Personajele nuvelei lui Grigore Chiper care a dat și numele volumului Cu romanul în vacanță, își propun să meargă în concediu cu propria aventură, gata scrisă (un soi de ready made). Aventura lecturii e complementară aventurii empirice. Referințele culturale sunt obiecte la îndemână, de care te sprijini ca să nu plutească povestea și personajele în aer: „Eram împărțit între a citi cât mai mult ca să plec acasă cu romanul terminat și a nu pierde ținta din vedere. Când am venit la mare, mă lăfăiam în fața băiatului cu avansul de circa 100 de pagini, acum situația se inversase”. Digresiunile culturale și teoretic-naratologice sunt semne de carte bune de lipit între secvențele narative. Detaliul livresc, aparent secundar, poate să iasă în prim plan, ba chiar să domine realitatea vie: „Revin la roman pentru a-1 da gata primul, dar și pentru a-i oferi timp băiatului să îl ducă până la capăt. Soția nu avea nicio șansă”.
Povestitorul, turist și scriitor, are grijă de tehnologiile narative: „Stau culcat pe patul din hotel și mă gândesc la romanul lui Hosseini. The Kite Runner are toate ingredientele pentru a satisface orice public. Iar eu și băiatul reprezentăm tocmai publicul diferit. Romanul e bun de citit, bun de predat și bun de făcut în baza lui creative writing. Pot fi urmărite cu multă claritate elementele de construcție, evoluția personajelor, subiectul și intriga la scara întregii opere sau pe anumite segmente limitate, expresiile de mare sugestivitate, ritmul alert, palpitant, de film hollywoodian etc”. O explicație programatică pentru întregul volum.
Jocul cu/ de-a literatura e etalat în mod diferit, dar de fiecare dată romanul citit se încadrează organic, inevitabil, precum salcâmul lui Moromete sau pupăza lui Creangă. Un detaliu „literar” al realității trăite la mare e un pescăruș („i-am zis albatros”, spune naratorul, cu trimiterea subtilă la poemul lui Baudelaire). Povestea lui alternează cu lecturile: „Toți au intrat în apa caldă din golful nostru. Eu m-am gândit că poate ar fi mai bine să mai recuperez din lectura amânată. (…) Voi citi, mi-am zis, până când va veni din nou albatrosul și se va așeza pe barcă”.
Viața și romanul concurează cu succes variabil, cu ironii reciproce, dar și cu suficientă toleranță, chiar complementaritate. Dar în această competiție a narațiunilor se dovedește, subit, că adevăratul câștigător este… filmul. Mai exact: telenovella. În drum spre stațiunea de vacanță pasagerii autocarului urmăreau un serial, naratorul revoltându-se de proiecția episoadelor noaptea, tulburând somnul pasagerilor. La întoarcere, toți urmăresc un alt film, fără a mai polemiza. Resemnat, naratorul însuși dedică ultimul alineat din prima nuvelă acestui gen de artă narativă, repovestindu-ne conținutul serialului.
Călătoria fiind un bun cadru pentru narațiuni, personajele lui Grigore Chiper călătoresc des, permițând schimbarea peisajului și multiplicarea eroilor ocazionali, de unică folosință. Povestirea Mănușile, se pliază perfect (ca o mănușă, da) pe necesitățile unui exercițiu narativ. Lucruri, evenimente, personaje insignifiante, estompate; exerciții de observație, nimic în plus, nimic excepțional-romantic. Impresionism pur, adăugând afecțiunea ascunsă a autorului față de detaliile descrise. Doar că, în lipsa totală a intrigii (ce deliciu!), autorul forțează nota, anunțând un final dramatic, cu niște tâlhari care râvnesc mănușile eroului, dar – alarmă falsă! – nimic nu se întâmplă în realitate… și episodul cu mănușile e bun doar pentru a sugera titlul nuvelei.
Și următorul text începe cu o călătorie, anunțată pe un fundal al ficțiunilor anterioare: „Personajele filmului, amuzante, călătoresc ore întregi cu un autobuz, cam așa cum am călătorit noi, când erau alte vremuri, ca să ajungem în vacantă în Grecia.” Deși nu e fanul tehnologiilor postmoderniste, fie intertextuale, fie dens bătute cu referințe culturale și literare, Grigore Chiper își sprijină discursul narativ de pilonii metaculturali. Elementele de referință de acolo vin, din realitatea de gradul doi: „Vera avea fața smeadă și semăna de departe cu Elizabeth Taylor în rolul Cleopatrei”.
