ROMÂNIA LITERARĂ 11 / 2025
Din 7 martie. În editorial, Gabriel Chifu, „Despre artele cuvântului. Poezia”: Așa cum le închipui eu, poezia este o artă a interiorității omului, iar proza, o artă a omului în lume. Dacă ar fi să le reprezint geometric, atunci i-aș atribui poeziei planul vertical și prozei – suprafața orizontală. Fiindcă pentru prima dintre aceste arte ale cuvântului contează adâncimea, adâncimea sondării lăuntrice, și înălțimea, înălțimea ascensiunii, totuna cu o ardentă aspirație umană de a accede la celestitate, la nivelul divin. Pe când proza, mai cu seamă prin roman, se remarcă printr-o descriere cuprinzătoare a lumii în întregul ei, cu toate teritoriile, cu toate nișele sale, oricât de umbrite ar fi… Stilistic, ele se deosebesc și mai mult. Diferența stilistică provine din faptul că rostul și valoarea cuvântului sunt cu totul altele în poezie față de proză. În proză, cuvântul își mai păstrează funcția sa dintâi, comună, aceea de a fi purtător de sens, de a comunica direct. În schimb, în poezie, lucrurile stau diferit, cuvântul pe lângă funcția utilitară capătă o valoare nouă… Oricum, când vorbim despre poezie mă obsedează o imagine: cred că poezia este față de celelalte feluri de rostire ceea ce este fulgerul față de lumina palidă a înserării. Și pe ultima pagină, la „Ochiul magic”, același G.C. cu „Ce trăim”: Recunosc, am sentimentul că trăim într-un vis urât din care nu ne mai trezim. Îmi face rău să mai deschid televizorul și să aflu, iar și iar, alte pagini din această apocalipsă românească în derulare avându-l ca personaj central pe candidatul Călin Georgescu… Pe de altă parte, nu mai pot să suport acest comportament al atâtor români care îl creditează și îl urmează supuși, cu adorație, parcă ar fi victimele unui straniu fenomen de hipnoză în masă. Mai ales acest comportament al concetățenilor noștri mă alarmează. La rubrica lui, Mircea Mihăieș, „Etosul grosolăniei”: În ultimele decenii, țările din Vest nici n-au mai făcut vreun efort să-și ascundă antiamericanismul visceral. Sub flamura unei stângi iresponsabile, fascinate de modelul moscovit și apoi de cel chinez, Europa Occidentală a fost mereu duplicitară și lipsită de loialitate. Le pretindeau americanilor să le asigure, prin NATO, securitatea, dar nu pierdeau niciun prilej pentru a-i persifla. Era inevitabil ca, mai devreme sau mai târziu, să urmeze decontul. Că el are loc în modul aberant în care-l face Donald Trump ține doar de renghiurile pe care istoria s-a obișnuit să le joace omenirii. E posibil ca, în aceste evoluții confuze, Donald Trump să se afle, în clipa de față, în fruntea Axei Răului… Rolul lui nefast pe scena politică internațională se decupează cu o violență din ce în ce mai pronunțată. Involuția sa i-a luat prin surprindere chiar și pe cei mai radicali detractori. În ciuda nenumăratelor inepții rostite în timpul campaniei electorale, Blitzkriegul pe care l-a declanșat începând cu primele zile ale lui 2025 depășește în nebunie și irațional tot ce s-a anticipat. Nu e nicio exagerare să vorbim despre o bulversare fără precedent în relațiile ce păreau indestructibile dintre Europa și Statele Unite. Care vor fi consecințele, e greu de spus. În altă pagină, Ioan Stanomir, „Revoluționarul și călăul sau despre tragedia rusă: Revoluționarul este, în imaginarul occidental, moștenitorul lui 1789 și al promisiunilor sale. De la Babeuf la Comuna din Paris, trecând prin carbonari și Blanqui, un repertoriu de gesturi și de emoții ajunge să definească această stirpe de oameni, în perpetuu conflict cu universul ordinii și al stabilității „reacționare“. Exilul, izolarea, reflexivitatea și violența ascetică sunt trăsăturile acestui tip antropologic ce se dedică unei singure cauze, aceea a rațiunii. Fraternitatea seculară a revoluționarilor este semnul modernității seduse de utopie și de promisiunile ei. În sumar (selectiv): V. Spiridon, Răzvan Voncu, Toma Pavel. N. Prelipceanu, Traian Ștef, Ioana Diaconescu, Horia Gârbea, Andrea H. Hedeș, Paul Aretzu, Angelo Mitchievici, Antonio Patraș, Al. Ruja, Radu Cange, Adrian Lesenciuc. Dialog Cristian Pătrășconiu – Solomon Marcus.
