Poezia religioasă are la ora actuală o prezență tot mai rară, neîndoios din pricina faptului că religia însăși pare a se afla într-un recul. Pozitivismul științelor ducând la un mental pragmatic pe de o parte, ideologiile social-politice pe de alta, cu trena lor de tentante proiecte aflându-se în avans, acoperind în bună măsură conștiința publică. Aparent un tip de involuție. Dar așa cum constata Mircea Eliade, „sacrul nu este rezultatul evoluției, ci face parte integrantă din conștiința umană”. Rămâne un factor absolut al spiritului nostru, punându-ne în situația ca, indiferent de peisajul istoric care-l circumscrie, să-l luăm în considerare ca atare. Un poet precum Novalis afirma temerar: „știința nu este decât o jumătate, credința e cealaltă jumătate”. Oare poezia nu rămâne în prezent drept una din căile cele mai adecvate pe care tema religioasă își poate mai lesne confirma continuitatea? Un răspuns implicit pare a ni-l oferi producția poetică a Monicăi Pillat, inclusiv prin ultimul d-sale volum pe care îl avem în vedere în prezentele rânduri. Un firesc iluminat, o fervoare nemijlocită a credinței, o admirabilă consecvență a simțământului sacral îi caracterizează versurile care par disjuncte de prezent, deși intenționează a-i umple un gol dramatic. Poeta se confesează sie înseși ca și cum s-ar confesa lui Dumnezeu și invers, raportul mutual rămânând o constantă funcțională a textelor în cauză. Aparenta simplitate se dovedește a fi o zonă de subtilități, de dibuiri incluzând un scepticism modern: „Din ce în ce mai lung se face drumul,/ Mi-e întuneric, Doamne, și sunt singur./ «Bate – mi-ai spus – și ți se va deschide»./ Dar eu, pe unde trec, dau doar de larguri/ Și ușile sunt date de perete./ Mă tem. Dacă-năuntru nu e nimeni? // Am căutat în van o poartă-nchisă,/ Nu mi-am lipit grumazul, niciodată,/ De capul unei case ferecate,/ Ce-ating, din mers, se spulberă în aer.// Totuși, aud pe-aproape râu de glasuri,/ Mulțimi de pași de-afară, mă-mpresoară/ Și cineva îmi ciocăne în suflet.” (Parabolă).
Spre a fi mai convingător, elanul credinței nu exclude o succesiune de paradoxuri: „Cum de mă-ndemni să scriu/ Despre singurătate,/ Tu, care vii în mine/ Cu dangăt de lumină?// Când sunt în largul lumii,/ Te-apropii, ca un gol,/ Lăsând peste petreceri/ Un codru de penumbre// Dar când în jurul meu/ Și-n mine nu e nimeni,/ Faci din deșertul orei/ Un val de nestemate.” (Despre singurătate). În locul unor habituale complexități formale, unele lăuntrice: „Cum faci din frică lumânare,/ Să-ți dibui calea pe-ntuneric/ Și cum preschimbi durerea-n poartă,/ Să poți ieși din zvârcolire?// Cum crește muzica din țipăt?/ Ce fiare-ascunde armonia/ Și cum în noi tăișul sorții?// Acrobațiile gândirii,/ Care se joacă de-a abisul,/ Propun variante iluzorii.// Numai răspunsul care vine/ Când te arunci în rugăciune/ Te prinde-n brațe și te scapă.” (Zbucium). Apropierea divină nu e permanentă, ci delicat intermitentă în raport cu dispozițiile umane: „Este aici, însă atât de tare/ Mi l-am închipuit, încât acum,/ Când se apropie/ Mie îmi dispare/ Și numai după ce va fi plecat,/ Îl voi putea întrezări.” (Este aici). Din care motiv chemarea divinului poate dobândi o alură similierotică. „Mai stai cu mine un minut,/ Petrece-mă până la poartă/ Și nu te-ntoarce până când/ Din ochii tăi nu mă voi șterge,/ Pentru că nu știu unde duce/ Drumul pe care am s-apuc/ Și nici cât timp am înainte,/ Da, iată, trebuie să plec,/ Să fac din mersul meu o cale/ Și să-mblânzesc nemărginirea.” (Mai stai). Adorația vădește felurite volute ale apelului și răspunsului dorit, o perspectivă a contactelor ce nu exclude abordarea contrariului. De pildă cel dintre senzația întemnițării și o libertate ilimitată: „În zidul orb era spărtura/ Pe care n-o puteam găsi,/ Pentru că frica mă trăgea,/ Tot mai cumplit, în întuneric.