Un jurnal întins pe 84 de ani (cu certitudine un record, nu doar românesc, ci inclusiv la nivelul diaristicii europene). Mai ales dacă autorul său este Paul Cornea, un om aflat mereu în prima linie a evenimentelor politice și în centrul dezbaterilor de idei de la noi și din centrele universitare internaționale prin care l-au purtat pașii spre numeroasele congrese la care a participat. Paul Cornea a cunoscut o mulțime de oameni aflați pe toate palierele puterii sau ale vieții culturale, a participat activ la schimburile de idei specifice timpurilor pe care le-a străbătut, a călătorit enorm pe mai multe continente, a participat la prestigioase congrese și colocvii internaționale, i-a cunoscut direct pe cei mai importanți gânditori români și europeni ai secolului XX și ai începutului secolului actual.
Ce așteaptă cititorii de la un autor de jurnal? În primul rând, orizontul lor de așteptare (Jauss) îl reprezintă revelarea unei personalități într-un anumit segment istoric. Faptele acesteia, chipurile hazardului care i-au trasat destinul, felul în care se raportează la fluxul de idei și la retorica epocii, modul în care zugrăvește situații istorice, mai ales dacă a avut acces la ceea ce se întâmplă în spatele cortinei, departe de ochii publicului. Spre deosebire de „memorii”, „jurnalele” conțin notații la zi, nu sunt scrise cu scopul publicării, autorii unor astfel de însemnări își propun să-și imortalizeze personalitatea în timp, ca un fel de aide-mémoire de folosință personală. Notațiile sunt materia brută a zilelor și nopților, care la un moment dat ar putea fi convertită artistic în opere de ficțiune.
Marea problemă a jurnalelor (în special ale celor publicate după moartea autorilor, cu sau fără clauze testamentare) ține de credibilitatea lor. Ce garantează că pasajele au fost reproduse exact cum au ieșit ele de sub pana autorului și nu au fost retușate, pe ici pe colo, pentru a nu leza sensibilități sau pentru a plăti polițe unor persoane aflate în dizgrația celor care au stabilit textul final? Firește, nu mă gândesc să îl acuz pe cel care a realizat ediția, Petruș Costea, de astfel de practici, care, din motive care se cunosc (diferitele eșaloane ale cenzurii și impunerile ideologice), erau mai degrabă normalitatea decât excepția în sistemul editorial din vremea comunismului. De altfel, în foarte cuprinzătorul dosar dedicat cărții de către revista Observator cultural, cel desemnat chiar de Paul Cornea să realizeze ediția povestește cu franchețe dificultățile pe care le-a avut de înfruntat în stabilirea textului final și publicarea cărții. Scrie Petruș Costea în contribuția sa din „Observator cultural” că profesorul i-a acordat libertatea totală de a selecta ce consideră necesar din cele 18 caiete din perioada 1956-2013, cărora li s-au adăugat câteva sute de dosare găsite în locuința profesorului din strada Beldiman, conținând pe lângă notațiile obișnuite, însemnările de lectură, bruioanele cărților la care lucra Paul Cornea și o serie de scrisori primite de autor de la mari personalități în vremea în care era director al Filarmonicii și al Teatrelor. Confesiunea lui Petruș Costea este un ajutor important pentru a înțelege substanța Jurnalului: „În anii în care a avut deschise șantiere solicitante, așa cum e cazul volumului Interpretare și raționalitate, caietele conțin îndeosebi conspecte ale unor lucrări de hermeneutică, însoțite de citate în engleză, franceză, italiană sau germană, și chiar dacă unele sunt extrem de interesante, păstrarea lor în volumul destinat publicării ar fi înecat notațiile diaristice. Prin urmare, am păstrat integral, fără nici o intervenție și fără a elimina ceva, notațiile propriu-zis diaristice, indiferent de valoarea ori importanța lor. În schimb, am eliminat: 1) fișele de lectură sau conspectele care uneori depășeau 90% din unele caiete; 2) încercările de proză, fără mare valoare literară, prezente doar în al doilea caiet; 3) unele poezii din același caiet, păstrând însă câteva pentru ineditul lor; 4) notele de istorie literară dedicate pașoptismului, structuralismului ori, spre exemplu, lui D. Rallet, Nicolae Filimon etc., majoritatea topite ulterior în articole și studii publicate în acei ani. După 1990, când călătoriile în Occident devin mult mai frecvente, profesorul Paul Cornea își lua o singură agendă în care își făcea toate însemnările, de la cele diaristice la conspecte ale unor cărți de strictă specialitate”.
Ce ESTE Jurnalul lui Paul Cornea? Este un document al formării intelectuale și al maturizării stilistice. Aventura începe la vârsta de nici 10 ani. Prima însemnare a autorului născut la 3 noiembrie 1923 este din 24 aprilie 1933. Precum Horia-Roman Patapievici în Zbor în bătaia săgeții, Paul Cornea își trece în revistă primele lecturi cu rol de temelie, chiar dacă impresiile de lectură se reduc, deocamdată, la redundanta apreciere „e foarte frumoasă”. Important este faptul că la nouă ani și jumătate citește cărți, iar printre ele se află titluri ca 20 de mii de leghe sub mări, Aventurile celor trei ruși și trei englezi în Africa Australă, Singur pe lume și, mai ales, Copiii căpitanului Grant, „una din cele mai frumoase cărți pe care le-am citit” (p. 22). Maturizarea este rapidă cu asemenea disciplină intelectuală, iar cinci ani mai târziu, în anul 1938, când autorul a ajuns la vârsta de 14, orizontul său cultural este de cu totul altă factură (vorbește despre Rebreanu, Blasco Ibáňez, Emile Zola), pentru ca în 1941 să treacă la Huxley și Anatole France și să-și garnisească însemnările cu citate în limba franceză.