ORIZONT 2 / 2025
Bogdan-Alexandru Stănescu (interviu realizat de Cristian Pătrășconiu): Desigur, literatura implică solitudine, nu vreau să jonglez cu locuri comune. Dar pentru mine adevărata asumare a scrisului a venit la pachet cu o îndepărtare de boema literară și de mondenitățile paraliterare. Pe la 36 de ani, am început să mă retrag în cochilie, am descoperit că pot cultiva o persona care zâmbește fals și care cade doar în fața documentului, a muncii în desfășurare… Poezia a fost, de fapt, prima iubire, primul orgoliu, dar și prima înfrângere asumată… Sunt dependent, din păcate, de tutun. Și, în diferite momente, pe care le alternez cu abstinența cumplită, de alcool. Sunt dependent de citit, e cea mai puternică dependență, de care reușesc să mă scutur, nu total, când scriu… Și, în fine, dependența de scris: absența scrisului mă transformă într-un monstru. Pentru că atunci când scriu intru în „monk mode”: nu vorbesc, mă alimentez doar cât să trăiesc, refuz contactul uman pe cât posibil. E ca o cură de detoxifiere psihică… Și acum, după zece cărți, mi-e jenă să spun că sunt scriitor… Eu sufăr cumplit din cauza unui sindrom al impostorului care mă face să mă văd mai mic, mai slab și mai prost decât sunt. De aici și credința strivitoare că nu pot face nimic bun… La mine, răul mic, individual, este recapitulare a celui general, Istoric…. Mi-e frică de mine! Sunt îngrozit de mine și de umbra mea (cât de profundă e totuși vorba „îi era frică și de umbra lui!”) jungiană, de instinctele mele, de cupiditatea și rapacitatea personală: dar soluția stă în exact această teroare, pentru că ea se varsă în personaje. Mi s-a reproșat – dar într-un mod înduioșător – că văd doar negativul fotografiei, că sunt obsedat de rău… Eu sunt un scriitor intuitiv, nu unul tehnic. La ancheta „Ce ați semănat și ce ați cules?” (realizată de același Cristian Pătrășconiu), Vitalie Ciobanu: Cum să cuantifici valoarea? Sigur, există instanțe de validare a produsului artistic, dar și acestea trec printr-o criză a… reevaluărilor în „minunata lume nouă” în care trăim, guvernată de tehnologii și de inteligență artificială. Opera de artă e proiectată în relativism, ancorată în „post-adevăr”, unde criteriile se diluează, iar judecata aparține sfertodocților. Și Vasile Igna: Dacă e să mă raportez la propria persoană, primul rod cules este cel de a fi reușit să trec, cu mintea întreagă, pragul celor optzeci de ani. Plus Ovidiu Pecican: Apoi, mai întrețin și convingerea naivă că avem o literatură mare, dificultatea impunerii ei pe piața internațională nereducându-i amploarea valorică, adâncimile abisale sau înălțimile năucitoare. În sumar (selectiv): Cornel Ungureanu, Marcel Tolcea, Cristina Chevereșan, Marta Petreu, Al. Oravițan, Dan C. Mihăilescu, Vladimir Tismăneanu, Grațiela Benga, Viorel Marineasa, Paul Eugen Banciu, Robert Șerban, Al. Ruja, Marian Odangiu, Al. Colțan.
