DE-ACUM NU MAI EȘTI O NEBULOASĂ
De acum nu mai ești o nebuloasă,
steaua ta s-a limpezit, Poezie,
ești la câteva zeci de ani-lumină,
dar știu că exiști, ziua și noaptea.
Vezi lumea până departe,
prin telescopul de rouă,
în tine sau în afară,
până la Sanctuarul din Fátima,
unde în coroana Sfintei Fecioare
găsești încastrat glonțul
tras în Ioan Paul al II-lea,
glonț pe care Cineva
l-a deviat cu mâna,
cum alungi o albină,
înnebunită de noxele noastre.
Mâna aceea maternă nu s-a văzut,
dar l-a strâns în brațe,
să-l ferească de glonțul următor.
Mâna Ei să ni se așeze pe creștet.
AEROPORT, SEARA TÂRZIU
Am un bilet doar dus
la ultima cursă,
nu am bagaje,
nici de cală,
nici de cabină,
diplomele de poet laureat,
lespezi pe care cineva
mi-a scris binevoitor numele,
le-am dăruit.
Am căutat cuvintele
cu care să-ți descifrez
secretul, Poesie,
când le-am găsit în fine
m-am văzut cum sunt,
un om care așteaptă
ultimul zbor.
UN DIAMANT
Un diamant într-o casă ruinată, inima,
într-o casetă sau pusă direct pe masă
cum fac prietenii mei, chirurgii, care
țin inima pacientului lor în palme.
Mâinile mele nu au voie să culeagă
niciun fruct, numai frunze lucioase,
ochii pot doar să contemple uimiți,
dar nimic nu poate să-mi aparțină.
Aștept ca mâinile unui chirurg să-mi
sutureze ceea ce este un fel de rană
care doresc și nu doresc să se închidă.
CEI CARE NU MAI AU ROUA CERULUI
Cei care nu au rouă pe foile scrise noaptea
Ar fi mai bine să nu le arate nimănui, praful
Cosmic nu ajunge, poeții pot să tacă atunci
Când un glas nu-i trezește în crucea nopții,
Să le șoptească versuri sau sintagme stranii.
Uneori e mai bine să tacă poeții. Știu că e un
Risc să le spui că micile lor drame nu atrag
Muzele, că mai bine ar scrie despre sculele
Bosh, așa cum a făcut-o un poet american.
Și nu i-a ieșit deloc rău poemul, vă asigur.
RODIA
Cât i-a trebuit rodiei să rodească, să-și umple cu
suc astral cămările, să le acopere cu o pieliță albă!
Acum, coaja mi se pare dată cu ceară de albine,
sau ceara care-i dă parchetului din sala de bal
luciul mat, sub marile candelabre rămuroase,
coarne de cerb-lopătar din pădurile Bucovinei.
Rodie, fruct al așteptării, ai culoarea măceșelor,
un roșu englez, ca eșarfa găsită de mine în avion,
în 747 DC, cursa Tarom, zborul 268 de dimineață,
era noiembrie și ne întorceam din orașul urcat pe
șapte coline, unde Eminescu, angajat bibliotecar,
respecta Codul muncii și scria printre incunabule.
N-am vrut să-i gustăm rodiei sângele împroșcând,
stropindu-ne pleoapele, cum s-ar juca un copil cu
apa dintr-o țâșnitoare din centrul urbei cu statui,
nu i-am strivit rodiei, între dinți, sâmburii umezi,
nu ne-am pătat cu voluptate mâinile în lichidul,
pe care l-am fi sorbit cu buze albe înroșindu-se.
Semințele rodiei plutesc în lichidul primordial și,
totuși, o țesătură vegetală, aspră, le separă ferm,
sunt mai mult lăcașuri, e o despărțire împreună,
printr-o cămașă aspră, o membrană pe care și-au
ales-o de bună voie și nu renunță în ruptul capului,
e ca un un jurământ monahal, o prietenie aurorală.
Dar o voce, un semn, un clipocit, un freamăt, sau
un vuiet se simt în fructul Proserpinei, continuu,
un sâmbure de rodie a gustat și ea, neoprită de
legi și de judecata severă a celor mai înțelepți.
Nimic nu poate fi mai întremător ca sucul rodiei,
îmi amintesc de cel băut la țărmul mării, la Iope.
UN AN
Mai lasă-mă să îți slujesc un an,
lucrez în via Ta, sunt Adrian.
Știu, nu sunt priceput în ițele vieții,
dar am elanul pur al dimineții.
Ce-am început aș vrea la capăt
să duc. Ce merit am să capăt.
Eu mă desprind încet de toate,
murmur tăcut pe buzele crăpate.