Se poate spune că Horia Gârbea este un profesionist al scrisului, o prezență dinamică și egal canalizată spre mai multe domenii de interes: de la publicistică la literatură, de la teatru la activități editoriale, didactice și de cercetare. La toate acestea, se adaugă diverse funcții și atribuții deținute în cadrul unor instituții de cultură din țară, perspectivă din care are prilejul să cunoască foarte bine fenomenul cultural românesc și străin. Scriitorul Horia Gârbea este dublat de un asiduu cititor, fiindcă foarte multe dintre cărțile confraților literari i-au trecut prin mâini, au fost analizate, recenzate sau prezentate în cadrul unor evenimente culturale.
Cărțile lui Horia Gârbea fac dovada unui parcurs literar roditor, însumând poezie, proză, teatru, critică literară, eseu și traduceri, toate conturând un univers de o sensibilitate artistică reprezentativă pentru literatura actuală. O latură definitorie a profilului său creator este cea de poet. Horia Gârbea a debutat cu poezie, în 1982, continuând să publice, la intervale regulate, câte o plachetă de versuri: Text biografic (1996), Proba cu martori (1996), Creșterea iguanelor de casă (2003), Pantera sus, pe clavecin (2011), Trecutul e o sărbătoare (2012), Cântecele lui Huppy (poezie pentru copii, 2016), Celălalt țărm (2017), Poeme cu înger (2018), Pisica din Kavala (2019), Ceasornicarul, zece ani de poezie (antologie de autor, 2020), Amintiri cu poduri (2021), De 12 lei iarbă (2023). S-a construit în timp, după cum putem vedea, o identitate poetică, atrasă mai degrabă de spectacolul cuvântului și al cotidianului, de formele unui imaginar cu predispoziție spre ludic și ironie, decât de explorarea unor teme generale sui generis.
Cu ultimele volume însă, poezia lui Horia Gârbea recuperează lecțiile biograficului, peisajul poeziei se schimbă, introducând însemnele unui mister neliniștitor. Agentul acestuia rămâne îngerul, martor tăcut al viziunilor și al haloului imaginativ în care poetul își fixează trăirea. Culegerea recentă, O mașină pentru zburat (Editura Neuma, 2025), cuprinde o poezie (mai) reflexivă, dar supravegheată de o conștiință critică trează și un spirit inovator, inventiv și foarte dinamic. Chiar și în cuprinsul volumului, se găsesc trei cicluri lirice, insula fericiților, moara și mașinăria, dovedind lapidaritate și capacitate de a redimensiona concretul în imagini suple și cinematografice. Titlurile acestora au valențe ironice, iar formula lirică se alimentează din inserțiile livrescului și fantasmele autoreflexivității. Horia Gârbea preferă expresia concentrată, o polisemie subtilă a versului și o mediere a tensiunii lirice printr-un final ce aruncă tot eșafodajul în aer. Poemele sale se încheie, în bună parte, în această manieră explozivă (ca un foc de armă simbolic), orientând semantic discursul spre cu totul altă direcție decât cea previzibilă. Cel mai adesea, imaginea construită se pulverizează ca un foc de artificii, creând uimire și anulând tensiunea. Pe acest segment glisează, între constatări serioase (grave) și retractări lucid-ironice, mai multe poezii din volumul amintit.
Poezia lui Horia Gârbea se naște din acea întretăiere de sensuri și itinerarii culturale, din întâlnirea cu personaje homerice și cu îngerul, ghidul omului spre transcendent și laitmotiv al dialogului cu nevăzutul de dincolo. Condiția finitudinii umane și a degradării biologice apare prezentată pe același ton destins, firesc, desolemnizat și chiar mucalit: „degetele nu mă mai ascultă/ mai ales cele de la/ mâna dreaptă/ care mă iubeau cel mai mult/ nu-mi fac iluzii că am îmbătrânit/ pentru asta/ mi-ar trebui mai multă înțelepciune// mai ales arătătorul/ și degetul mijlociu de la dreapta/ nu mă ajută ca înainte/ nu mai pot strânge mâna pe cuțit/ o să iau pâine tăiată felii/ nu mai pot strânge coada toporului/ o să iau lemne sparte de alții// nu mai pot strânge mâna pe pumnal/ va trebui să plătesc/ niște ucigași cu mâinile tefere/ dar pot să mai scriu/ încă pot să mai scriu cu vechile degete/ nu-mi fac iluzii că am îmbătrânit/ pentru asta/ mi-ar trebui mai puțină imaginație” (degetele).
„Mașina pentru zburat” sau „pentru visat” ar putea fi Poezia, ne sugerează autorul, necesară în viețile tot mai prozaice și grăbite ale omului contemporan. Numai că nici poezia nu mai vine spre noi dacă nu e bine primită, ea vrea covor roșu, transformându-se într-o femeie mofturoasă ce emite mereu pretenții, iar loviturile ei atacă întreg organismul. E o poveste cu învăț și dezvăț: „am început/ să mă dezvăț de poezie/ și e un lucru/ îngrozitor mă dor toate/ când scriam simțeam durerile/ dar îmi mai și treceau/ acum s-a terminat// notează domnișoară asistentă/ arsuri la stomac/ creier de pâslă/ un miros de fluturi striviți/ în adâncul nasului/ și tot străfundul vederii/ în dungi late verticale/ albastre și roz/ auzul pauză/ pulsul inexistent// dezvățul are și învăț/ dar vine mai greu/ ca atunci când/ te apuci din nou de băut/ nu credeam să învăț/ a mă dezvăța vreodată/ e ca sărutul de despărțire/ dat de un înger într-o gară pustie// nu cred că voi mai învăța/ vreodată sunetul rece/ al roților de moară/ care mă striveau atât de precis” (dezvățul).
Retorica e ușor diferită în ultimele două cicluri lirice, în care meditația face iar loc toposului urban sau elementului cotidian, în oglinda unui joc al inteligenței și al limbajului. Rostirea poetică nu exclude o anume melancolie, mascată mai adesea de o atitudine detașată și de o privire în răspăr a unor adevăruri imuabile. Poezia lui Horia Gârbea constituie, și în acest volum, un bun pretext pentru interconectarea unor rețele de mici povestioare, reflecții, autoanalize și viziuni, sublimate într-o experiență poetică distinctă.
Horia Gârbea, O mașină pentru zburat, Editura Neuma, 2025