Una dintre dificultățile pe care trebuie să le învingem când dorim să studiem cu folos cărțile vechi de ascetică creștină, în care elementele teologice structurante sunt cele consacrate prin deciziile sinodale istorice, este de ordin terminologic. Cred că ar fi suficient să facem un efort de traducere a unor termeni specifici psihologiei ascetice, care par inutilizabili astăzi – precum suflet, diavol, păcat, ispită, patimă etc. – în limbajul psihologiei moderne, iar dacă am găsi echivalentele potrivite, dintr-odată scrierile vechi de ascetică ar funcționa perfect ca bibliografii utile pentru omul de azi. Dacă numim sufletul psihism, diavolul inconștient/ irațional, păcatul greșeală, ispita pulsiune/ tentație, patima viciu/ dependență/ adicție… și am mai putea continua, am realiza utilitatea la fel de mare pentru psihologia modernă a scrierilor ascetice vechi, precum a tratatelor de filosofie sau știință antice și medievale pentru paradigma modernă. Poate chiar mai mare ar fi utilitatea și relevanța scrierilor de ascetică din acest motiv: în timp ce știința și filosofia moderne se bazează pe metode și instrumente de validare ale teoriilor pe care anticii și medievalii nu le aveau, ceea ce a dus la eliminarea firească din câmpul cunoașterii a multor scrieri vechi; în ce privește psihologia, prea mare lucru nu s-a schimbat în afara limbajului.
Semnificativ este, eventual, faptul că dezvoltarea științelor creierului a permis identificarea unor tipuri noi, necunoscute de neuroni și funcțiilor acestora, că rămășițe de ADN dintr-un virus străvechi care ar fi infectat omenirea au contribuit semnificativ la apariția conștiinței abstracte și gândirii analitice, însă acestea nu schimbă cu nimic modul în care ne comportăm, nici metoda naturală de cunoaștere a sinelui – introspecția, autoscopia, autoanaliza. Oricâte lucruri noi am afla despre creier, conștiința, identitatea sinelui și raportul de reflectare specific fiecăruia dintre noi nu poate fi schimbat. Ne naștem, iar la un moment dat ne pomenim că înțelegem ceva din lume și din noi, apoi continuăm să învățăm, să ne dezvoltăm aptitudinile și deprinderile, dar nu aflăm niciodată în ce fel, prin ce procese a ajuns fiecare dintre noi să fie acea ființă unică, diferită de toate celelalte, în întreaga evoluție a speciei noastre de mii și mii de ani. Ce anume s-a petrecut în această structură vie, nevăzută, a lumii, încât la un moment dat să mă pomenesc că deschid ochii, văd și pricep? Pentru așa ceva nu există nicio explicație coerentă. Procesele naturii vii sunt infinite și legate sistematic încă de la facerea ei, încât tot ceea ce se generează urmează aceeași cale, care însă rămâne misterioasă. Unitatea proceselor din natură – constanța, repetiția adică – și noutatea fiecărei ființe vii create – individualitatea – este cel mai izbitor exemplu de prezență a miracolului în chiar miezul devenirii. Care ar putea fi considerată mai potrivit creație continuă. Mai simplu este, ca atare, să admitem că există ceva metafizic, un anume principiu de individuație, cum îl numea C.G. Jung, o monadă, cum îi spunea Leibniz sau pur și simplu un suflet. Acesta face diferența dintre mine și tine, dintre eu și ceilalți. Ca atare, să îndrăznim să mai vorbim despre suflete, nu este nimic depășit, nimic rușinos. În plus, cred că sufletul este tema cea mai frumoasă din întreaga istorie a culturii omenești.
