- Un contemporan polonez al lui Petrache Lupu: Ilie, „un prooroc de la țară”
Proorocii sunt în general produsul ignoranței maselor care le oferă acest statut. În fond, statutul de prooroc, apărut în Antichitatea biblică s-a făcut țăndări în zilele noastre, când tot felul de cetățeni, în general tineri, își capătă statutul de influencer, o variantă modernă a funcției. Proorocii erau mai puțini, ceea ce le-a și oferit avantajul ca numele unora să mai fie ținute minte câteva mii de ani după ce au proorocit. E drept, mai există și azi nu-ș’ ce babă care prezice când va fi război, cine va fi ales în vreo mare putere și altele.
Proorocul Ilie, însă, e un personaj de teatru, creat, dar și născut cu adevărat, de dramaturgul polonez contemporan Tadeusz Słobodzianek. Personajul dă și titlul piesei puse în scenă de regizorul Botond Nagy și jucată în sala Studio a Teatrului Național din București. Povestea e una inspirată din cazul unui predicator din anii ’30 – ’40 ai secolului trecut. Pe scurt, povestea este a unui sat izolat, ai cărui locuitori cred ce le spune Ilie, un „prooroc de la țară”, cum îl definește autorul, ba mai mult, ajung să fie convinși că el e însuși Isus Cristos, venit, conform credinței, a doua oară ca să mântuie omenirea. Omenirea rezumându-se, desigur, la satul lor. Și convinși de chestia asta, din vorbă-n vorbă și din ridicol în ridicol, ajung la decizia care poate deveni tragică, de n-ar fi grotescă, de a-l răstigni pe noul Isus, „ca să se împlinească vrerea”. Nu știu ce s-a întâmplat cu modelul lui Ilie proorocul, dar personajul din piesă (și spectacol), în interpretarea de un comic rafinat a lui Richard Bovnoczki, pare să scape de pedeapsa-mântuire.
Prima apariție din spectacol emite un anunț asupra a ceea ce se va petrece. Patru personaje, printre care Pałaszka, interpretată de Ofelia Popii, actrița care a performat ani de zile în Faustul de la Sibiu al lui Silviu Purcărete, apar legate parcă de o scândură, într-un semnal al legăturii prostești a sătenilor întru (sic!) fanatism și – scuzați! – prostie. Ce urmează de aici încolo sunt întâmplări care trebuie să ducă la decizia finală: așa oameni, așa decizie. Sau: cum e turcul și pistolul, măcar că aici e vorba de polonezi după nume, dar ardeleni după rostire. Scândura de care se țin cei patru vestitori, nu ai primăverii, ci ai prostiei fanatice, se adaugă căciulilor țuguiate ale bărbaților, amintind, celor ce au copilărit demult, de o cărțulie ilustrată, cu titlul „Proștii lui Stănică”, azi i s-ar zice BD (bandă desenată) de prin anii ‘40-’45. Predicatorul Ilie le dă oamenilor soluții de bun simț, care sunt luate drept mari proorociri înțelepte, personajele noastre (ale lor) nedispunând de cartea bunei purtări, editată și vândută cam în zadar în zilele noastre. Și asta nu pentru că toată lumea ar fi de o politețe impecabilă, ci pentru că în lumea noastră nu mai e nevoie de politețe, formula latină homo homini lupus e de actualitate, fără a mai fi pomenită, și nu doar pentru că latina a cam dispărut din orizontul cât de cât intelectual al oamenilor de azi, ci, așa, din tradiționala ipocrizie care cere să spui pe dos de ceea ce vezi și ceea ce faci. Vezi cazurile de la Casa Albă. Aia de la Washington, nu vreuna dintre cele județene de pe la noi.
