (etichetă sub care sunt adesea îngrămădite cam toate alternativele la mainstreamul hollywoodian) își aleg majoritatea titlurilor achiziționate la cel mai mare festival de film al planetei, cel de la Cannes. Or, se știe că selecționerii Festivalului de pe Croazetă, altminteri severi, sunt mai permisivi cu producțiile din Hexagon (sau coproducțiile cu participare franceză), care sunt de obicei bine reprezentate deopotrivă în program și în palmares (un tratament similar întâlnim, de pildă, la „Mostra” venețiană față de filmele italiene).
Pe de altă parte, este firesc ca o cinematografie care propune anual între 250 și 350 de lungmetraje de ficțiune să producă și destule filme remarcabile, fie artistic, fie comercial. Bogăția și varietatea cinematografului francez sunt reflectate în România de selecția unui eveniment tradițional, Festivalul Filmului Francez, care aduce mereu în săli un public masiv și, ca atare, se extinde de la un an la altul. În martie 2025, la ediția a 29-a, acest eveniment, datorat Institutului Francez, s-a desfășurat, pe lângă București, în alte 11 orașe din țară.
Există numeroase titluri franceze noi și valoroase care sunt difuzate în cinematografele românești și în afara circuitului festivalier (cuprinzând, pe lângă showcase-ul menționat, mai multe manifestări periodice interesate de producțiile din Hexagon, în frunte cu TIFF-ul clujean), filme care merită semnalate și discutate. Este cazul celor mai recente lungmetraje semnate de Gilles Lellouche și Jonathan Millet, doi cineaști pasionați de poveștile marginalilor societății. Cele două filme au fost lansate în sălile autohtone, la o săptămână distanță, în februarie 2025, după ce fuseseră prezentate la Cannes în anul precedent.
Loseri simpatici
Gilles Lellouche este și un actor prolific, având 80 de roluri de cinema interpretate în ultimele trei decenii. Un eveniment care, spune el, i-a marcat cariera a fost întâlnirea, de la 23 de ani, cu filmul-cult Ura (La Haine, 1995), de Mathieu Kassovitz, în urma căreia începe să regizeze scurtmetraje. În următorii zece ani, lucrând în colaborare cu prietenul său Tristan Aurouet, dobândește o oarecare notorietate, mai ales ca realizator de videoclipuri muzicale. Până să debuteze ca regizor pe marile ecrane, câștigă treptat popularitate ca actor, în special după ce este distribuit de Michel Hazanavicius în primul său lungmetraj, Mes amis, din 1999. Trei ani mai târziu, apare într-un rol mai consistent în Mon idole, lungmetraj de debut pentru un alt actor-regizor, Guillaume Canet, cu care avea să colaboreze, în diverse rapoarte, la multe proiecte.
Alături de Tristan Aurouet, coregizor, și Guillaume Canet, interpret principal (secondat de belgianul Benoît Poelvoorde), Gilles Lellouche realizează primul său lungmetraj, Narco (2004), o comedie care atrage atenția spectatorilor francezi prin dinamism și inventivitate. Filmul ne propune un ratat sympa, nedreptățit de viață, deși a izbutit s-o ia de soție pe femeia visurilor sale. Dar Paméla are și ea visurile sale, incompatibile cu narcolepticul Gus, care adoarme subit, când i-e lumea mai dragă, indiferent unde s-ar afla, ceea ce îl împiedică să păstreze vreo slujbă. Cel mai bun prieten al protagonistului e un alt loser, Lenny Bar, care-l idolatrizează pe Jean-Claude Van Damme (starul belgian are un cameo jucându-se pe sine însuși) și aspiră să devină, urmând modelul acestuia, cel mai mare karateka din lume.
Gus nu nutrește ambiții atât de înalte, dar are talent la desen și decide să își transforme viziunile onirice cu amplitudine epică, influențate de producțiile nord-americane de duzină devorate în copilărie împreună cu tatăl său (un rol mic pentru marele actor Jean-Pierre Cassel), în albume de comics avându-l în centru pe supereroul Klopp. Însă protagonistul e în comă atunci când creațiile sale se bucură de succes, sub semnăturile unui comediant eșuat, convertit în editor, și unui desenator eșuat, convertit în psihiatru, profesie moștenită din tată-n fiu (prin numele Pupkin, realizatorii îi omagiază pe regizorul Martin Scorsese și Robert De Niro, interpret principal în Regele comediei/The King of Comedy, din 1982); cei doi impostori intraseră în posesia lucrărilor lui Gus cu complicitatea, generos remunerată, a apropiaților acestuia, Paméla și Lenny, ajunși între timp amanți. Chiar dacă antieroii filmului revin la condiția lor inițială, finalul este optimist și tonic, cum îi stă bine unei comedii.