Orice observație asupra sufletului/ psihicului făcută de vreun filosof stoic sau de vreun pustnic creștin din pustia Egiptului – unde în vremea lui Antonie cel Mare, de pildă, se nevoiau peste 100.000 de „studenți” în ceea ce unii istorici considerau a fi o adevărată „universitate creștină”, adevărații țesători ai sufletului nou din care se va întrupa Europa Christiana –, dacă este corectă își păstrează valoarea pentru totdeauna. Un psiholog sau psihoterapeut inteligent de azi află la fel de multe despre anxietate, slăbiciune, depresie, împrăștierea minții, descurajare, speranță, mânie, nervozitate, mândrie, slavă de sine/ vanitate, sens sau lipsă de sens al vieții, beneficiile izolării, postului, meditației, rugăciunii etc. de la Efrem Sirul, Evagrie Ponticul, Ioan Casian, Ioan Scărarul sau Antonie cel Mare, precum de la cei mai mari psihologi moderni. Poate chiar mai multe lucruri precise și utile, pentru că marii asceți creștini au fost cei mai mari „specialiști” ai sufletului – de-a lungul întregii lor vieți au observat, analizat, descris, controlat, modificat, ajustat comportamentul propriului suflet, ghidați de idealul desăvârșirii, al sfințeniei. Introspecția, observația în sine/ de sine, inspectarea comportamentelor minții în diverse stări diurne sau nocturne, în stare normală sau alterată, chiar în starea de trezvie – pentru care psihologia modernă nici nu are un echivalent – erau activități practic neîntrerupte. Este de înțeles, ca atare, că au ajuns la un nivel de autocunoaștere, la o „specializare” în ce privește sufletul cum nu a mai fost atins niciodată în istorie. Pentru ei sufletul desăvârșit era examenul în fața lui Dumnezeu, lucru cu care nu glumeau, lucru care nu îngăduia retorică și arta jocului social. În consecință, sunt tentat să admit că și așa-zisul „război cu diavolii” sau „război nevăzut” nu este un topos naiv, depășit, cu care modernii nu mai au de-a face/ ce face. Nu cred că, de pildă, astfel de observații ar fi incorecte sau inactuale: „Diavolii sunt necruțători, îndrăzneți și nerușinați. Nu se dau înapoi de la nimic. Se aruncă în luptă cu o furie nestăpânită și uzează fără scrupule de toată forța și viclenia de care dispun.” (Sf. Antonie cel Mare). E suficient să înlocuim „diavoli” cu „adversari”, inclusiv politici, și fraza rămâne 100 % adevărată, iar Antonie cel Mare face observații pertinente pe care oricine le-ar considera valabile în campaniile electorale, de pildă.
Ar fi simplist să judecăm răul şi pe diavol doar în ipostazele lui consacrate narativ – foarte diverse – sau să considerăm că istoria acestora s-a epuizat în evenimentele relatate de literatura ascetică ori cea strict demonologică. De vreme ce răul a intrat în lume, iar noi populăm tocmai acea lume în care el a intrat, este recomandabil să-l căutăm şi în noi, adică să-l trădăm, să-l divulgăm pentru că numai astfel eficienţa acţiunilor lui poate fi zădărnicită. În ce privește răul, păcatul și prezența diavolului nu există evoluție, depășire dialectică a prezenței și acțiunii acestora. Pentru că sunt principii eterne, ele nu dispar, ci își schimbă formele, nu se împuținează, ci se diseminează, nu se șterg din lume, ci se camuflează, cu toate că sensibilitatea și, de fapt, inteligența noastră în ce privește observarea lor poate fi alterată. Alterată în primul rând de iluzia modernității, iluminismului și secularizării, care ne atrofiază atenția și spiritul de observație, plasându-ne în confortul infantil că, dacă nu suntem creștini cu adevărat, dacă nu mai credem în Dumnezeu cu ardoare, nici diavolul nu mai are de-a face cu noi, pentru că ne-am obișnuit să-i luăm cumva împreună. Slăbirea credinței în Dumnezeu și pierderea vigilenței la prezența răului/ diavolului au istoriile împletite, profund legate una de alta.
