După ce atâtea personaje importante shakespeariene au beneficiat democratic de reinterpretări și de rezumări pe înțelesul mai tuturor, iată-l și pe eroul cervantesc, faimosul Alonso Quijana, alias Don Quijote de la Mancha, alias Cavalerul Tristei Figuri, alias – până la urmă – tot Alonso Quijana, încarnat într-un mare actor, a cărui personalitate și înfățișare și posibilități așteptau, acolo, în subsolul neîncăpător (100 de locuri!) de pe Calea Victoriei, la Teatrul ACT, ultima inițiativă de acest gen din cele câteva, înființate în anii veseli ai eliberării de cenzură, care mai supraviețuiește.
Cândva, prin anii ’40-’50 ai secolului trecut, circula un reader digest (sic!) pentru cei mici, despre exemplarul erou spaniol. O carte cu desene și scurte istorioare ale întâmplărilor considerate esențiale din povestea cavalerului, rătăcitor prin această lume europeană pe vremea când ea nu îmbătrânise și nu progresase atât. Presupun că, lipindu-se de memoria copiilor care o deschideau, le-a fixat un model fizio-grafic al celor două faimoase personaje. Două, pentru că nu poți spune Don Quijote fără să adaugi, măcar tăcut, în memorie, „și Sancho Panza”. Grupul statuar de la Madrid, din Plaza de España, e, desigur, mai persistent în timp, dar tot înspre acea singurătate dublă tânjește cuplul de nedespărțit de sub privirea severă a celui care i-a creat.
Alonso Quijana e înfățișat peste tot, inclusiv în piesa lui James Fenton, preluată de Alexandru Dabija pentru a-i da viață hidalgului stăpânit de fantasme istorico-morale, așa cum îl regăsim în Marcel Iureș, în statura sa și în comportamentul său, atât cât îi permite spațiul minuscul din mijlocul subsolului de la ACT. Povestea este introdusă de personajul Sancho Panza, departe de stereotipul obișnuit, deci nu grăsan și mâncău, ci fizic normal, în persoana unui actor dotat cu talentul ce poate acoperi un asemenea rol, chiar dacă desfășurat doar cât să se vadă tema și ideea, adică Don Quijote și Sancho Panza. Dan Rădulescu e un alt Sancho, și nu doar fizic, decât cel fixat odată în memoriile copiilor de altădată care, transformați sau nu de vreun mag/ vrăjitor, nu mai prea seamănă cu cititorii acelei cărțulii. Mijloacele tehnice care ni se oferă ca suport pentru imaginație sau doar amintire sunt puține, dar trezind hazul din start: armăsarul slăbănog Rocinante e un scaun de lemn, iar Surul lui Sancho (un catâr în carte, un măgar în piesă) un mic scăunel cu trei picioare, din acelea turcești ori chiar moromețiene, mai joase decât cele urbane, ce, iată, pot deveni Rocinanți.
În afara celor doi protagoniști, ceilalți actori iau diferite chipuri și înfățișări, pe rând, astfel încât cel care nu știe poate trăi vizibila vrăjire rău-intenționată de care se tot plânge Cavalerul Tristei Figuri, sub care dușmanul său, vrăjitorul Feston (nu Fenton), îi pune în față când o țărancă slută drept Dulcineea din Toboso, când călugărițele care duc spre locul final un mort, când pe bacalaureatul Sanson Carrasco și când pe doctorul din satul său. O inversare a realității cu irealitatea, pe care o trăiește, de fapt și numai un timp, eroul nostru, tulburat de înțelegerea ficțiunii drept faptă reală.
Oana Predescu și Ruxandra Maniu își încep călătoria printre personajele romanului cervantesc (în acest spectacol, desigur) ca nepoata hidalgului și menajera sa, disperate din cauza nebuniei unchiului și stăpânului lor, fapt care le aduce în situația de a-i distruge frumoasa bibliotecă de cărți despre cavalerie, cauza nebuniei lui Alonso Quijana. Urmând să le regăsim, cu aceeași aplicație și naturalețe în alte și alte roluri. Această multiplicare a lor în diverse figuri pentru a se re-preface în ce sunt sau ce credem noi, spectatorii, că sunt, materializează, poate, în concepția regizorală inspirată a lui Alexandru Dabija, chiar procesul transformărilor din mintea hidalgului mancheg. Iosif Paștina e și el când preotul din satul lui Alonso Quijana, când bacalaureatul Sanson Carrasco sau preotul din satul său, când bărbierul căruia i se ia lighenașul drept celebrul coif al lui Mambrino. Credibil și natural, în fiecare dintre aceste înfățișări, tânărul actor bucură inimile spectatorilor dornici de comedie. O scenă i se dedică integral lui Sancho Panza, numit, chipurile, guvernator al unei insule (de fapt un sat), iar doctorul (Ionuț Moldoveanu) îi interzice să se atingă de bunătățile de pe masă, care ar dăuna grav sănătății.
Spectacol deja inaccesibil unui public mai puțin grăbit pe internet (căci casele teatrelor au cam dispărut), Don Quijote de la ACT este, indiferent de unde te uiți, un eveniment artistic, desigur susținut de aura și talentul lui Marcel Iureș, acest adevărat Cavaler de pe Calea Victoriei. Dar să nu-i uităm nici pe ceilalți actori, care nu doar că-l secondează, ci își creează alături de el personajele cu talent și aplicație.
Teatrul ART – Don Quijote de James Fenton după romanul „Don Quijote” de Miguel Cervantes. Traducerea: George State. Cu: Marcel Iureș, Dan Rădulescu, Oana Predescu, Ruxandra Maniu, Iosif Paștina, Ionuț Moldoveanu. Regia: Alexandru Dabija. Costume: Maria Miu.