La fel ca mai vârstnicul său confrate Gilles Lellouche, cineastul francez Jonathan Millet este atras de personaje marginale, pe care le urmărește nu doar prin Franța, ci și în jurul lumii. De altfel, după ce studiază filosofie, el petrece mai mulți ani călătorind și filmând în aproximativ 50 de teritorii îndepărtate și greu accesibile (Iran, Sudan, Pakistan, America Latină, Orientul Mijlociu, Africa), producând sute de ore de conținut audiovizual destinat băncilor de imagini. Așa învață să înregistreze chipuri și spații sau să transmită atmosfera unui loc din câteva cadre, astfel încât trecerea către film vine firesc.
De la peregrinare, la izolare și extincție
În lungmetrajul documentar Ceuta, douce prison (2013), Jonathan Millet și coregizorul său, scriitorul și jurnalistul Loïc Hecht, prezintă încercările a cinci migranți care au renunțat la tot pentru a-și urma visul european, dar au ajuns captivi într-o „dulce închisoare” en plein air, la porțile bătrânului continent, în enclava spaniolă din nordul Marocului menționată în titlu. Realizatorii optează pentru autoefasare, lăsând camera de filmat să cerceteze îndeaproape viețile personajelor ce oscilează între speranța de a obține un „permis” și teama de a fi deportați înapoi în țara lor de origine.
În scurtmetrajul său de ficțiune din 2017, Et toujours nous marcherons (posibilă trimitere la unul dintre sloganurile multor valuri de greviști francezi, adeseori imigranți, dar și, mai concret, la marșul către Paris al protagonistului din debutul filmului), Jonathan Millet se concentrează asupra eforturilor tânărului camerunez Simon (Yann Gael) de a-și regăsi fratele, Samuel, în uriașul „Oraș al luminilor”. Deși află că Samuel fusese expulzat de autoritățile franceze, Simon decide să rămână la Paris, lucrând ca spălător de vase, și să-i trimită bani mamei sale. Scurtmetrajul vorbește, cu empatie evidentă, despre cei care rezistă/ subzistă, ignorați, aproape invizibili pentru privilegiații sorții, la periferia metropolelor occidentale.
În același an, 2017, Jonathan Millet mai lansează două filme. Primul, Dernières nouvelles des étoiles, este un documentar liric, de aproape o oră, despre solitudinea celor care locuiesc timp de 13 luni în stația de cercetare franco-italiană Concordia din Antarctica, având misiunea de a opera un telescop astfel încât să asigure cele mai bune condiții de observare posibile. Datele narative sunt livrate din off, prin intermediul însemnărilor diaristice ale unuia dintre cei 15 savanți supuși acestei hibernări. În imensitatea de gheață, mai ales în noaptea polară, privind către spațiul infinit de deasupra lor, oamenii se închid în ei, încep să-și pună tot mai multe întrebări, suportă tot mai greu izolarea. Al doilea, La Veillée, este un mediumetraj de ficțiune, și el apropiindu-se de o oră. Într-un sătuc înconjurat de munți, la priveghiul capului familiei participă rudele, prietenii și vecinii, care, pe parcursul a trei zile, stau la taclale, beau, plâng, se ceartă și își amintesc de cel plecat. Un film emoționant despre moarte, dar și despre relația viilor cu ea.
În 2021, prin documentarul La Disparition, cam de aceeași durată, regizorul-scenarist ne poartă în inima junglei amazoniene din nordul Perului. Un alt bătrân, Amadeo, ultim vorbitor al limbii Taushiro (în care li se adresează copacilor, spiritelor animalelor vânate sau fratelui său, decedat de câțiva ani), se pregătește să-și ia adio de la lume. Ca o umbră, aparatul de filmat îi urmărește ritualurile practicate în singurătate, iar cineastul, pornind de la acest final de existență terestră, ridică unele întrebări grave, privind distrugerea pădurilor tropicale sau dispariția popoarelor și culturilor indigene.
Un thriller de spionaj realist
În 2024, Jonathan Millet debutează cu succes în lungmetrajul de ficțiune, filmul său, Fantomele din umbră (Les Fantômes), fiind selectat să deschidă secțiunea „Semaine de la Critique” a Festivalului de la Cannes. Ulterior, după ce a fost prezentat în numeroase alte festivaluri notabile (Atena, Busan, Chicago, El Gouna, Ierusalim, Lisabona, Londra, Palm Springs, Rotterdam, São Paulo, Stockholm, Varșovia etc.) și a câștigat Prix Louis-Delluc pentru cel mai bun debut francez, Fantomele din umbră a intrat și în cinematografele din România, din 21 februarie 2025, fiind distribuit de Transilvania Film.
Cel dintâi lungmetraj de ficțiune regizat de Jonathan Millet (care, alături de Florence Rochat, semnează și scenariul inspirat – după cum aflăm de pe generic – din fapte reale) se deschide în zona închisorii siriene Sednaya, notorie drept „abatorul uman”, în martie 2014. Câțiva bărbați ajunși la capătul puterilor sunt coborâți de soldați înarmați dintr-un camion și eliberați în deșert. Dintre figurile supraviețuitorilor, pe care se pot citi urmele torturii suferite, se distinge cea a protagonistului, Hamid (interpretat cu intensitate de actorul franco-tunisian Adam Bessa).