Teologul şi filosoful elveţian Denis de Rougemont încearcă să facă tocmai această chestionare în conştiinţa modernă a omului european, pentru a vedea unde se adăposteşte la această oră diavolul. Și să nu-l luăm ca simbol sau metaforă, ci pur și simplu ca prezență malefică, așa cum natura lui o indică dintotdeauna. El trebuie depistat şi aici pentru că lumea în care trăim nu e paradisiacă şi devine o datorie a oricărei persoane conştiente delimitarea pe cât e posibil de manifestările răului. Cu multă subtilitate diavolul se foloseşte de scepticismul omului modern, posedându-l tocmai în convingerea că este imun. Charles Baudelaire a identificat argumentul forte al diavolului: să te facă să crezi că el nici măcar nu există. Dorinţa lui este să vadă omul dezarmat, anesteziat, cu conştiinţa adormită sau cel puțin distorsionată. Odată cu asta se pierde vigilenţa, controlul şi grija, situaţie întru totul favorabilă proiectelor lui diabolice, căci „nu suntem niciodată într-o mai mare primejdie decât în clipele când ne înşelăm asupra adevăratei direcţii din care vine ameninţarea, şi în care ne încordăm energiile spre a ne orienta apărarea în faţa vidului, în vreme ce duşmanul se apropie pe la spate.”[1]
Conştiinţa creştină e marcată de trauma păcatului şi de dorinţa răscumpărării vechii naturi. Pentru asta e necesară denunţarea complicităţii cu sursa păcatului şi reconvertirea continuă prin întreţinerea stării de vigilență spirituală. Dificultatea imunizării vine din ubicuitatea prezenței răului, din abilitatea de-a fi pretutindeni şi totodată invizibil, o ipostaziere fluidă a lui Nimeni (Nobody)[2] care abia astfel este permanent un cineva periculos, pentru că nu lasă şansa apărării; este duşmanul din umbră, cel ce aplică lovitura de graţie de la adăpostul incognito-ului sau al invizibilităţii, cel ce acţionează din întuneric având avantajul de-a vedea fără a fi văzut, strategul trickster al unui sistem panoptic.
O primă metodă de lucru a diavolului este lipsa de transparenţă, echivocul, practica incognito-ului. Dacă Dumnezeu îşi enunţă în chip limpede fiinţa „Eu sunt cel ce Sunt!”, diavolul în schimb se eschivează, vorbeşte în dodii, spune „Eu nu sunt nimeni!”, deci e inutilă frica şi apărarea; el domină prin abilitatea de a-şi înscena absenţa, prin persuasiunea improbabilităţii lui principiale. Greşeala asocierii diavolului cu imagologia ce-l reprezintă poate contribui la instaurarea stării de confort spiritual, mizându-se fals pe conştiinţa naivităţii medievale a „poveştilor” despre demoni. Atenția, ocupată cu narațiunile care-l dezvăluie, este un procedeu de deturnare foarte eficace instrumentat chiar de diavol, care adoptă astfel autoritatea educatorului literar. Ocupați cu poveștile, nu mai simțim când, în ce fel ne confiscă conștiința cel pe care-l considerăm simplu personaj narativ sortit analizei și „înțelegerii”. În timpul petrecut cu „înțelegerea” ipostazierii lui narative, diavolul găsește fisurile lipsei de vigilență pentru a se impregna în noi în modalități inedite. A căuta demonii în altă parte pare a fi modul cel mai favorabil venirii lor în propria conştiinţă. Astfel că diavolul stăpâneşte arta de a se înstăpâni în sufletul modern prin deschiderea unor piste false în vederea găsirii lui în trecutul istoric: „satana se ascunde în spatele propriei sale imagini. El alege calea de a-şi îmbrăca o aparenţă grotescă, ceea ce are ca efect sigur că el va fi făcut inofensiv în ochii celor cultivaţi.”[3] Caracterul inactualităţii, anacronismul tematizării ca şi a creditării diavolului ţin atât de o formă de emancipare a culturii europene, cât şi de anume forme de rafinare a strategiilor de seducţie pe care spiritul malefic le dezvoltă în lume, dovedind o perfectă adaptare la spiritul fiecărei epoci şi chiar un talent deosebit de a mima virtuţile onorabile. Poate fi evocată spre argumentare figura diavolului burghez din Fraţii Karamazov, care ştie să copieze perfect modelul comportamental al lui Ivan, felul de a se îmbrăca, cultura, gesturile, este în stare să poarte dialoguri civilizate dând dovadă de rare rafinamente, este mărinimos, gentil şi chiar grijuliu. Toate astea pentru a seduce, a provoca încredere, a-şi câştiga aderenţi.