RAMURI 2 / 2025
Nicolae Prelipceanu, „Întrebări fără răspuns”: Deși nu sunt puse așa, de florile mărului, adică retoric, întrebările de tipul „cum s-a ajuns aici?” rămân, până la urmă, fără un răspuns precis. Cei ce le formulează descoperă, în măsura posibilităților lor, o mulțime de căi pe care societatea românească liberă, democratică, a ajuns unde a ajuns. Majoritatea celor care se întreabă și-și răspund sunt din lumea celor care citesc și, deseori, chiar înțeleg ce citesc. Și asta datorită faptului că au deschis prima carte demult, la vârste fragede, deprinzând astfel obiceiul, dar și tehnica lecturii, în timp. În alte pagini, Petre Stoica (interviu realizat de Robert Șerban în 1999): Desființându-se Cartea Rusă, s-a întemeiat Editura pentru Literatură Universală, și șefii de atunci au hotărât să se debaraseze de leneși, printre care eram cap de serie. Veneam obosit de la chefuri, se constituise grupul Nichita, Cezar Baltag, Grigore Hagiu, cu care stăteam până dimineața. Chiar și după patru cafele adormeam cu capul pe manuscris… Întrebare: „Se povestește că ați băut cisterne de alcool și că ați fumat un ecuator de țigări. Cum de v-a rezistat atât de bine organismul la aceste intemperii?” Răspuns Petre Stoica: Prima țigară am fumat-o la 6 ani. Iar prima mea pasiune, tot la 6 ani, a fost țuica. Am făcut multe beții în viața mea, dar niciodată nu am căzut în situații josnice. E adevărat, abuzul de alcool uzează și te aruncă în mlaștină. Știam când apare pericolul. În primul rând căutam să-mi ocrotesc organismul, igienizându-l. După un chef îmi trebuia neapărat o mâncare caldă și o baie bună. Sigur, dacă nu ai… oase, nici aceste ingrediente nu ajută. Și eu am avut săptămâni în care nu mă hrăneam numai cu vodcă. Ce pot să-ți spun? Că l-am văzut pe Arghezi, căruia la 80 de ani îi tremura mâna și, totuși, ține în ea un Chesterfield, o țigară foarte tare… Întrebare: „Sunt mai generoase muzele care se ridică din aburii alcoolului?” Răspuns: Nu am crezut niciodată în stimulentul alcool… Nu am făcut niciodată parte din categoria celor care cereau un stimulent. Îmi plăcea, și îmi place, să lucrez în condiții foarte igienice. Într-o cameră curată, înconjurat de obiecte frumoase. Obiectele frumoase mă stimulau. N-am putut să lucrez în camere cu pereți albi. La un moment dat vine golul acela, când simți că nu mai poți să scrii. Te uiți pe perete… Și: Niciodată în viața mea nu am fost atât de liniștit, nu aș spune fericit, ca acum, când sunt singur. numai singurătatea îți e fidelă, numai ea rămâne netrădătoare. Toți se miră că accept singurătatea. Cum Dumnezeu să nu o accept când eu nu am dialog decât cu mine însumi… În sumar (selectiv): Gabriela Gheorghișor, Cătălin Pavel, Gh. Grigurcu, M. Ghițulescu, Toma Grigorie, Gabriel Nedelea, Marian Ilea, Antonio Doda. Cristian Pătrășconiu, „33 de trepte către Cartea neagră a comunismului”.