Doi ani mai târziu, îl regăsim pe fostul deținut politic, devenit migrant, lucrând în construcții la Strasbourg. Deși este plătit cu ziua, Hamid nu pare nerăbdător să-și încaseze suma ce i se cuvine pentru munca depusă. Ceea ce își dorește el cu adevărat este să obțină informații despre bărbatul din fotografia neclară pe care o poartă la el. Seara, în garsoniera sa mobilată sumar, Hamid privește la televizor știri despre regimul dictatorului Bashar al-Assad (înlăturat de la putere, după cum știm, în decembrie 2024, deci după premiera mondială a filmului lui Jonathan Millet). A doua zi, într-un părculeț cu un teren de joacă pentru copii, protagonistul se intersectează cu o femeie misterioasă, Nina (Julia Franz Richter), care îi lasă o carte în arabă. Între paginile acesteia, găsește un teanc de bani și un nume scris cu stiloul. Hamid are o convorbire video cu mama sa, rămasă într-o tabără de refugiați de la Beirut, și o minte că s-ar afla la Berlin. Într-un centru pentru imigranți solicitanți de azil, o întâlnește pe Yara (Hala Rajab), care lucrează într-o spălătorie (deși în Siria studiase medicină) și este atrasă de el.
Încet-încet, din discuțiile sale, aflăm mai multe despre Hamid. Acasă, el fusese profesor de literatură la Universitatea din Alep și își pierduse soția și fiica într-un bombardament, fiind închis înainte de a putea găsi și înmormânta cadavrele ființelor iubite. În Europa, Hamid face parte dintr-o organizație secretă care-i vânează pe criminalii de război sirieni ascunși sub identități false. Membrii grupului, împrăștiați prin Germania, Franța și Turcia, comunică între ei utilizând un joc first-person shooter în rețea. Bărbatul căutat de Hamid (ca și de ceilalți spioni) este fostul său torționar, Harfaz. Protagonistul crede că-l descoperă pe acesta ca student la chimie și, în numeroase scene tensionate, îl filează pe suspect pe coridoarele facultății și aleile campusului, în bibliotecă, la cafenea și cantină, apoi și prin oraș, încercând să adune dovezi convingătoare. Nina (ale cărei resorturi intime sunt revelate de asemenea treptat) îi furnizează mărturiile înregistrate, conținând detalii terifiante, ale altor victime. Hamid devine tot mai sigur pe recunoașterea sa și, totodată, tot mai neglijent, riscând să pericliteze întreaga organizație. Când, într-o zi, presupusul Harfaz (Tawfeek Barhom) îl invită la masa sa, protagonistul trebuie să ia urgent o decizie de viață și de moarte.
Fantomele din umbră este un thriller de spionaj atipic, văduvit deliberat de spectaculozitatea seriilor de filme cu James Bond sau Ethan Hunt. Pe regizorul-coscenarist nu îl interesează secvențele de luptă captivante și costisitoare. Aici, cu o excepție (un moment cam disonant), violența fizică este păstrată pentru planul rememorărilor. Demersul cinematografic al lui Jonathan Millet e focalizat asupra psihologiei personajelor. Prezent în toate scenele, Hamid este sfâșiat între nevoia aparentă de răzbunare (împotriva torționarului, ca reprezentant al regimului ucigaș) și cea profundă, vizând închiderea unei etape a vieții, pentru a putea merge mai departe cu conștiința curată. Și, așa cum îi sugerează psihologa la care este trimis, vindecarea sa emoțională poate fi înlesnită de o îngropare simbolică.
Așadar, cineastul francez propune un spy thriller realist, cu un plot plauzibil, servit de caractere credibile. James Bond sau Ethan Hunt vor reveni pe marile ecrane din toată lumea (se speculează că Aaron Taylor-Johnson va prelua rolul „agentului 007” de la Daniel Craig și se știe că Tom Cruise va apărea foarte curând în al optulea episod al francizei Misiune: Imposibilă, regizat – ca și cele trei anterioare – de Christopher McQuarrie), dar există și o alternativă (nu doar europeană), în cadrul genului, la asemenea blockbustere. De exemplu, în siajul ecranizărilor după John le Carré, cineastul nord-american Steven Soderbergh a lansat recent un bun thriller psihologic plasat în universul agenților secreți, Operațiunea Black Bag, care a avut premiera românească la trei săptămâni după Fantomele din umbră.
Jonathan Millet își vădește formația de documentarist, de pildă în reprezentarea mediilor specifice migranților, dar o combină cu alegerea inspirată și conducerea sigură a actorilor, ca și cu iscusința dozării dramatice și a menținerii ritmului. În plus, secvențe ce ar putea fi considerate dispensabile se dovedesc, la o analiză atentă, semnificative pentru arcul protagonistului. Așa este aceea în care, la o tarabă din târgul de Crăciun, Hamid și Yara repetă – fără știința ei – gesturile suspectului și ale partenerei acestuia din seara precedentă. Conceptul imaginii lui Olivier Boonjing, care favorizează prim-planurile expresive, și muzica amplă a artistului electro Yuksek contribuie la eficiența filmului.
Comedii sau drame, despre problemele băștinașilor sau ale nomazilor, cu gangsteri sau spioni, următoarele filme franceze realizate de înzestrații cineaști Gilles Lellouche și Jonathan Millet ar trebui să-și găsească un loc și pe marile ecrane din România.