// Din când în când, mi se părea/ C-aș fi putut să evadez,/ Însă creștea un labirint/ Sub pașii minții, nebunește,/ Până am dat de-o pâlpâire/ Și, agățându-mă de ea,/ Am deslușit că-n jurul meu/ Era un larg fără opreliști.” (În zidul orb). Nici revelația nu e pururi aceeași. O pluralitate a înfățișărilor sale implică un efort al identificării, o neîntreruptă mobilizare a spiritului: „Te-ntorci, dar niciodată/ Nu-mi pari a fi același,/ Te schimbi la chip, la umblet,/ Numai că eu Te dibui/ Sub orice-nfățișare.// Îți recunosc privirea,/ Venită din adâncuri,/ Și zâmbetul ce iese/ Ca soarele din ceață./ Printre atâtea glasuri,/ Disting o inflexiune/ Și timbrul vocii Tale,/ Plutind pe sub cuvinte,/ Mi-atinge cald auzul.// Dar ce incert e totul!/ Scânteia regăsirii/ E gata să se stingă:/ Acum, când Te descopăr,/ E ca și cum Te-aș pierde…” (Sub orice-nfățișare). Grația feminină nu dispare, ornamentându-se mistic: „Când mă privești, eu, rătăcita,/ Mă-nalț din praf și îmi năzare/ Că port pe umeri o hlamidă.// Gândul cețos și poticnirea/ Ce limpezesc în unduire,/ Imaginând un dans de raze. (…) Iubirea Ta îmi dă puterea/ Să mă aprind în întuneric/ Și să te-nconjur ca lumina.” (Eu, rătăcita). E sugerată astfel o familiaritate cu entitatea supremă, îngăduind secvențe joculare. Bunăoară introducerea tonului folcloric: „Cine se vaită că-i trist/ Nu l-a primit la el pe Christ,/ Nici pe săraca Maica Sa,/ De nu se poate alina. (…) Despuie-l, Doamne, cătinel,/ Ca să se bucure și el,/ Dă-l cânt de leagăn murmurat/ Misterului abia-ntrupat…” (De murmurat). I se recunoaște poemului o vechime geologic-scriptică: „Mă duce gândul la poemul/ Care de mii de ani așteaptă/ Să fie dezgropat din albul/ Ghețarilor de foi volante.// Tresare-n somn,/ Când i se pare/ Că-l caută de sus o mână,/ Îndepărtând imacularea/ Ce-l ține-ascuns, și îi dă drumul.” (Virtualitate). În prezent însă acesta se confruntă intim cu o miraculoasă cursivitate acvatic-verbală: „Încep, scriind, să merg pe ape/ Și, pe sub pașii-nchipuirii,/ Marea de litere tresare,/ Imaginând misterul firii,/ Ca pierdere și regăsire.// Era aici… acum îmi scapă,/ Din învelișul de cuvinte,/ Nelămurita pâlpâire.” (Pe ape). Și nu mai puțin expresiv imaginea bisericii devenită veșmânt: „Știu o biserică în care/ Poate să-ncapă doar o ființă,/ Cu cei mai dragi, rămași în suflet.// Ea se mulează ca o haină/ Și îl sfințește înăuntru/ Pe cel ce vine s-o îmbrace.// Îți prinde însă cel mai bine/ S-o porți, când pleci la drum, departe,/ Și n-ai pe nimeni lângă tine.” (O biserică).
Dintre cele trei condiții ale sacrului pe care le-au stabilit teologii, frica în fața puterii divine, misterul inconceptibilității Sale, fascinanta putere a oricărui obiect raportat la religie, autoarea răspunde preponderent ultimei. O tangență la o sacralitate apropiată reprezintă satisfacția cea mai sesizantă a spiritului coroborat cu materia lumii noastre de care poate avea parte acesta: „Mi-Te-nfășori pe suflet/ Când mi-e frig/ Și, cum mă rătăcesc,/ Îmi lași un semn/ În firele de iarbă/ Din pavaj,/ În licăriri de chipuri/ Și în nori,/ În cărțile pe care/ le deschid.” (Toma). Cu sacrificiul unei continue virginități morale oferite Creatorului: „Sunt nencepută,/ Doamne, ca o apă,/ Apleacă-Te să bei,/ Să fim un suflet.” (Miluire). Dar și într-o așteptare abia voalată de preaumane anxietăți ale supremei iubiri concomitent naturale și mistice: „De ce să-mi fie teamă?/ Doar nu e prima oară/ C-am să mă rup de toate,/ Lăsându-mă în urmă.// Și totuși, încă preget/ Să mă desprind ca fructul/ Care s-a copt în tihnă,/ Visând să-Ți cadă-n poală.” (Drumul ajuns la capăt). Drumul unificat al poeziei și credinței pe care l-a ales Monica Pillat apare astfel girat în chip emoționant în ambele sale condiționări.
Monica Pillat, O candelă în noapte, Ilustrații de Maria Pillat-Brateș,
Editura Spandugino, 2024