Și regizorul Gilles Lellouche revine deocamdată la actorie, jucând în următorii ani în numeroase comedii romantice, drame și thrillere cu gangsteri, precum și făcând voci pentru filme de animație. O altă întâlnire importantă este cea cu Jean Dujardin, alături de care interpretează rolurile principale în omnibusul comic Fustangii (Les Infidèles, 2012) și polar-ul Filiera franceză (La French, regia Cédric Jimenez, 2014). La Fustangii, distribuit și în România, Gilles Lellouche se numără printre cei opt cineaști care abordează tema – cu variațiuni – a infidelității masculine. El și Jean Dujardin regizează imprevizibilul capitol final al filmului, Las Vegas, în care cei doi afemeiați pe care tot ei îi joacă, plecați fără consoarte într-o escapadă în orașul ispitelor, descoperă că, de fapt, se iubesc, așa că au prima lor relație homosexuală și decid să nu se mai întoarcă la Paris.
Pentru regizorul Gilles Lellouche, mai trec șase ani până la debutul individual în lungmetraj. Înoată sau te scufunzi (Le Grand bain, 2018) este o altă comedie cu personaje îngenuncheate de viață, atât în cadrul familial, cât și la serviciu, și care se străduiesc să se mențină la suprafață. În prim-plan este acum depresivul Bertrand (apreciatul Mathieu Amalric), întreținut de soție și desconsiderat de propriii copii, care-și găsește salvarea într-o echipă de înot sincron masculin (disciplină sportivă ignorată sau ridiculizată). Din formație mai fac parte alți șase ratați, printre care colericul Laurent (Guillaume Canet), chinuit de boala psihică a mamei sale, hedonistul Marcus (Benoît Poelvoorde), a cărui firmă de vânzări piscine se apropie vertiginos de faliment, și Thierry (cantautorul Philippe Katerine), responsabil cu mentenanța bazinului, disprețuit de înotători și tot mai puțin necesar într-un domeniu dominat de mașini. Și nici antrenoarele echipei, deși foste campioane, nu duc în prezent o existență prea împlinită.
Traseele lor iau o turnură complet diferită atunci când își înscriu echipa, ca reprezentantă a Franței (oricum, concurența locală lipsește), la campionatul mondial din Norvegia și încep să se antreneze (după modelul Rocky, cineastul recurge și la secvența de montaj pe un hit – aici, Physical, cântat de Olivia Newton-John). Deși nimeni nu le acordă vreo șansă, loserii simpatici au o execuție desăvârșită și cuceresc trofeul (momentul, pregătit și construit atent, este de-a dreptul cathartic). Și, chiar dacă gloria e trecătoare și acești antieroi revin, la rândul lor, la viața lor de dinainte (desigur, cu încrederea în sine ranforsată), deznodământul e, din nou, fortifiant. Iar succesul nu s-a lăsat așteptat: Înoată sau te scufunzi a fost inclus în selecția oficială (hors compétition) a Festivalului de la Cannes, fiind ulterior foarte bine primit în săli (peste 4,3 milioane de intrări) și, totodată, în industrie (zece nominalizări la Premiile César, printre care la categoriile Cel mai bun film și Cel mai bun regizor, cea pentru Cel mai bun actor într-un rol secundar materializându-se într-o distincție acordată lui Philippe Katerine).