Olga, în interpretarea lui Aylin Cadîr, o actriță cunoscută deja de câtva timp spectatorilor naționalului bucureștean, e luată drept dracul însuși, pentru că are o purtare cam liberă, fiind marginalizată din acest motiv. Sau datorită acestui fapt, ceea ce, cu ajutorul lui Ilie, proorocul de la țară, o face să devină „sfântă”, mă rog, de fapt habotnică. În timp ce Wiera (o Florentina Țilea foarte expresivă), categorisită drept sfântă la început, propovăduind tot felul de renunțări, devine, ea, păcătoasă, adică liberă, spre final. Ceea ce demonstrează că și sfințenia și păcătoșenia sunt interșanjabile în lume. Personaje pline de pitoresc și grotesc în același timp sunt și Bețivul (Silviu Mircescu), dar poate cel mai pregnant e Hariton, care devine Iuda, dirijorul primelor mișcări ale celor cu scândura inițială, în interpretarea unui actor foarte mobil și foarte versatil, Lari Georgescu. Un trio admirabil formează Orbul și fetele sale, roluri asumate de Vitalie Bichir, Oana Laura Gabriela și Teo Dincă, într-o continuă mișcare și evoluție, am zice; fetele devenind și ele, cu timpul, „Sfânta Veronica”. Răzvan Oprea și Mihai Calotă, primul numărându-se printre cei legați de scândură, cel de-al doilea, întâi catolic fervent, pe urmă Irod, când vine momentul răstignirii. Scenografia Irinei Moscu le oferă fanaticilor de pe scenă și o cruce imensă, pe care o încearcă ba unul, ba altul, să vadă dacă e comodă, alt semn al ridicolului în care o astfel de comunitate grotescă se scufundă. Firește, inconștient. Din momentul apariției lui Rotschild, negustorul din Białystok, evreul care oferă orice, inclusiv icoana căreia i se închină credincioșii un timp, cei patru cu scândura își dau arama pe față: un fel de amalgam de anti-semitism și întunecare a minții și sufletului. E un fel de societate din Macondo-ul lui Garcia Márquez pe dos: acolo apariția nomazilor care aduceau știri despre noile descoperiri din lumea largă le stârnea sătenilor izolați curiozitatea pentru marile invenții ale lumii, aici tot ce e nou inspiră teamă.
Dincolo de rolurile comice, transpare un fel de tragi-comică situație și din faptul că „sfânta” devine păcătoasă, „păcătoasa” devine sfântă, și alte câteva roluri migrează de la un personaj la altul. Ceea ce produce efectul comic neașteptat, semnificând în același timp și ceva mai mult, și anume, inconsistența unei comunități la baza căreia stau credințe nesigure, singura sigură este nesiguranța/ spaima.
Spectacolul e unul foarte semnificativ pentru un moment când în jurul nostru apare un fel de alt profet, cu pretenții de rol politic major, ascultat de persoane care par că atâta așteptau: un salvator. Că așa-i zice acum unui prooroc. Toată bezna din mințile și din acțiunile sătenilor ardelenizați din Proorocul Ilie trimite la te miri ce maglavit românesc, posibil oricând, chiar după aparente epoci de trezire a minților și conștiințelor. Ajunge o pandemie ca peste câtva timp să apară salvarea care a copt ca o bubă semi-ascunsă și acum a erupt. Ceea ce în anii aceia putea să se întâmple părea de nerepetat. Și era de nerepetat, numai că există și repetiții ascunse, cu care istoricii nu sunt, în general, de acord.
Teatrul Național „I. l. Caragiale”, Sala Studio – Proorocul Ilie de Tadeusz Słobodzianek. În românește de Luiza Slăvescu și Passionaria Stoicescu. Regia: Botond Nagy. Scenografia: Irina Moscu. Dramaturg: Diana Nechit. Distribuția: Ilie, prooroc de la țară – Richard Bovnoczki; Olga, păcătoasă, ulterior sfântă – Aylin Cadîr; Wiera, sfântă, ulterior păcătoasă – Florentina Țilea; Bețivul – Silviu Mircescu; Rotschild, negustor din Białystok – Emilian Mârnea; Bondar, ulterior Sperietoare de păsări – Răzvan Oprea; Pałaszka, ulterior nevasta lui Pilat – Ofelia Popii; Marczuk, ulterior Soldat roman – Florin Călbăjos; Hariton, ulterior Iuda – Lari Giorgescu; Aćko, ulterior Pilat – Leonard Chionac; Tinerele, ulterior Sfânta Veronica – Oana Laura Gabriela, Teo Dincă; Orbul, tatăl lor – Vitalie Bichir; Catolicul, ulterior Irod – Mihai Calotă.
