Gândul că îmbraci iarăși același loc fără margini
și fără chip. Iarba înaltă de atunci ziua o lași mai întâi
mâinilor apoi vântului. Ieșirea din timp
sorbind din pumnii copilului (uitat) apa vie
prin care înota cerul suflându-i în ochi
Vei crește în tine. Apoi se va ivi amiază lungă
și seară târzie. Iubită albastră unduindu-și sufletul
te va îmbrăca în inima ei de acum
și îți va împleti cârlionții negri
de atunci. Vei prinde chip cât mâinile vântului
și iarba înaltă
*
Acum 23 de ani tata încă cioplea câmpul. Sufla toamna
și râdea de cornul lunii ivit înspre umbre. Smulgea iarba
crescută în talpa casei și se scurgea nevăzut
în ea. Dumnezeul cel mare privea
doar în zarea lui preaînaltă. Ziua (în joia timpului)
rămăsese însă neatinsă în limba ei albă. Cuvinte oarbe
în dimineți oarbe
*
Adună-mă-n tine! amiaza e încă dreaptă
și timpul pulbere poate fi întins încă în boare. Kavafis
hoplitul ne întretaie acum gândurile și trupurile (O emoție
pe frunte în ochi și pe buze) aici pe someș și pe dunăre
și pe marea cea mare. Ne putem uita cuvintele
nu însă și viața
*
Cât să stea lumea o clipă în loc și cerul înstelat desupra
oglindindu-se în metafizica lui. Cât să putem lăsa
timpul tânăr clujul rămas cu soarele-n cetățuie
și someșul tăind zăpezile în apa înaltă. Cât să ne răzvrătim
uitând în noi clipa albastră (a noastră) în trupuri aprinse
și verzi în amiezi. Mansarda cu ploile curgând în ea iacint
în alint. Cât să nu murim iubito de atâta moarte cât stă
în toate și ne străbate
*
În centru pe brătianu teii și-au trezit
floare galbenă și albă. Și ți-au făcut salbă
întinsă până-n mansardă. Cu îngerii lor cu tot –
pot să-i ating. Pot? Se aude inima zilei
ce dă-n floare intrăm în ea goi-pușcă murim
înviem murim. În centru pe brătianu nebunul orașului
(și-al lui Nietzsche) e prietenul nostru bem cu el
vinul Amiezii și îi ascultăm inima învolburată –
a zilei fiind – eternă reîntoarsă făcându-și în noi casă
stăm (toți trei) și ne privim încă o dată și încă o dată –
trupul parcă s-ar risipi și ar merge
înapoi (în el) ochii ar da roată la vremea toată
timpul pulbere s-ar face mic mic
cu degete de pitic. Oh! și ce soare târziu
ne-ar aduce sub tălpi timpul cel verde și viu
*
Dar stau oblic chemările. Strigătul lor cheamă
strigătul din vremi tinere. Frumusețea
risipită o unduie apa pe someș (realul irepresibil)
sau ploaia așteptată să bată aproape –
iată mâinile ce-o învăluie în departe
fața lumii ce-o spală aici lângă chipul zilei. Și uite
ce clipe albastre taie în ale noastre
*
Cum orele psihedelice tăind sub pașii grăbiți
cum gândul de-acum sub dans al formei – despuiată
îndepărtată uitată. Anamorfoză din ani pierduți
pulberi albe alergând alergând
cum praful peste un pământ știut cândva bun
și blând – valea fără de capăt a lumii valea propriului chip
în care te vezi pieziș
cum încrustări oarbe străbat creierul
grăbit obosit și neîmblânzit – rătăciri de realitate
(la braț cu Sabato)
cum genunchiul (al meu) cu rana lui nevăzută
învăluie pielea sufletului. Astfel iubito îmi ții în brațe
trupul și inima. Astfel mă mântui
*
Se poate scară până la cer? Sigur că se poate – totul
se poate. Așa cum umbra florilor de cicoare (cu cerul
la piept) întoarce noaptea în zi. Așa cum boii soarelui
rumegă vântul și cresc aripi –
Eumeu păzitorul vremii mă poate însoți în valuri
și marea face noduri unde să-mi pun sufletul. Iar tu
iubindu-mă înfiorată vezi boii soarelui de atunci
și casa de acum (visată) sub seară de august
grădina umed șoptită și tufe înalt dezbrăcate –
stăm sub stele zici iubindu-ne. Scara până la cer
ne e marginea
*
Imaginea rămasă aici sclipind în picurii zilei
ce se aprind. Forma ei alungită apoi în lumina Estului
cu gândul de-acum făcut drum – de luat în pumni
înmiit aburit. Călătorind și visând
În centru străzile s-au îndepărtat însă brusc
ploile dezbrăcate și vântul le-au supt pământul
păsări mari și uitate le ciugulesc
pietrele și le zboară desfrunzitele vieți-povești
lăsând în pielea lor umed-cețoasă
Amiaza noastră
s-a micit timpul și zarea stă să apună. Noaptea
se ascunde sub lună – uitată dintr-o altă dimneață
și altă viață
Imaginea rămasă aici
se alungește căutându-ne chipul sub cerul
lăsat jos. Se înălbăstrăște
*
Este despre uitare. Cum mi-aș striga ochii
de la trei ani de la cinci de la zece rămași
în poze alb-negru. Bicicleta croită din lemn viu
suind drumuri neîncepute prin iarba cerului
și noaptea culcată în îngerii adormiți. Îngerii mei
de atunci – luând chipul meu înșiruindu-i lumina
și întunericul și inimile nenumărate
trupul lor cald prin care treceam. Este despre
uitare. Îmi privesc pieile multe
arămii ascunzându-se
*
Despre cum ieșirea din timp subțiată
sub cale – cum de aici se aud cel mai bine
zgrunțurii ce răsar în pieile trupului (năpârlite)
și-n fruzele mâinilor (mărunțite) –
de aici poți tăia timpul în două în trei (în câte vrei)
în felii-dimineață și-n feliile-seară-în-noapte
(în cuvinte înfrigurate)
se face dimineață și dă-n seară. Și calea a târziu începe
să pară – este și crește. Și e deja noapte în cârlionții negri
ascunși departe sub șoapte
*
Poți privi însă într-acolo. Timpul îl aduci aproape
îi privești fața îi pui cârlionți îi tai unghiile crescute
și îi aranjezi chipiul căzut pe frunte (strâmb și mereu
într-o singură parte)
îi îndepărtezi scamele nemaivăzut adunate. Îl speli
cu apa din vara asta – secată dar încă vie
și îi cânți drumul întoarcerii – fuiorul
(cum albastră femeia ta îți cântă neînchipuit dorul)
îi speli picioarele îndreptate pe cale
dusă agale la vale. Îl strângi în brațe apoi
sau îi aduni drumul sub pași
și nu îl mai lași –
îl îndoi în patru în zece să-l poți petrece
și-l cari astfel (neliniștit) între azi și mâine
între noapte și tine