În anul 1938, la treizeci și cinci de ani, Paul Cornea este deplin matur. Este deja director al Filarmonicii și al Teatrelor și are șansa de a fi primit de maestrul Tudor Arghezi. Este prima întâlnire în privat cu un colos al literaturii și atenția cu care soarbe fiecare gest și fiecare vorbă ale maestrului i se gravează în memorie. Însemnarea din 9 aprilie 1958: „Tudor Arghezi mă primește în ținută de casă, cu o jachetă de jerseu și beretă. E jovial și neastâmpărat, deși se plânge că de câteva zile îi merge rău. Îmi arată o notiță din Gazeta literară, care aruncă o umbră asupra versiunii românești a lui Brecht, Mutter Courage, lucrată de el în 1956, la cererea mea. «Te-am chemat, îmi spune cu vocea subțiatecă și acele pauze umplute de tensiunea spiritului care caută cuvântul potrivit, te-am chemat fiindcă ești în oarecare complicitate cu mine, nu? Vezi, niște binevoitori de la Gazeta literară îmi plătesc o poliță. Pare că prezența mea indispune. Să ajungi la 78 de ani e o inadvertență față de colegi.»” (p. 59).
Pagini întregi din Jurnal sunt dedicate călătoriilor prin localități din țară dar și din Europa, considerațiilor de lectură, spectacolelor la care participă, comentării ideilor din jurul său, difuzate prin intermediul mass-media. Surprinzător, însemnările despre situația politică sunt aproape absente în perioada comunistă (cu precădere în anii ’50, când Paul Cornea a deținut funcții importante în viața culturală a țării, trupele sovietice se aflau în România, iar elita interbelică a trecut prin teroarea sistemului penitenciar). Cum am scris mai sus, absența descrierii climatului politic nu este efectul unui eventual act de cenzură al autorului ediției, nici un act de autocenzură al diaristului, ci, pur și simplu, o indiferență a lui Paul Cornea față subiecte de acest tip. De altfel, în cartea sa de convorbiri cu Daniel Cristea-Enache, Ce a fost – Cum a fost. Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache (Editura Polirom, 2013) istoricul vorbește cu deplină dezinvoltură despre aceste subiecte. E drept, răspunde la întrebările interlocutorului, nu a inițiat el discuția.
Structural, Paul Cornea este un om de stânga, să-i spunem, relaxat. Este mai tentat să găsească scuze și înțelegere pentru adepții stângii (chiar și în formele ei mai dure, pentru a nu spune radicale), decât pentru adepții dreptei. Nu pare să guste echivalența în oroare între extremismele de stânga și de dreapta susținută de Monica Lovinescu pe urmele lui Jean-François Revel, Alain Besançon, iar simpatia lui personală vizează în mod clar oameni de stânga, de la Paul Georgescu, Vicu Mândra, Răzvan Theodorescu, Solomon Marcus, Tudor Vianu, Leon Volovici mai mult decât gânditori ai dreptei. Distanța nu este ireductibilă, dar se simte totuși o ușoară asprime a tonului, o mai mare libertate a sarcasmului când vine vorba despre Monica Lovinescu, Gabriel Liiceanu, Dan C. Mihăilescu și chiar Alexandru George, Gheorghe Grigurcu sau Nicolae Manolescu. Chiar și lui Vladimir Tismăneanu îi reproșează necrologul prea dur la moartea lui Silviu Brucan, reproșându-i că nu a subliniat destul disidența acestuia de la sfârșitul anilor ’80, împotriva dictaturii instaurate de Nicolae Ceaușescu (scrisoarea celor șase foști lideri comuniști inițiată de Gheorghe Apostol). La fel, este foarte atent, până la limita militantismului măsurat cu atenție, în privința iudaismului și a pozițiilor antisemite. Norman Manea îi este un prieten de cursă lungă, iar în discursul multora dintre oamenii de dreapta din lista de mai sus descoperă cu mare finețe și nuanțele antisemite cele mai greu perceptibile.
Paul Cornea este o personalitate majoră a culturii române din perioada începută la mijlocul secolului trecut, până la dispariția sa în anii din preajma pandemiei. Un istoric literar redutabil, și un pionier al sociologiei literaturii la noi, dascălul respectat care a format generații de studenți și doctori în filologie. Aproape că nu există nume important în filologia de la noi care să nu-l fi cunoscut și să nu-i fie recunoscător pentru învățăturile sale. Mulțumim, Paul Cornea!
Paul Cornea, Jurnal. 1933-2017, Ediție îngrijită, note și indice de Petruș Costea,
Cuvânt-înainte de Mihai Zamfir, Editura Polirom, Iași, 2024