Am aflat abia de curând, poate alții știau mai demult, că în Turcia democrată (?) nu poți candida la președinția țării decât dacă ai o diplomă universitară. Prevedere ok spui la început, dar când afli și continuarea… Primarul Istanbulului, opozantul principal al lui Erdogan, s-a trezit cu diploma anulată și arestat, ca să nu mai poată candida la alegerile viitoare. Sute de mii de cetățeni turci protestează și câteva sute (încă nu de mii) sunt arestați. Președintele Turciei joacă la două capete: pe de o parte afirmă că Rusia lui Putin trebuie să se retragă din teritoriile ucrainene ocupate, iar pe de altă parte se comportă față de opozanții săi la fel ca invadatorul. E drept, deocamdată, deși arestați, aceștia sunt în viață. Repet: deocamdată. Totuși, democrația marca Erdogan șchioapătă. Șchioapătă din ce în ce mai rău.
Democrațiile se dizolvă dacă ajung pe mâinile unor oameni cu apetit pentru putere absolută. Ekrem Imamoglu nu e Navalnîi, dar Doamne ferește să devină unul. Navalnîi, după cum știm de atâta timp, a demonstrat că Rusia lui Putin e un stat totalitar, unde drepturile oamenilor sunt călcate în picioare, și a plătit cu viața. Dar ceilalți, dar Politkovskaia, jurnalista ale cărei dezvăluiri l-au supărat pe „țar” și a fost ucisă, dar Boris Nemțov, împușcat pe cheiul râului Moscova, dintr-un automobil, ca-n anii prohibiției, la Chicago!? Dar tot șirul nesfârșit de oameni cărora țarul rus de la KGB le-a interzis nu doar opinia, ci și viața? Toți aceștia, e bine să nu uităm, se alătură milioanelor de oameni, mulți chiar fără opinie, morți în lagărele bolșevice din Uniunea Sovietică, pe care o regretă public actualul re-re-re-ales președinte al Rusiei.
Pentru aceia care nu doresc altceva, pentru ei și pentru toți concetățenii lor și, dacă se poate, ai lumii, decât democrație, victimele dictatorilor sunt modelele, eroii, ei sunt referințele luminoase ale acestor vremuri, din ce în ce mai întunecate. Pentru ceilalți, Putin e „un om bun, iubitor de pace, înțelepciunea lui e un model” bla-bla-bla. Lumea întreagă e profund scindată, din moment ce un președinte al SUA se împrietenește cu cel care, tradițional, îi e cel mai mare dușman. Ce mai contează că vreun Georgescu sau vreo Șoșoacă îl admiră pe dictatorul de la Kremlin, când însuși președintele Americii declară numai lucruri pozitive despre acest personaj care obligă continente întregi să se înarmeze până-n dinți, ca să se poată feri de lăcomia colonialo-imperialistă a Rusiei. Dacă până și în Uniunea Europeană vreun Victor Orban, președinte al unui stat membru, e mai degrabă de partea Kremlinului decât de cea a Bruxellesului, atunci lucrurile sunt clare, scindarea e profundă și tare mă tem că fatală în viitor.
Pentru cei care am trăit o cursă a înarmărilor, de data aceea de partea cealaltă, în lagărul rus, războiul rece pare a deveni o fatalitate a lumii contemporane, în care dreptatea și adevărul, drepturile omului și ale statelor nu mai contează, dacă armele lor nu sunt destul de înfricoșătoare. Statele Unite ale Americii pregătesc de mai mult timp un nou avion de vânătoare, F-47, invizibil, declară unele surse. Până însă a se ajunge ca acestea să zboare, inamicul, foarte clar în momentul de față, cu toată prietenia dintre cei doi președinți, îi va găsi antidotul. Jocul de-a hoții și vardiștii e bun pentru cei care-l joacă la o anumită vârstă. Dar când oameni mari puși în poziții și mai mari decât ei o fac, asta produce un dezastru economic în lumea întreagă, pentru că aici se discută de sume al căror sens îl înțeleg doar supermiliardarii lui Trump. Noua cursă a înarmării îl avantajează pe Putin: în Europa ai nevoie de votul democratic dacă vrei să cheltuiești pe înarmare. În Rusia „cine mișcă nu mai mișcă”. Și uite-așa, Putin își atinge scopul: destabilizarea Europei. Ca să nu mai spun de ajutorul dat de Unchiul Sam ciudat travestit dușmanului său tradițional tot majorând taxele vamale, dar nu – deocamdată cel puțin – Ursului din est. Sau din vest, dacă te uiți de la Washington…
Cel mai trist lucru este că țările mici, fără putere, care nu se pot ține pe propriile picioare militare, nu-și pot permite să spună ce cred cetățenii lor despre comportamentul Americii, așa cum altădată nu aveau dreptul să spună ce cred despre marele frate de la răsărit. Recomandabil este ca șefii acestor state slabe să închidă ochii la manevrele dictatoriale ale marelui licurici, în speranța că aripa militară a marii puteri de la apus se va întinde și asupra noastră, când uliul de la răsărit își va îndrepta privirile hrăpărețe în direcția asta.
Până la urmă, care-i referința și care-i modelul, acum, în zilele noastre negre? Cel din apus desigur. Asta până când apusul nu se va contopi cu răsăritul. Atunci să te ții modele și referințe!
Până atunci o să vorbim din nou două limbi: una acasă și alta în public?