Orgoliul personal, mândria sau vanitatea sunt gradaţii ale cultului egoului (cult în sens religios), metamorfoze şi ele ale strategiei diabolice. Actul orgolios al rivalizării cu divinitatea stă la temelia căderii, se transmite prin contaminare genetică sau culturală fiinţei umane. Rătăcit de la faţa divinităţii orgoliosul îşi divinizează eul propriu, parcurge un travaliu de automistificare cu atât mai grav cu cât refuză să-şi recunoască incapacitatea autosalvării, practică un fel de bovarism divin, se crede şi vrea să i se recunoască personalitatea divină (fapt care aminteşte de vanitatea lui Ialdabaoth, arhontele gnostic). Înşelăciunea de sine a orgoliosului constă în incapacitatea de a-şi obiectiva propria convingere; el se poate crede asemeni lui Dumnezeu, infinit şi perfect, dar nu poate face ca lucrurile să-i urmeze convingerea. Este vorba de enorma disproporţie între ambiţie şi potenţă. Spre deosebire de Dumnezeu, diavolul şi orgoliosul pot voi în chip absolut dar nu pot fi în chip absolut; infinitatea vechii naturi se păstrează în registrul voinţei, dar nu şi în al puterii şi vieţii. În Dumnezeu cele două manifestări coincid. Eficienţa seducţiei diabolice ţine de abilitatea de-a mima binele, de-a prezenta ispita sub haina unui „bine mai mare”, de-a pretinde că oferă ceva mai bun decât Dumnezeu sau în avantajul vieţii umane. Strategia seducţiei insinuează o diabolizare a lui Dumnezeu acuzat de lipsă de transparenţă şi spirit totalitar pentru a contura opţiunea în favoarea salvării „filantropice” pe care diavolul o oferă. El se propune ca salvator al omului de sub opresiunea denunţată a lui Dumnezeu, adică înscenează un surogat de operă mesianică. Diavolul înşeală înşelându-se pe sine, este un trickster căzut victimă propriei vocaţii: „La origine deci, ‘cel rău’ nu e cel care acţionează din răutate (cel puţin în ochii lui). Cel rău face o lucrare care îl înşeală pe el însuşi. Or, tocmai pentru că el se înşeală în primul rând, lucrarea sa îl va înşela.“[4]
Înşelăciunea nu este eficace fără suportul minciunii. Denis de Rougemont atribuie diavolului şi epitetul mincinosului, în conformitate cu Evanghelia lui Ioan, „Când grăieşte minciuna, dintru ale sale grăieşte, căci este mincinos şi tatăl minciunii.” (8, 44). Capacitatea de a minţi nu aparţine creaturii, ea se iveşte odată cu distorsiunea păcatului; omul e singura creatură care își poate folosi inteligența făcând enunţuri contrare faptelor, adică producând deliberat distorsiune, diversiune. A minţi este deci gestul de a distorsiona sensul lucrurilor, a produce o „lume alternativă” care concurează realitatea, dar nu are suport ontologic. De aceea mincinosul este un „creator” iluzoriu, un fantezist ce-şi reifică imaginaţia complăcându-se în voluptatea de a o socoti adevărată. Capacitatea de a minţi vine odată cu darul limbii, cu facultatea vorbirii şi înseamnă folosirea în răspăr a funcţiei Logosului, de a produce artificii ale unui contra-Logos: „…omul a primit puterea de a vorbi, de a crea şi de a denatura. Prin harul limbii, el poate spune adevărul, prin vina limbajului el poate să contrazică adevărul. El poate crea potrivit perspectivelor Creaţiei, el poate crea, de asemenea, în răspăr. El poate fi un agent responsabil al naturii operante, dar el poate să facă şi grevă, se poate răzvrăti şi poate fabrica antinatura sau denaturarea.”