Aleg, adesea, un oraș mai retras, ca destinație de vacanță, și fac o rezervare de o noapte, două. Apoi, aștept perioada cu pricina, optez pentru autocar sau tren, foarte rar mașinile de ocazie, și o tai în direcția respectivă.
Nu prea sunt un partener de conversație. Prefer să am la îndemână perechea de ochelari de soare, căștile în urechi, o poziție cât mai comodă, cât mai relaxantă și să ascult, fie muzica dată la maximum, vibe-ul piesei suprapunându-se cu cel al drumului, fie conversațiile celor din jur care, de cele mai multe ori, sunt și ele turate la maximum.
În fine, am ajuns, și de data asta, într-un orășel destul de cochet și de primitor, aflat în vecinătatea Carpaților. Aveam de gând să vin aici de mai multă vreme. Mă atrăgea, din fotografii, din ceea ce citisem, aerul său de intimitate care-mi pria și în care, exact ca și în alte părți, mă adăposteam ca-ntr-un cocon.
Se găseau în acest loc și câteva importante monumente istorice, majoritatea sub forma unor ruine impozante, principala atracție a orașului, căci așezarea fusese prima capitală a țării în trecutul îndepărtat.
Alte și alte circumstanțe, gânduri, intenții m-au determinat să tot amân planul de a vizita fosta capitală istorică, încât am crezut că nu se va mai ivi vreodată ocazia. Cu toate acestea, pe la începutul verii am decis că nu mai are niciun rost să tot amân, dat fiind faptul că nu îmi propusesem vreun alt obiectiv turistic de vizitat în această vacanță.
Și, iată-mă, pentru două zile, în cea care avea să fie una dintre cele mai stranii și mai emoționante călătorii singuratice, propice vieții mele actuale.
Și strania aventură începe încă din prima seară.
După o plimbare revigorantă printre ruine, intru într-un magazin să-mi iau câte ceva, în special apă, căci erau niște călduri insuportabile, atât ziua, cât și noaptea.
Mă perind printre rafturi în căutare de apă rece care nu se afla parcă nicăieri. În timp ce mă cuprinde amețeala tot învârtindu-mă încolo și încoace, un copil mic și tare straniu îmi iese-n față, cât pe ce să se ciocnească de mine. Mă opresc intrigat. Niște părinți căscați sau poate și ei nervoși căutând cu disperare apa își lăsaseră copilul nesupravegheat în ditamai magazinul!
Era ceva ciudat în legătură cu micuțul, ceva bizar în înfățișarea acestuia, care pe loc mi-a provocat o oarecare teamă. Toată pielea lui era de fosfor. Mă rog, doar părțile din corp care i se vedeau, ieșindu-i din niște hăinuțe ce păreau ușor ponosite și pline de pete cenușii. Parcă părinții i le cumpăraseră de la un second-hand, căci nu mai văzusem o astfel de îmbrăcăminte în zilele noastre, pe care, parcă, o purtaseră copiii în urmă cu un secol.
Încerc să mă mișc, deși copilul, tăcut, aruncându-mi un surâs fosforescent, care îi crispează ușor chipul, începe și el să facă pași în direcția mea. Îl simt capabil să sară la mine și să se agațe de picioarele mele. Oare cu ce soluție s-a dat de pielea-i sclipește atât de puternic!
Mă uit aiurea, printre rafturi, poate îi recunosc părinții, să le fac vreun semn, să le dau de știre că micuțul e aici, nu a ieșit din magazin, nu s-a pierdut. Dar, privind cei câțiva oameni prezenți la acea oră, nu zăresc pe nimeni agitat sau disperat că nu-și găsește copilul. Oricum, spațiul nu e atât de vast și pare destul de animat.
Cu toții își văd liniștiți de ale lor, blazați, umplând sau golind coșurile, inspectând produsele pe care le iau, apoi le pun la locul lor, pe rafturi. Și nimeni parcă nu observă strania apariție a acestui copil fosforescent.
Nu e ceva în regulă cu mine, văd lucruri aiurea. Poate e din cauza caniculei, a oboselii sau poate nu. Deși, am simțit încă din prima clipă că nimic nu era întâmplător. Copilul ciudat pe mine mă căuta, cu mine avea treabă, poate că mă și vâna, iar acum, la acest ceas, în acest loc înăbușitor, dăduse de mine și nu avea să mă mai scape din priviri, poate și din brațele sale care, dintr-o clipă în alta, s-ar fi aruncat să mă prindă, să mă strângă cu forța unei menghine.