ATITUDINI 2 / 2025
Ion Pop (interviu realizat de Dan Gulea): În decembrie ’89, România a fost întâmpinată entuziast la Paris, numai că mineriada din iunie ’90 a distrus totul de la o zi la alta, tinerii urcați pe baricade la București începeau să fie uitați, contraziși radical de barbaria declanșată de regimul Iliescu. La început, ajuns la Paris a treia oară, la sfârșitul lui iulie 1990, am trăit foarte dezamăgit devalorizarea în ochii francezilor a marilor idealuri din Decembrie, – s-a ajuns să se vorbească despre evenimentele din țară ca de „o minciună mai mare decât secolul”, au apărut cărți despre „anatomia unei lovituri de stat” și „revoluția furată”, cărora a trebuit să le dau dreptate cu cât trecea timpul… În altă ordine de idei: Cercetătorii noștri mai recenți, întorși acum programatic către studiul academic, „scholar”, – nu-i așa – mult hulit odinioară. Cred că e firesc să se deschidă și această fereastră spre spațiul literar, cu condiția ca el să fie mai întâi investigat sub unghiul exigent selectiv al valorilor, dar această abordare poate fi lărgită, evident, și prin includerea unor scrieri din literatura zisă de consum, a domeniului instituțiilor literare, ale sociologiei literaturii în general. Din păcate, nu pot să nu observ, nu doar în cercetările cantitative, ci și în metodele de lectură ale acestei perioade recente, o gravă marginalizare a criticii literare în înțelesul ei specific, adică acela care presupune ca obligatorie evaluarea primordială a valorilor estetice, fiindcă altfel nici nu mai putem vorbi de literatură. Îmi dau seama că, odată cu înmulțirea enormă a cărților publicate, lectura „imanentă” – close reading! – e imposibil de reluat echitabil pentru rafturile supraîncărcate ale bibliotecilor mondiale. Dar, lucrând în colective serioase de cercetători, s-ar putea face în orice caz o selecție consistentă de opere reprezentative care să merite interpretări adâncite. Am mai spus altă dată că punctul de plecare nu poate fi altul decât lectura atentă la structurile și limbajele specifice al fiecărei opere, – altminteri statistica nu mai are aproape nici o relevanță. Tendința mai nouă de sincronizare „mondialistă” a cercetărilor de la noi, lăudabilă în principiu (documentare serioasă, reguli riguroase de publicare și control științific de calitate al textelor, disponibilitate pentru descoperirea interferențelor culturale etc.) îmi pare, pe de altă parte, grav afectată de tendința de a ideologiza totul, sub firma așa-numitului „progresism”, generos prin atitudinea „inclusivă” a tuturor categoriilor umane, dar care a ajuns deja la forme de cenzură a gândirii libere, ale unui soi de „polițism ideologic” cu origini tot în țara tuturor libertăților… Sociologicul tinde să înece din nou literarul, dezechilibrând scara valorilor, în numele unui soi de democrație prost înțeleasă, paradoxal constrângătoare. În sumar: C. Abăluță, Ion Bogdan Lefter, Bedros Horasangian, Diana Rînciog, Laurențiu Belizan, Mădălina Savu, Dorin Stănescu, Alexandru H. Popa.
APOSTROF 2 / 2025
Cristian Vasile, la Puncte de reper: Trebuie remarcată insistența autorilor (Radu Stern, Vladimir Tismăneanu, Comunism și cultură. O introducere) asupra unei particularități a regimului totalitar comunist, acea dimensiune care privilegiază schimbarea naturii umane. Comunismul a fost un proiect politic, economic, cultural-ideologic, dar și antropologic (p. 11). Omul Nou trebuia să se regăsească și printre scriitori, intelectuali, artiști, oameni de știință… Sub conducerea lui Stalin s-a impus metoda artistică unică – realismul socialist – și au apărut uniunile de creație cu misiunea clară de înregimentare. Esențial pentru asumarea noilor orientări și în definirea „scriitorului/ artistului de stat“ a fost primul Congres al scriitorilor sovietici din 17 august 1934. Ajungând aici, Radu Stern și Vladimir Tismăneanu ne aduc în atenție și o statistică terifiantă care acoperă perioada dintre 1934 și 1953: „În Uniunea Sovietică a lui Stalin, să fii scriitor era o profesie periculoasă. Dintre cei 700 de scriitori care au participat la Congres, doar 59 erau încă în viață în 1954: restul fuseseră împușcați sau muriseră în lagăre“ (p. 89)… Cartea realizată de Radu Stern și Vladimir Tismăneanu este esențială pentru înțelegerea raporturilor dintre lumea politică, propaganda ideologică și creatorii care s-au afirmat în cadrul regimurilor de tip sovietic. Un actor important prezent în volum, pe lângă partidul