- Mici crime conjugale de Eric Emmanuel Schmitt la Teatrul Mic, sala Studio
Piesa scriitorului francez mult tradus în românește, ba chiar jucat, cu Variațiuni enigmatice la Nottara și cu Libertinul la Bulandra, e de data asta mai puțin muzicală, dar cam la fel, o dramă cu inflexiuni comice. Căci, deseori, ceea ce pare dramă din interior din afară se vede altfel. Perechea Gille și Lisa, cea din aceste „mici crime conjugale”, se tălmăcește, cum s-ar fi spus cândva, cu ajutorul (sic) unui grav accident suferit de cel dintâi. Amnezia e instrumental care dezvoltă adevărurile nespuse dintre cei doi, cum ar spune cineva, exact ca-n viață. Simona Mihăescu e, la începutul acestui spectacol montat în subsolul din Gabroveni 57 al Teatrului Mic, o doamnă bine, care-și aduce acasă soțul, Bogdan Talașman, bine bandajat la cap, locul unde fiind lovit, după două săptămâni de spital, a rămas, aflăm, fără memorie. Care, mă grăbesc să vă anunț, pare a-și reveni destul de repede, cu ajutorul tandru al soției. Numai că… În fine, povestea se mai ramifică, se mai dezvoltă, într-o evoluție foarte subtilă, obținută mai mult din dialog decât din mișcare, astfel încât ritmul care pare a lipsi, lucrează pe sub vorbe. E normal ca un romancier să se bazeze mai mult pe cuvinte decât pe mișcare, partea aceasta îi revine regizorului, în cazul nostru regizoarei Tania Drăghici. Dar mișcarea nu e o simplă completare sau un simplu suport al dialogului, ci mai mult de atât, o înlocuitoare a muzicii, specialitatea lui Erich-Emmanuel Schmitt. Treptat-treptat, spectatorul află adevărurile inițial ocultate, se luminează părțile cețoase, umbrite ale unei relații inițial perfecte. Până la urmă pare că, de fapt, nici amnezia nu a fost tocmai amnezie, ci, măcar parțial, un truc al personajului masculin, cu dăruire și naturalețe asumat de Bogdan Talașman. Progresul întru dezvăluire, devoalare se spune azi, nu știu de ce, când se preferă mai mult anglismele, deci dezvăluirea este cumva semnalată de noua rochie, cam „de seară”, pe care o arborează Lisa. Momentul apariției în noua sa ținută, mai precis de ceremonie, semnalează trecerea la ultimul act, dacă așa ceva ar mai exista în teatrul modern-postmodern. Dragostea dintre cei doi se vădește a fi, asemenea multor altora, într-o lume tot mai complicate, una cu asperități parcurse cam fără băgarea lor în seamă. Dezvăluirile sunt excelent asumate de cele două personaje, de cei doi interpreți, Simona Mihăescu și Bogdan Talașman într-o, parcă, transformare fizică, pe măsură ce devoalarea evoluează. În final, ai spune „o dramă burgheză”, dar, firește, fără referirile la ceea ce se numea astfel în alte vremuri, mai puțin rapide și mai întunecate.
Teatrul Mic, Sala Atelier – Mici crime conjugale de Eric-Emmanuel Schmitt, în românește de Nicolae Weisz. Regia: Tania Drăghici. Scenografia: Maria Constantin. Lisa – Simona Mihăescu; Gilles – Bogdan Talașman.