Cât timp m-am holbat și eu la el, am observat că nu clipește deloc. Și asta mă înfricoșa cel mai tare. Ochii lui, atât de negri și de mici, cât două bobițe de excremente de șoarece, păreau că nu se-nchid niciodată. Că nu reușesc să facă acest lucru din moment ce sunt lipsiți de pleoape. Îmi dădea fiori pielea lui, dar și atitudinea ciudată de a nu-mi vorbi și de a mă privi cu un calm atât de aparte, greu și cenușiu. Întreaga lui făptură, departe de a aparține unui copil obișnuit, aducea cu o piatră veche de mormânt, învăluită de o lumină anemică, întâmpinându-te la intrarea într-o pădure, noaptea.
Fac un pas în spate. Mă îndrept în direcția opusă și mă opresc între două rafturi. Încerc oare să scap? În tot acest timp, micuțul nu și-a îndreptat privirea în altă parte. Mă privește insistent cum mă mișc și mă-ndepărtez, cu o expresie ușor tristă, în timp ce, parcă, fosforescența pielii i se accentuează, emanând o lucire intermitentă, orbitoare de-a dreptul.
Încep să mă panichez. Nu înțeleg de ce. Mă șterg la ochi. El e tot acolo, în aceeași poziție, privindu-mă destul de calm. Nu dă semne că ar veni în direcția mea.
În zona de magazin în care am ajuns, lumea s-a mai împuținat. În schimb, la case s-au format cozi care înaintează greu.
O las încolo de apă, mă gândesc dacă nu ar fi bine să-i spun ceva, să-l întreb dacă e bine, unde îi sunt părinții, dacă se află în magazin sau s-a pierdut de ei. Să îi zâmbesc și eu, să mă comport normal. Însă, nu sunt capabil nici măcar să deschid gura. Hotărăsc să mă mișc din loc. Mă apropii de el, de această apariție nepământeană.
Apuc repede coșul, pe care îl lăsasem jos, nu departe de el, îl ridic și mă-ndrept grăbit spre una dintre cozi. Nu întorc o clipă capul, deși, știu, simt că el este acolo, nemișcat, netulburat. Și sunt mai mult decât convins că nimeni altcineva, în afară de mine, nu îl observă. Mă uit la oamenii din fața mea, apoi, la cei de la coada paralelă. Îmi dau seama că nu l-au zărit nicio clipă. Nepăsători, agitați, vorbind tare, gesticulând, ocupați cu produsele din cărucioare sau coșuri, urmând aceeași rutină a cumpărăturilor dintr-o seară normală de vară, înainte de a se retrage la casele lor. Nimeni, dar absolut nimeni nu a observat prezența unui copil fosforescent. Nici nu ar fi avut de ce.
Îmi vine rândul, pun pe bandă cele câteva produse, îmi sunt scanate, plătesc. Nu am găsit apă, nici nu vreau să întreb, să fiu nevoit să mă întorc în magazin. În plus, mă simt inconfortabil și transpir destul de tare. Pentru o clipă îmi îndrept privirea în direcția rafturilor. Nu se mai află acolo. Nu am timp să respir ușurat. Iau plasa, bag repede înăuntru ce-am cumpărat, pun coșul peste celelalte și ies în grabă.
În stradă, mă uit în toate părțile. Inima îmi bate nebunește. O animație obișnuită și puțin zgomotoasă în piața dintre market și hotel. Mă opresc în dreptul unei bănci. Deschid sticla de cafea cumpărată. E rece. Iau o gură, îmi priește. E rece și bună în lipsa apei. Bag cumpărăturile în rucsac. Mă-ndrept spre trecerea de pietoni. Noroc că hotelul este vizavi de magazin. Aștept semaforul. Traversez. Măresc pasul, urc scările, intru în hotel. În hol nu e nimeni. Recepția e pustie și ea. O tăcere de cavernă mă împresoară din toate direcțiile. Înaintez greu prin miezul tăcerii dure ca un iceberg.
Nu bag de seamă imediat, dar o ușoară întunericeală apasă greu în jur. Nu este luat curentul. Câteva becuri pe un perete îndepărtat luptă cu apăsarea întunericului care, în lipsa lor, ar fi înghițit hulpav întreaga clădire.