[5] Libertatea umană deţine în însăşi originea ei ambiguitatea, posibilitatea duplicităţii, contradicţia. Ea este, după cum extrem de sugestiv afirmă de Rougemont, „gloria noastră echivocă”. Minciuna are vocaţie teoretică, precum şi practică, poate deveni faptă înşelătoare, poate falsifica ceva în ordinea naturală a lucrurilor. Totodată ea este garanţia complicităţii cu diavolul şi sprijinul oferit intenţiilor lui malefice. Fără aportul libertăţii umane „diavolul nu ar putea nimic”, nu ar reuşi să corupă chipul creaţiei. Performanţa minciunii devine absolută nu atunci când ştie că minte, ci când falsifică criteriile adevărului astfel încât înşelăciunea să strălucească pe post de adevăr. Când se cunoaşte adevărul şi se spune în schimb o minciună, aceasta poate fi verificată şi dată în vileag sau corectată. Dar când se crede că minciuna este adevărul însuşi, nu mai există nici un criteriu de corecţie; atunci întregul adevăr se confundă cu neantul minciunii.
Ipostaza Acuzatorului este încă una dintre figurile diavolului. După ce a contribuit la seducerea omului şi la căderea în greșeală, el contestă graţia divină, pretinde că nu există iertare şi mântuire. A te îndoi de iertare înseamnă a cădea încă o dată, a spori distanţa faţă de Dumnezeu; prima dată s-a greşit faţă de voia Lui, acuma se greşeşte faţă de iubirea Lui. Căci cel ce iubeşte iartă, or, a nu credita iertarea divină înseamnă implicit negarea iubirii Lui. Cu prima greșeală se obţine moartea, cu cea de-a doua se pierde mântuirea. Tocmai acesta e şi scopul diavolului, să instaureze o distanţă crescândă între Dumnezeu şi om pentru a avea câmp liber de acţiune asupra sufletelor devenite tot mai sceptice. El consideră iertarea drept o „greșeală de logică”, iar graţia şi mântuirea drept fantasme compensatorii; „diavolul este Acuzatorul care vrea să ne facă să ne îndoim de iertarea noastră pentru a ne sili să fugim în remediile unui rău mai mare.”[6]
Întreaga operă de seducţie a diavolului constă în şantaj şi descurajare. Odată obţinută căderea, el vrea să convingă omul că e imposibilă orice reabilitare. Mai mult el cultivă sofismul pretinzând sau că răul nu există sau că acesta e un bine. Dacă răul nu există, nu e nevoie de judecată; judecata şi iertarea își pierd obiectul. Dacă răul este totuna cu binele, ne găsim într-o lume amorală. Şi într-un caz şi în celălalt nu mai e nevoie de Dumnezeu. El se înstăpâneşte ca autoritate politică asupra vieţii cotidiene, devine „prinţul acestei lumi” negând că ar mai exista o alta. Ateismul şi pragmatismul par soluţiile cele mai raţionale după ideologia lui: a face, a fi, a trăi clipa aici şi acum, a exploata la maximum lumea de aici, uitând de Dumnezeu şi lumea de dincolo.