La o a treia sau a patra nuvelă, devenind și eu personaj al cărții (lectorul, dacă e pe aceeași lungime de undă cu naratorul, într-un moment e înghițit fără rest de acest univers), care discută des despre literatură, înțeleg că e inutil să-i caut autorului trădări postmoderniste (citate, parafraze, referințe culturale), deoarece literatura (sau cartea), pur și simplu, e una dintre temele predilecte, alături de motivul călătoriei/ al drumului… Călător experimentat, cunoscând bine regulile drumeției, autorul fixează din mers amănuntele. Nu-i neapărat că aceste amănunte (nu detalii semnificative) ar face deliciul textului, dar ele sunt indispensabile. Și contează precum copacii și munții în descrierea unui peisaj pitoresc: „Șoferul de microbuz e un bărbat tânăr, înalt, purtând șepcuță cu cozorocul mare. Îmi lasă impresia că e același șofer cu care m-am întors ultima oară de la București, chiar dacă atunci am mers cu o cursă mai devreme și era vizibil mai cald”. Uneori aceasta temă se îmbină, ziceam, cu motivul cărții. Într-o călătorie la București, la Târgul de Carte „Gaudeamus”, „tema literară” e parte a aventurii și explorării spațiului. „Am venit la București cu ocazia Târgului Gaudeamus, care îți creează de departe senzația că te tragi pe un montagne russe sau te afli la cascada Niagara. Nicio întâlnire adevărată nu e posibilă aici, nicio discuție nu se încheagă în vacarmul dezumanizant al numărului mare de oameni.”.
Pentru un profesionist al genului, lumea obține forme aerodinamice. De aici și fluidizarea discursului, vizualizarea precisă a evenimentelor, cinematografierea lor: „La ieșirea din București, a început o burniță care ba se întețea, ba se rărea. Șoseaua era plină de mașini deplasându-se pe ambele sensuri. Din locul unde eram așezat și strivit între sunetele și imaginile filmului, priveam la cele doua rânduri de mașini pe porțiunea de parbriz unde nu ajungeau ștergătoarele. Astfel, mașinile îmi apăreau ca două șiruri de lumini șterse, fără contur, așa cum se arată obiectele zburătoare neidentificate.”.
Dacă vrei să savurezi cu adevărat o narațiune, ziceam, e necesar să empatizezi cu naratorul, să crezi minciunilor lui, să te lași prins de fascinația lumii lui. Și atunci lecțiile despre literatură îți sunt la fel de interesante, precum aventurile pentru iubitorii de literatură picarescă. Iată-l pe personaj rătăcit în labirintul cărților (în celula japoneză a construcției): „Aproape că am închis ochii și am pus mâna pe cărțile lui Akutagawa și Mishima, prozatorii din generația de aur a literaturii nipone. Au strâns caimacul literar și deocamdată nu îmi dau seama cât au lăsat în urma lor pentru generațiile viitoare (aici vorbește scriitorul, vânător de subiecte și tehnici inedite – nota mea, mvc). Ardeam de nerăbdare să văd ce fel de proză scurtă fac: alcătuită din flash-uri, în care însăși viața e regizor, sau construită, elaborată (bunăoară, ca la O. Henry), în care până și hazardul este regizat”.
Fidelă principiului: „nu povesti – arată”, proza lui Grigore Chiper e (și) picturală, cu imagini adunate din fluxul unor emoții pasagere, efemere, inerente, impresioniste, al unor percepții foarte particulare a lumii. Universul, cel mai adesea citadin, e lipsit de personalitate sau făcut din module permutabile. Într-o schiță anunțând trecerea pasageră prin lumea anodină (se intitulează „În trecere”), microbuzul care îl duce pe narator, precum Caron în lumea lui tenebră, circulă între două orașe cu nume cvasisimilare: C. și Ch., fiecare cu pretenții de singularitate, dar confundabile în esența lor.