Copilul a existat, dar, la fel de repede, a și dispărut. Inima îmi revine pe vechiul ei radar. Dar, cum de nimeni, absolut nimeni nu a observat prezența unui copil fosforescent? De ce tocmai mie mi-a ieșit în cale? Și, de ce tocmai azi și aici?
Odată ajuns în cameră, mă eliberez de ghiozdanul care îmi pică lângă primul scaun ieșit în cale. Arunc cheile pe masă. Nu mai ajung să aprind lumina și mă prăbușesc în pat. A fost o experiență tare epuizantă. Parcă întâlnirea fantomatică îmi pârjolise toate puterile.
Abia reușesc să mă ridic în capul oaselor, să mă dezbrac și să ajung în baie. Aici, aprind lumina și intru direct în duș. Trec minute bune în care apa ușor călduță îmi alunecă pe tot corpul. Simt un miros dulceag și ceva lipicios pe cerul gurii. Mă mai întremez. Mă consolez ușor spunându-mi că de vină a fost și ziua asta toridă, care a scuipat pe noi cu jeturi de pucioasă. Mă șterg cu un prosop, mă privesc în oglindă și ies. Brusc, încremenesc. Înainte de a aprinde lumina, zăresc o lucire în cealaltă parte a camerei.
Cuprins de fiori, aprind becul. Pe scaunul din dreptul ferestrei și al aparatului de aer condiționat care funcționează se află copilul din magazin. Pare mai liniștit și îmi aruncă aceeași privire care mi se înfige în mijlocul frunții ca un pumnal. De nenumărate ori.
Mă trec și mai mulți fiori când mă gândesc că a fost în cameră când am intrat și am căzut la pat, epuizat.
Sunt stropi de sudoare sau stropi încinși și otrăviți ai unei tulburări fără seamăn, cei care îmi alunecă, în acele clipe, pe spate, pe burtă, pe frunte, pe ochi, pe obraji?
Corpul său face o mișcare necontrolată. Parcă a tresărit, cuprins subit de vreun spasm. Aerul condiționat îi răscolește părul care, spre deosebire de magazin, când îl avea scurt, foarte scurt, acum îl are destul de crescut. Curenții de aer, cam zgomotoși, fac să-i sară de pe trup scântei fosforescente ca niște solzi agitați. Tot ceea ce văd mă înfricoșează și mă emoționează, în același timp.
– Poți să vorbești? Și să-mi spui cine ești, ce vrei și de ce mi-ai ieșit în cale? Cum ai intrat aici?
Vocea, foarte ciudată și ea, îmi sună destul de calmă. Par stăpân pe situație.
Crezusem pentru o clipă consolatoare că o fi copilul vreunui angajat al hotelului, care, în numele întregului colectiv, îmi face o farsă la care trebuie să particip, dovedind că am simțul umorului. Doar că, în mintea mea, în zona responsabilă cu voia bună se cam luase curentul de ore bune.
Un junghi teribil mă săgetează adânc în tot corpul, în urma îndrăznelii de a lega un dialog cu această arătare. N-am mai fost capabil să rostesc altceva.
– Nu îți fac nimic rău. Poți să stai liniștit.
Are o voce blândă, aș putea spune, chiar dulce, de copil. Asta mă mai liniștește. Mă mișc din cadrul ușii de la baie, apuc repede niște pantaloni din rucsac, revin în baie, îi trag pe mine, ies. El e tot acolo. În aceeași poziție. Mă așez pe pat, lăsând o anumită distanță între noi. Îl privesc insistent.
Îl văd mai bine acum. Parcă aparține altor timpuri. Și nu mă-nșel. Eu, într-adevăr, nu am mai spus nimic. Am ascultat, doar.
– Știi, nu ești singurul căruia i-am ieșit în cale. Le-am ieșit și altora. Nu au fost foarte mulți, ce e drept. De ce tocmai ție, vouă? Asta nu știu să vă spun. Poate are legătură cu faptul că te afli aici.
– În oraș?
– Nu, în acest hotel.
– Ce e cu el?