unic comunist, cu rol determinant în suprimarea vocilor nonconformiste, a fost poliția secretă, indiferent de titulatura pe care a purtat-o de-a lungul timpului în URSS și/ sau Europa de Est (CEKA, OGPU, NKVD, Securitate etc.). Tulburător din acest punct de vedere este subcapitolul din lucrare referitor la sinuciderea cunoscutului prozator Aleksandr Fadeev imediat după ce Nikita Hrușciov, liderul sovietic de după 1953, condamnase cultul lui I.V. Stalin prin celebrul „raport secret“ de la finele lunii februarie 1956: „Șocat de revelațiile venite dinspre autoritatea supremă a partidului și atacat de colegii lui scriitori pentru colaborarea cu poliția secretă, fostul șef al Uniunii Scriitorilor, renumitul romancier stalinist Alexandr Fadeev s-a sinucis pe 13 mai 1956. Biletul lui de adio, ținut secret pentru mai mult de 30 de ani, spunea: „Îmi este imposibil să mai trăiesc de vreme ce arta căreia i-am dedicat viața a fost distrusă de conducerea autosuficientă și ignorantă a partidului și nu mai poate fi corectată. Cele mai bune cadre ale literaturii – într-un număr cu mult mai mare decât ar fi putut visa vreodată satrapii țariști – au fost exterminate fizic sau au murit din pricina conivenței criminale a celor de la putere“ (pp. 166-167). În sumar (selectiv): Ioan Cristescu, Al. Simion, C. Cubleșan, Marian Drăghici, Sonia Elvireanu, Călin-Andrei Mihăilescu, Iulian Boldea, Mircea Moș, Ștefan Melancu, Ion Bogdan Lefter, Radu Ciobanu, Alice Valeria Micu, Dan Gulea. La Dosar: Traian T. Coșovei corespondență cu Al. Mușina.
TOMISUL CULTURAL 55
Februarie 2025. Gabriela Adameșteanu, „Meserii nerecomandate femeilor”: „Nu-mi place să spun despre mine că sunt o victimă”, își argumentează Călinescu pledoaria din fața lui Dej. Făcea parte din Marea Adunare Națională, dar atunci când a vrut să țină o conferință, a fost anunțat că doar membrii de Partid au acest drept. După ce a făcut cerere de primire, va mai avea de trăit doar trei ani. Deprinsesem din familie atitudinea severă față de oportunismul scriitorilor din anii 50, dar acum, după 30 de ani de libertate, resimt dureroasă și umilitoare zbaterea acestui om genial, prins, ca într-o cușcă de fier, între alternativa anihilării eroice prin tăcere și cea a compromisurilor pe care încearcă să le negocieze, într-un limbaj împănat cu sloganurile epocii: „Am făcut modificările și îndreptările necesare, fiind gata de a face și altele, dar bineînțeles cu regulile artei… Atunci când începe lucrarea, să ni se dea ajutor, nu cinci ani mai târziu, pentru că se produce un fel de deprimare a scriitorului care nu mai poate scrie nimic”… În alt plan, mărturisește Gabriela Adameșteanu: Virgil Ierunca mă botezase „stângista noastră”. Poate și de aici a apărut acuzația ulterioară a unor colegi gedesiști despre alunecare mea spre stânga care mi-a forțat plecare de la conducerea revistei 22; ca totdeauna, lucrurile sunt mai complicate, iar culisele doar se pot bănui. Despărțirea brutală, trădarea unor apropiați, umilirea publică într-o ședință când totuși membrii GDS de atunci mi-au acordat, spre supărarea lui Gabriel Liiceanu, conducerea, sub umbrela GDS a suplimentului independent Bucureștiul Cultural (cu merite în promovarea generației 2000) etc. au fost un preț cam piperat pentru întoarcerea mea la literatură. Acum se vede că a meritat plătit ca să ies dintr-un loc, pentru mine, stagnant și să mă întorc la meseria din care evadasem cu 13 ani înainte. În altă pagină, Andrei Marga, „Ieșirea din avarie”: Nu se înțeleg alte chestiuni esențiale. Bunăoară, că și Europa se poate revigora doar cultivând patriotismul; că nu este posibilă democrație fără suveranitate națională; că un cetățean poate avea opinii critice privind starea Uniunii Europene, dar aceasta nu-l face „antieuropean”; că el poate critica războaiele de azi, dar aceasta nu-l transformă în „antiatlantist”; că opțiunea pentru pace nu-l face nici prorus, nici proamerican, nici progerman, nici prochinez sau alt pro-; că, având opinii privind istoria, nu devine automat nici antiromân, nici legionar, nici orice altceva; că atunci când este vorba de crime și infracțiuni, revine dreptului penal să le sancționeze, dar, în rest, oamenii au dreptul la opinii și manifestare. În sumar (selectiv): Ovidiu Genaru, Ion Mureșan, N. Stan, Marta Petreu, Radu Dinulescu, Doru Mareș, Traian D. Lazăr, Valeriu Stancu, Ion Tudor Iovian, Kocsis Francisko, Lucian Vasiliu, C. Călin, Eugen Uricaru, Al. Cistelecan.