Ultima nuvelă, intitulată Tabloul, e un exercițiu demonstrativ pentru proza universului mic. O poveste banală și nestructurată: naratorul vrea să-și cumpere o carte a unui autor despre care s-a informat pe net. Dar distractorii convertesc procurarea cărții în aventură. Drama începe cu un telefon al meșterului care urmează să-i vopsească pereții (să schimbe peisajul, în termeni radicali). Intervine elementul detectiv: dispariția banilor din plicul ascuns într-o carte. O bănuială e că i-o fi luat chiar meșterul invitat. Găsind, deloc simplu, alți bani, eroul pleacă la librărie. Aici însă – alt ghinion! – e un „magazin cu accesorii pentru spionaj” (sic!): binocluri și camere de supraveghere, pentru cei care își suspectează soțiile (și nu numai, dar asta-i destinația principală). În altă zi/ epocă eroul găsește librăria, raftul și cartea căutată. La ieșire, însă, alt obstacol, altă redută care trebuie înfruntată (după Iliada, cu bătăliile ei, urmează Odiseea întoarcerii, cu peripețiile sale): un vechi coleg, dintre cei de care nu scapi ușor. Acesta se laudă cu un portret al lui Ștefan cel Mare („cel mai mare român al tuturor timpurilor”, conform sondajului televizat). Personajul decide să-și comande ceva similar, dar într-o altă execuție tehnică. O lume mică, individuală, opusă lumii cu valori estetice prea comune. Atât. Dar povestirea e plină de dramatism… narativ. Arătată, mai mult decât povestită.
Scopul lecției naratologice e cam acesta: în rama unui peisaj rudimentar pot să încapă virtuale scene batalice sau surprinzătoare intrigi: „Când m-am apropiat de librărie, am avut altă surpriză: pe firmamentul ei era scris cu litere mășcate Magazin cu accesorii pentru spionaj”. Ergo: lumea însăși, aparent banală și imuabilă, e cea care surprinde, care trădează realitatea, care „dramatizează”, naratorul doar filmând și aratând întâmplarea: „Nu îmi venea să cred că lumea se schimbă mai iute decât îți poți imagina. Observasem și eu cum firmele de pe clădirile situate pe drumurile pe care circul mai des se schimbă cam o dată la doi-trei ani. Nu am avut curiozitatea să caut ce se află în spatele tuturor acestor variații, dar acum m-am convins care este vectorul acestor schimbări fulminante”.
Secretele sunt ascunse în același spațiu: „Țineam în bibliotecă între cărți un plic cu șapte sute de lei pentru astfel de achiziții.”, iar căutarea banilor pierduți devine obsesie: „Să îl sun ca să râdă pe sub mustăți că sunt nu numai căscat? M-am lăsat păgubaș, dar la achiziție nu am renunțat”. Universul mic se extinde cu peisajul din preajmă, iar toate împreună au ca element de referință cultura și natura universală: „Am trecut recent prin pădurea de ghindă, cum o numeam, și am găsit trunchiuri, așa cum mai apar pe o pânza celebră a lui Botticelli”.
„Tema cărților” e anunțată în contextul negocierilor cu meșterul (și ipoteticul hoț): „Aveam multe cărți în bibliotecă, dar și cărțile trebuie înnoite măcar din când în când.”, dublată și de o strategie a dezvoltării spațiului cultural: „la două-trei luni dădeam o raită prin librării ca să aflu dacă au mai adus ceva demn de atenție. În această perioadă de stand by mă interesam ce a mai apărut extraordinar, care merita cumpărat numaidecât. Uneori mergeam pe altă cale. Selectam titluri prin librării și apoi mă documentam despre fiecare…” Etc.
Fostul coleg nu-i impresionat de carte și îl provoacă cu alt gen de artă: „De pe carton mă privea o față lungă și musculoasă, încadrată de un păr mai curând roșcat decât blond, care îi cădea abundent pc umeri. Domnitorul semăna cu un viking din ceata lui Erik Roșcatul”. Ar fi mai reușită o reproducere după Tetraevangheliarul de la Humor, replică naratorul. Contraargumentul colegului este ideologic, nu artistic sau istoric: „Poate e așa cum spui tu, dar aici Ștefan e un bărbat adevărat”. Protagonistul se decide să-și comande și el o reproducere. „Dar nu va fi Ștefan, cu siguranță. Cel puțin, nu va fi ăsta, cu chipul de bărbat adevărat” (subl. mea – mvc). O revoltă estetică, autenticistă. Narațiunea, modernă, pe lângă personajele anodine, citadine, fără expresie memorabilă, „oameni de vocație anonimă”, cu estomparea contururilor începutului și ale sfârșitului, deloc spectaculos, fără vreo poantă cu semnificații morale, mai și etalează o doză de antieroism: nu este cruțat în context nici „cel mai mare român al tuturor timpurilor”.
Grigore Chiper, Cu romanul în vacanță, Editura Prut, 2023