– Hotelul acesta a fost construit în urmă cu patruzeci de ani, pe alte ruine, nu istorice, cum erau celelalte. Face un semn vag cu mâna spre fereastră. Pe ruinele casei mele. O casă destul de impozantă, o casă boierească, moștenită de tata de la înaintașii lui, oameni de vază în oraș și de viță nobilă.
Un alt aspect straniu. Deși nu are mai mult de, să zicem, cinci, șase ani, vorbește cu o siguranță și, mai ales, cu tonul unei voci adulte.
– Eram singur la părinți. Înconjurat de dragostea și ocrotirea lor permanent. Mama se ocupa de educația mea, atunci când nu lipsea de acasă, fiind plecată la o întâlnire sau alta de binefacere organizate în cadrul Asociației Doamnelor Orașului. Și, atunci, când lipsea, veneau profesori și rămâneam ore în șir în preajma lor. Nu eram singur niciodată. Nu aveam cum sau de ce să rămân neglijat. Eram, în permanență, sub privirile iscoditoare, dar drăgăstoase ale celor apropiați mie. Am învățat să cânt la vreo două instrumente, să pictez și să dansez, să patinez și să joc tenis. Citisem majoritatea cărților de aventură care se aflau în fosta bibliotecă. A făcut o pauză și parcă l-am auzit suspinând. Apoi, eram înconjurați de patru servitori, care se asigurau de o curățenie exemplară, toate străluceau de curățenie și peste tot mirosea îmbietor, în orice cameră ai fi intrat. Chiar și pivnița sau cămara străluceau de curățenie. Aveam și o duzină de bucătari foarte pricepuți care ne răsfățau cu cele mai alese bucate. Deși, afară, comunismul lăsa peste tot răni cenușii, destul de multă mutilare și durere, noi o duceam bine. Adică, mă refer strict la familia mea. Până într-o zi, când s-a terminat totul. Un incendiu teribil a mistuit în mai puțin de o oră toată agoniseala și armonia căminului meu familial. Obiectele și oamenii pieriseră în câteva clipe. Părinții mei se stinseseră primii. Oftează. Până și răsuflarea îi e fosforescentă.
Pompierii și oamenii care ne-au sărit în ajutor s-au luptat ore-n șir până au stins și ultimul fir de foc. Însă, în urmă, rămăsese pulsând ca o bucată de carne încă vie și aburindă, o pustietate de scrum clocotitor.
Încep să tremur și simt, prin tot corpul, revărsarea unei fierbințeli pârjolitoare.
– Ai spus că incendiul a avut loc acum o grămadă de ani?
– Exact, asta am spus.
– Că, imediat, după incendiu, a fost construit hotelul?
– Întocmai.
– Tu unde erai?
– Eu, ca toți ceilalți, în miezul focului…
– Și, atunci, cum de …
– Eu am scăpat. Dormeam în acele clipe. Visam ceva legat de o poiană și multă iarbă în care mă cufundam și orice atingeam se prefăcea în zăpadă. O zăpadă verde, liniștitoare și dulce. Îmi amintesc perfect. M-am trezit când un bici de foc m-a plesnit, de-a dreptul, peste frunte. Însă nu am simțit niciun pic de durere. M-am dat jos și cu tălpile goale, intrând adânc în miezul clocotitor al jăraticului, am început să alerg prin casă. Mă speriasem teribil. În timp ce coboram de la etaj, unde-mi era camera, scările se mistuiau în urma mea. Și nu erau puține la număr. Alergam peste tot, ocolind pereții labirintului de foc și simțeam că-mi pierd mințile. Nu mai găseam pe nimeni. Nu se auzea niciun glas uman. Cu toții erau prinși în menghina pârjolului. Doar glasul furios al focului stăpânea peste ruinele fostului meu cămin, un glas cum nu aș mai vrea să aud vreodată, în care toată obida de pe pământ și toată moartea se amestecaseră, dând la iveală un terci de oase frânte și fiare contorsionate. Iar glasul, furios și tot mai teribil, intra șerpește prin toate cotloanele, mă căuta, îmi prinsese urma răsuflărilor și urla după mine, scuipând din toate direcțiile cu stropi de pucioasă de iad. Tot mai mulți stropi mi se lipeau de piele, înnegrind-o. Și, deși trecusem prin nenumărate băi de foc în acea noapte, totuși scăpasem teafăr.