Radiografia corupţiei lumii moderne realizată de Denis de Rougemont are o concentrație uimitoare, precum și o precizie analitică rară, după cum se vede și în fragmentul din lucrarea Partea diavolului, care credem că este un semnal de alarmă şi un prilej de meditaţie pentru oricine:
„Lumea modernă (şi fiecare dintre noi în ea), în măsura în care cultivă un vis al zeificării omului prin ştiinţa sa, în care neagă orice transcendenţă, în care se închide în autarhiile puterii şi pasiunii, în care îşi îneacă în sfârşit vocaţia persoanei în anonimatul iresponsabil – lumea modernă (şi fiecare dintre noi în ea) se predă legii satanei. În acelaşi timp însă, ea devine incapabilă să-l cunoască pe cel căruia îi slujeşte.
Satana vrea să ne facă să credem că nu există o altă lume. Dacă îl credem, se vădeşte imediat că nu mai putem crede nici în Dumnezeu nici în satana! Dacă nu există cer, aşa cum ne spune satana, nu mai există nici infern, nici Stăpân al infernului. Dacă nu există judecător, nu mai există nici vină, nici Autor al răului. Dacă nu mai există adevăr, nu mai există nici minciună, nici Mincinos. Dacă nu mai există nimeni, în sfârşit, nu mai există nici el.
Astfel, cu cât el ne bântuie mai distrugător viaţa, cu atât mai puţin îl putem recunoaşte. Cu cât este el mai eficient, cu atât pare mai puţin primejdios. Propria lui acţiune îl ascunde ochilor celui pe care această acţiune îl domină. El se risipeşte în succesul său şi triumful său înseamnă incognito-ul în care intră el.
Dovada că diavolul există, acţionează şi reuşeşte constă tocmai în faptul că noi nu mai credem în el.”[7]
Agnosticismul sau ateismul moderne aduc cu ele, pe lângă necesitatea unei investigaţii critice faţă de propriile prejudecăţi, convingeri şi valori, şi o anumită naivitate, credinţa în raţionalitatea istoriei, în caracterul legic previzibil al fenomenelor sociale, ceea ce uneori slăbeşte vigilenţa, alterează sentimentul vulnerabilităţii.
Dar probabil că una dintre componentele culturale ale istoriei recente a devenit travesti-ul ideal pentru ceea ce în sensul lui de Rougemont este diavolul. Acesta e mitul succesului personal, probabil cel mai insidios și atractiv din ceea ce ne-a oferit civilizația productivist-consumeristă, intrată în faza comunicării generalizate. Mitul succesului personal este un produs de marketing, care atunci când este achiziționat/ însușit are nevoie de investiții/ eforturi de-o viață pentru întreținere, ca să-i zicem așa, dar mai mult, în vederea realizării acestuia sunt folosite, sacrificate, confiscate persoane, resurse, oportunități, relații din întregul mediu aflat la dispoziție, în funcție de natura acestui succes. Dacă este vorba de succes economic, vor fi urmate anumite direcții și vor fi folosite anumite resurse; dacă e vorba de succes artistic/ cultural, altele. Dacă este vorba de succes politic, în schimb, vor fi folosite inclusiv minciuna, mistificarea, alegația arogantă, coruperea prin toate mediile de comunicare și instrumentele de influențare a conștiințelor unor mari pături de populație, de regulă cu educație precară, fără cultură, fără discernământ, turmentate de expunerea constantă la folclorul toxic al rețelelor sociale: prin propagandă sau mesaje persuasive, livrate cu o tenacitate feroce, care eludează complet criteriul valorii sau al binelui, cu o înverșunare maniacală specifică formelor alterate de conștiință.