Romeo, Julieta și „băieții buni”
Iubire fără limite (L’Amour ouf, coproducție Franța-Belgia) este cel mai nou lungmetraj regizat de Gilles Lellouche, care a scris și scenariul, împreună cu Audrey Diwan și Ahmed Hamidi (coscenarist și la Înoată sau te scufunzi). Acesta constituie o adaptare pentru ecran a romanului Jackie Loves Johnser OK?, al irlandezului Neville Thompson, tradus în franceză ca L’Amour ouf (așadar, ar fi greșit să vedem în titlul filmului o trimitere a lui Gilles Lellouche la L’Amour fou, pelicula lui Jacques Rivette din 1969). După premiera mondială din competiția principală de pe Croazetă, Iubire fără limite a adunat, în pofida duratei sale deloc îmbietoare (160 de minute), aproape cinci milioane de bilete vândute în cinematografele franceze, precum și 13 nominalizări la César-uri (însă a câștigat doar un premiu, pentru Cel mai bun actor într-un rol secundar, prin Alain Chabat, care-l interpretează pe tatăl protagonistei). Este, așadar, cel mai mare triumf de până acum al cineastului. Distribuit în România de firma Bad Unicorn, filmul a fost lansat pe 14 februarie, de Sfântul Valentin, cu intenția de a-i atrage pe tinerii spectatori care preferă sărbătoarea anglo-saxonă a îndrăgostiților celei neaoșe, Dragobetele.
Sunt Clotaire și Jackie, personajele principale din Iubire fără limite, doi ratați, asemenea celor din filmele anterioare ale lui Gilles Lellouche? E greu de dat un răspuns definitiv. Cert este că amândoi sunt niște marginali, ale căror tentative de a accede – pe diverse căi – în societate le sunt zădărnicite de propriile tendințe autodistructive și de dragostea pătimașă ce-i leagă, rezistând la toate obstacolele. Iar cel mai ambițios proiect al cineastului dovedește cu prisosință procesul de maturizare prin care a trecut Gilles Lellouche de la Narco încoace: premisele narative și profilurile protagoniștilor au devenit mai complexe și mai veridice, etalarea excentricității și exagerarea pentru obținerea efectului comic fiind înlocuite de aprofundarea analizei psihologice, fără ca, din fericire, regizorul să cedeze tentației de a explica inexplicabilul. Evident, Gilles Lellouche lucrează de data aceasta într-un registru preponderent dramatic, deși inserează și aici destule momente de relaxare comică.
Regizorul-coscenarist creează un love-story de tip Romeo și Julieta, intersectându-l cu o lume violentă precum cea din Băieți buni (GoodFellas, 1990), de Martin Scorsese (ca și acolo, inițierea erotică se îmbină cu inițierea în mafie), și îi adaugă o sugestie din Aleargă, Lola, aleargă (Lola rennt, 1998), de Tom Tykwer, conform căreia iubirea adevărată poate schimba soarta tragică a îndrăgostiților.
Narațiunea este plasată într-un oraș nenumit din nordul Franței și divizată în două secțiuni, despărțite de un deceniu. În prima parte (de fapt, un amplu flashback), în a doua jumătate a anilor 1980, adolescentul Clotaire (Malik Frikah), un pierde-vară mereu gata să sară la bătaie, parcă pentru a-și face uitate originile sociale umile, se amorezează de Jackie (Mallory Wanecque), o liceancă orfană de mamă, care îndrăznește să-l înfrunte. Încet-încet, și ea ajunge dependentă de el. Însă Clotaire este racolat în banda condusă cu mână de fier de La Brosse (un contre-emploi oferit de regizor nelipsitului Benoît Poelvoorde) și, după o lovitură soldată cu moartea unui paznic, cum refuză să-l denunțe pe ucigaș (fiul capului mafiot), sfârșește în închisoare. El îi interzice lui Jackie să-l viziteze.
După zece ani, Clotaire (rol preluat de François Civil, partenerul lui Gilles Lellouche din thrillerul polițist Străzile Marsiliei/Bac Nord, de Cédric Jimenez, din 2021) este eliberat. Încercând s-o revadă pe Jackie (acum Adèle Exarchopoulos, una dintre cele mai populare actrițe franceze de azi), află de la tatăl ei că este căsătorită. Așadar, amorul nebun al adolescenței pare sortit să supraviețuiască doar în amintirile lor.
Gilles Lellouche leagă cele două părți prin laitmotivul eclipsei, care oglindește trăirile protagoniștilor. Filmul are vigoare epică și un ritm bine păstrat, precum și o atmosferă și o coloană sonoră cuceritoare (dacă tot l-am menționat de două ori pe Martin Scorsese, trebuie să observ că regizorul francez a învățat de la marele cineast nord-american să integreze organic muzica preluată, extradiegetică, în universul ficțional). Iubire fără limite își captivează spectatorii și îi poate convinge, măcar pentru câteva ore, și pe cei mai sceptici dintre ei de puterea nebănuită a dragostei.