Curând, perindarea mea haotică prin labirintul urgiei a luat sfârșit cumva și am reușit să ies și să o iau la goană. Atât de repede și de tare am fugit că am ajuns la intrarea în pădure și am rămas acolo, ascuns după un buștean. Îmi era teamă să nu vină după mine monstrul acela de foc. Am revenit, când începuseră să apară zorii. Și am văzut acel deșert de funingine care se-ntindea monstruos de mult în toate direcțiile. Cam asta era tot ce rămăsese din casa mea. Au trecut oameni pe lângă mine, poate și prin mine. Însă, nimeni nu-mi adresa vreun cuvânt, nici măcar o privire. Eram sau devenisem invizibil. Oricât de mult fugeam spre ei, încercând să-i îmbrățișez, să mă prind de hainele sau de picioarele lor. Nu mergea în niciun chip. Îmi spuneam, resemnat, că murisem și eu, dar, când mă atingeam, simțeam formele mâinilor, ale stomacului, ale coastelor. Trupul nu-mi dispăruse. Poate nici sufletul. Doar că deveniseră invizibile pentru ceilalți. Și am luat-o la fugă din nou, iar când am ajuns pe strada cu magazinele m-am privit într-o oglindă. Încremenisem. Corpul meu prinsese o pojghiță de fosfor. M-am uitat și sub haine. Eram complet fosforescent! De atunci încoace, fosforul mi-a conservat trupul copilului de atunci. Cred că nu aveam și nu am nici acum mai mult de șase ani. De atunci, mi se pare că a trecut o viață și am trăit în coconul unei singurătăți dureroase. Sunt un matur în corpul unui copil fosforescent. M-am obișnuit. Fosforul îmi ține de cald, simt că mă protejează. Probabil că l-am căpătat de la flăcările acelea care îmi arseseră hulpave pielea. Uneori, îmi mai dă o stare de moleșeală, de somnolență, care mă binedispune, mă calmează. Și un surâs ciudat, pe care ai avut prilejul să mi-l observi în magazin.
Sunt destule momente în care simt că nu mai am suflet. Parcă cineva, ca să mă ajute să supraviețuiesc, îmi toarnă în corp, cu un polonic, miere călduță, de mai. Și e bine. Dar, sunt și celelalte momente în care simt că mă sufoc, că nu mai știu cine sunt și ce vreau. Atunci, alerg încolo-încoace, încercând să mă agăț de ceva, să cer grabnic măcar o fărâmă de ajutor. Nu mai pot rezista. Sunt plin de răni pe suflet, căci acesta nu se mai poate înălța într-un trup atât de limitat. Trupul nu-l mai încape. Imaginează-ți un șoarece pe care l-ai închide forțat într-o cutie de chibrituri. Cam așa mă simt eu. Deși, pentru majoritatea, sunt invizibil, de parcă aș fi o fantomă, armura de fosfor mi-a conservat, după cum îți spuneam, trupul acelui copilaș, rămas cu hăinuțele din noaptea cataclismului. Și nu-mi pot, nicicum, depăși această condiție. Să ies din chingile acestui corp mult prea mic pentru sufletul meu care, cu îndărătnicie, crește, tot crește, chiar dacă e crestat de atâtea urme dureroase, provocate de tăișurile interioare. O, și sunt o grămadă în corpul acestui fost copil.
Nici nu pot striga sau să-mi manifest durerea în vreun fel! Nu pot face nicio grimasă, nicio strâmbătură! Oricât m-aș frământa în interior, fața, corpul, după cum ai observat și tu în magazin, îmi rămân neschimbate, cuprinse fals de o liniște paralizantă. Se află sub asediul acelui surâs dureros, lipit de întregul meu chip printr-o rețea de sârmă ghimpată.
În timp ce tu te-ndepărtai speriat, pe bună dreptate, eu continuam să te privesc nemișcat. Însă, înăuntru, mă agitam de mama focului, încercam să te fac să mă auzi, să mă simți, să mă salvezi cumva. Izbeam cu pumnii în viscerele acestui corp încăpățânat, mic, tot mai mic, care mă ține captiv în pofida voinței mele, în pofida faptului că tânjesc să scap, să capăt libertatea unei alte mișcări, a unei alte vieți, a unui alt corp. Urlam din toți rărunchii. Însă, în gol, în golul vast și rece din mine. Mă și mir că nu mi-am făcut până acum țăndări corzile vocale!