Simplul fapt că vrei puterea politică îți anulează simțul valorii – care de obicei se manifestă prin analiză comparativă raportată la o sferă concretă în care există elemente precum vocație, pregătire/ educație, competență probată, responsabilitate asumată, o etică a gestului public, o anume estetică a rolului în care te pui etc. –, discernământul, capacitatea de-a lega anumite elemente într-un șir de legături coerente în care să se vadă consecințele, schimbările în bine sau în rău rezultate din ceea ce crezi că ar fi succesul tău personal, accesul la o poziție de putere. Numai că atunci te găsești în situația de distorsiune semnalată de filosoful elvețian, confunzi binele cu răul și pretinzi, imun la adevăr și critică, că tot ceea ce faci tu este bine, este binele cu care te-ai identificat. Faptul că alții, cu alte criterii și poate cu metode mai precise te văd un rău social, nu te interesează – ambiția te-a orbit, ignoranța te protejează. Mai ales când în ochii tăi ignoranța de care ești apăsat se numește clarviziune. În cazul bieților îngălați fără minte, fără discurs, fără educația care să le permită înțelegerea termenilor, valorilor, nuanțelor și diferențelor, situația este doar ridicolă, dar în cazul celor care s-au ridicat la nivelul înaltei educații academice și au cultul „marilor cărți” cu care pretind că mintea lor e în dialog constant, sau a celor care și-au făcut din filosofie o profesie și s-au etalat ca educatori, arbitri ai valorii ideilor în spațiul cultural și public, dacă nu sunt atinși de un misterios declin al puterii de judecare sub presiunea insuportabilă a ambiției, atunci e vorba de ticăloșie și demonism nonșalant. Cultul marilor idei, pe care de fapt le conțin marile cărți, căutarea pe toate căile și prin toate metodele raționale a valorilor celor mai înalte, de care s-a simțit responsabilă filosofia dintotdeauna, nu poate duce pe cineva în situația de-a se transforma în adorator exaltat care trepidează în genunchi dinaintea unor portrete infame de dictatori, abuzivi cu istoria și lumea în care trăim cu toții, pentru care politica morții și distrugerii este unul dintre inocentele lor răsfățuri, pentru care confiscarea de teritorii naționale și destine umane este un hobby.
Pe lângă minciuna de sine constantă, de a te considera întruparea epifanică a voinței unui popor metafizic – adică o populație scăpată de sub statistici, transformată în concept și calificată de atributul totalității –, adoptând o atitudine belicoasă pentru că doar într-un scenariu de luptă poți face figură eroică, mai transformi și mediul comunicațional, pe care internetul și rețelele sociale ți-l pun la dispoziție, într-o baricadă din spatele căreia arunci cuprins de demență sticle incendiare în toate direcțiile și răcnești cu disperare că ai fost atacat. Adevărul nu există și nu contează pentru tine, dar ai nerușinarea să ridici mâna și să juri că-l slujești; binele public este conceptul tău de manipulare a maselor, încât să-ți susțină-n orbire patologicele ambiții. Poporul, confiscat prin identificare ilicită – conform sofismului: eu reprezint poporul, iar pentru că voința poporului este elementul sfânt al democrației, înseamnă că eu beneficiez de drept divin – și folosit abuziv ca un capital simbolic nelimitat, este resursa de care ai nevoie ca să-ți legitimezi mitul personal. Succesul personal, căruia istoria însăși consideri că ar trebui să i se închine doar pentru că ești dispus să comanzi, ești convins că meriți să conduci. Tocmai ai încălecat calul înaripat al iluziei ambițioase și ești gata de nemurire. Mai rămâne să găsești un popor de fecioare care să-ți aștepte suspinând descălecarea.
Că ni se pare potrivit sau nu limbajul lui Denis de Rougemont, sunt convins că ar vedea în purtări precum cele descrise mai sus niște răbufniri ale diavolului ascuns în lumea noastră. Revin la ideea de început – nu trebuie decât să traducem corect termenii pentru a vedea cum stau lucrurile.
[1] Denis de Rougemont, Partea diavolului, ed. Anastasia, Bucureşti, 1994, p. 7.
[2] ibidem, p. 21.
[3] ibidem, p. 13.
[4] ibidem, p. 25.
[5] ibidem, p. 28.
[6] ibidem, p. 32.
[7] ibidem., p. 35-36.