– Am înțeles. Îmi pare atât de rău. Dar, de la ce a pornit sau cine a pus focul?
– E o întrebare la care nu prea am cum să-ți răspund. Am unele bănuieli, dar nu știu la ce mă ajută, căci totul pare acum atât de îndepărtat, iar familia, neamul meu sau întreaga nenorocire par să fi fost șterse cu totul din memoria locală. După cum ți-am spus, provin dintr-o familie de viță nobilă. Pe locul acestui hotel se aflase, de sute de ani, clădirea casei mele care aducea, în toată regula, cu un adevărat conac boieresc. La fel și atunci, exista piața centrală de afară, în care se găseau primăria, prefectura și alte câteva magazine. În clădirea din capătul celălalt al pieței se afla sediul partidului. Iar iernile, în mijlocul centrului, se amenaja un patinoar unde eram nelipsit, căci învățasem și să patinez. Și o făceam foarte bine. Forfota lumească era prezentă zi și noapte, indiferent de starea politică a lumii de atunci.
– Cineva a pus focul?
– Da, a fost pus intenționat. Cel puțin așa cred, așa simt. Tatăl meu, împreună cu vărul său, erau asociați într-o afacere pornită dintr-o adâncă pasiune care i-a unit pe cei doi și i-a determinat să înființeze o asociație și un hipodrom. Aici veneau, când aveau loc cursele de cai, cei mai influenți oameni din partid. Tata și cu vărul său pe care nu l-am plăcut din prima clipă, deși mă încărca, de fiecare dată când venea pe la noi, cu dulciuri și jucării, au început să colecționeze tot soiul de cai de rasă. Vărul acesta, membru în conducerea partidului comunist din oraș, se ocupa cu importuri de mărfuri din aproape toate țările comuniste. Se găseau în acest oraș mărfuri de care în capitală nici nu se auzise. Și, dintr-o dată, a hotărât să aducă și cai. Așa că îl tot lua pe tata cu el și lipseau mult de acasă, călătoreau mai ales în Cehoslovacia de unde veneau urmați de vagoane de tren cu cei mai frumoși și nobili cai pe care mi-a fost dat să îi văd! Cât timp au mers lucrurile bine și au investit în mod egal sume de bani, cei doi s-au înțeles ca frații. Pizma a început în momentul în care tata a câștigat vreo trei premii importante cu două rase de cai, la două expoziții internaționale. Iar caii vărului său nu câștigaseră nimic. De asemenea, tata pornise să vândă tot mai mulți cai și începuse să devină din ce în ce mai apreciat, fiind chemat peste tot în țară și făcându-și multe relații. Invidia clocotea în omul ăsta și, îmi amintesc că, odată, îi vorbise tare urât familiei mele și ieșise din casă trântind ușile. Sunt sigur că el a fost, căci, înainte de tragedie, tata vânduse niște cai pe bani foarte frumoși, iar omul lor de contact din Cehoslovacia îi trimisese o scrisoare prin care își arăta gratitudinea față de priceperea tatălui meu în această afacere și, dintr-un motiv anume, îi comunicase că străinii doreau încetarea colaborării cu vărul lor, dorind să stabilească o legătură numai cu el.
– A avut oameni pe care i-a trimis să pună focul sau a făcut-o cu mâna lui?
– Nu ți-am spus chiar totul. În serile următoare, cum nu aveam ce face sau unde mă duce, devenind invizibil, captiv în platoșa asta de fosfor, mă tot perindam prin zonă. Nici nu-ți mai spun că plângeam încontinuu și tot priveam în direcția ruinelor fumegânde ale fostului meu paradis, sperând ca o minune să apară și zidurile casei să se înalțe la locul lor, primindu-i în interiorul lor pe mama, pe tata, pe toți cei apropiați nouă. Și totul să revină ca înainte. Și mai voiam ca plânsul să capete un corp vizibil, în locul meu, și să atragă atenția tuturor celor care treceau nepăsători prin preajmă. Dar, minunea ori nu exista, ori nu avea să apară niciodată. Nu îmi venea să merg nicăieri, deși libertate aveam și nimeni nu mi-ar fi cerut socoteală. Nu sufeream atât de tare că devenisem nevăzut, pe cât sufeream că nu mai aveam familie. În preajmă am dat de Ivan, un băiat rămas și el orfan, care cerșea tot timpul și stătea mai mult pe străzi. Fusese într-un orfelinat, dar fugise și nu voia în ruptul capului să se mai întoarcă acolo. Poate ai auzit și tu ce viață de câine duceau bieții copii într-un orfelinat, în perioada comunistă! Ei, bine, despre acest Ivan, toată lumea spunea că nu-i în toate mințile! Alor mei le era milă de el și, ori de câte ori ieșeam cu ei la plimbare, îl întâlneau și îi dădeau câte ceva. Pe acesta îl găseai rătăcind prin parcuri sau prin alte locuri pustii, ale nimănui. Însă, în acele momente s-a întâmplat să fiu în preajma lui și să-l aud vorbind singur, deși el nu mă putea vedea. Spunea că a văzut-o pe Măroaia, o vrăjitoare vestită din părțile acestea, care fusese închisă pentru practici necurate și, după ce se eliberase, intrase în vizorul securității. Această creatură, că altfel nu-i pot spune, avea pică pe familia mea, ne considera bogătani mișei și, de câteva ori, se-ntâmplase să ies cu ai mei pe stradă și să ne iasă în cale această arătare, strigând după noi vorbe grele și, uneori, chiar și blesteme.
Ei, bine, Ivan, în monologul său din acea clipă, vorbea de faptul că vrăjitoarea s-ar fi aflat în acea noapte, pe stradă și venise în dreptul casei. A privit spre ea, apoi și-a înălțat mâinile, a închis ochii și a început să rostească vorbe ciudate. Deîndată, fisurile arzânde, ca niște pui vicleni de șarpe, s-au împrăștiat pe toată suprafața clădirii, dând naștere acelui monstru incredibil care a prefăcut casa într-o grămadă de scrum!
M-a copleșit toată povestea spusă de el. Am rămas pe gânduri, câtva vreme. Așa încât, foarte târziu am putut reacționa, tocmai în momentul în care el s-a ridicat de pe scaun și a venit în fața mea.
– Te rog, salvează-mă! Armura asta nenorocită îmi ține captiv corpul de atâta vreme! Sunt blocat între timpuri și vieți. Între copilul care am fost și maturul care sunt sălășluiește un hău atât de adânc, că nici nu-ți poți închipui! Mi-e teamă că nu va mai trece mult timp și, cu totul, am să pic în el. Și nu am pe nimeni, dar tu mă poți vedea, auzi, îmi știi acum povestea, te rog, nu mă lăsa, fă ceva, îndură-te de mine! Mă încearcă o stare de anxietate cumplită, căci nu mai pot rămâne la nesfârșit încarcerat în corpul unui copil care a dispărut de atâta vreme!
Era cât pe ce să se arunce asupra mea.
– Ia-mă cu tine, du-mă de aici, departe, poate numai așa blestemul se va rupe. Nu știu ce păcat al neamului meu trebuie să plătesc, dar este unul teribil..
Mă ridic, îmi iau rucsacul din care nu apucasem să scot foarte multe, iau cheia de pe masă, deschid ușa și în pas alert mă-ndrept spre lift fără să privesc o clipă în urmă. Din fericire, ușa liftului era deschisă. Mă-ncumet, destul de marcat, să privesc puțin înapoi. Nimic, o liniște neagră a înghițit tot holul cu camere cu tot.
Intru, apăs butonul, ușile se-nchid și ajung, de la etajul doi, la parter. La recepție nu e nimeni. Cu atât mai bine. Las cheia și ies în grabă pe ușile care se deschid automat.
Mă opresc, respir adânc aerul călduț-dulceag al nopții. Deschid telefonul cu gândul de a căuta altă rezervare. O apuc într-o direcție oarecare. Brusc, întorc capul și privesc spre hotel. În camera în care am fost se vede o pâlpâire fosforescentă. Înaintez. Am luat-o-n direcția ruinelor istorice. Nu mai am mult până la ele.
În timp ce merg, simt cum ceva îmi dă târcoale. Niște pași străini îmi însoțesc pașii. O mână de copil apucă să mă atingă ușor pe spate. Îi simt răceala mortală cum îmi pătrunde prin tot corpul ca un tăiș de pumnal.
Nu întorc capul de teamă ca, în plină noapte, să nu fiu orbit de freamătul fosforescent care tot crește în urma mea.