EXPRES CULTURAL 2 / 2025
Nicolae Panaite, „Câteva lămuriri”: Mi-am zis, imediat după `89, că, de voi fi în situația conducerii vreunei publicații, colaboratorii vor avea depline libertăți de exprimare fără vreo ingerință politică sau ideologică din partea mea, dacă bunul simț și buna credință în relația editor-autor primează. Singura cenzură pe care mi-am permis-o a fost cea calitativă, având, așadar, în vedere prioritatea criteriului estetic. Primul număr al revistei Expres cultural a fost publicat în ianuarie 2017. De atunci și până acum, revista a apărut fără hiatus lună de lună. Nimănui dintre semnatari, într-un fel sau altul, nu i-am indus modul prezentării vreunei cărți sau sugerarea vreunei rețete după care să scrie… Revista Expres cultural, încă din start, nu a fost (și nu va fi) aservită în niciun fel vreunui partid. În cele 97 de numere apărute până acum, nu știu dacă au fost bucle cu anumite parti-pris-uri politice sau ideologice. Dacă, fără a fi continuu excesiv de vigilent, s-a strecurat vrea una, ele reprezintă un infim procent de doar 3% din cele aproximativ 3700 de texte care au avut „bilet de urcare” în Expres. În altă pagină, Gellu Dorian, „Degradarea lumii și bâlciul scamatorilor”: Nu există exemple mai clare de prostie, în sensul cel mai elocvent al cuvântului, decât în lumea noastră politică de azi. O spun cu tristețe și îngrijorare, pentru că această categorie socială, ajunsă la putere, nu poate dovedi că, în afară de zăcământul de încredere din urnele electorale, și acesta format tot din același număr de neuroni precum cei aleși, ar avea alte argumente care să-i justifice locul din care, ajunsă legitim pasămite, face tot răul acestei țări, pe care nu l-au putut face nici măcar comuniștii, acuzați că ar fi fost răul cel mai mare. Pe ultima pagină, Constantin Pricop, „Tânărul Fundoianu”: Adevărații independenți sunt singuri, nu intră în grupări, în mișcări literare, artistice etc. Folosesc aici termenul de convențional în sensul locurilor comune, acceptate, repetate, aduse în discuție din instinct. În cultură convențional reprezintă un pericol. Creația culturală este rezultatul acțiunii individualităților – deși „gloriile” în domeniu sunt promovate de… rețelele de propagare ale actelor culturale. Istoria culturii este trasată de explozii individuale apărute în cursul egalizator al continuumului… de acte culturale comune… Comunicarea administrează percepția valorilor autentice, acestea aparțin doar individualităților… Altfel, Fundoianu spune, decis, că limbajul literar este limbajul scris – care este cu totul altceva decât limba vorbită: „A ști românește când scrii e cu totul altceva decât a ști românește când vorbești. Aș spune că sensul lor e la antipod. În fraza vorbită omul e un reproducător. Limba lui e o pastișă, mai mult o copie după limba învățată de mic, memorizată bine, vorbele să nu se dezlipească de pe obiectele pe care le reprezintă. Artistul, în limbă, e un creator”. În sumar (selectiv): Leo Butnaru, C. Coroiu, Al. Cistelecan, Emanuela Ilie, V. Fluturel, N. Mecu, Daniel Corbu, Dan Bogdan Hanu, Grigore Ilisei, Traian D. Lazăr, N. Tzone, Eugen Munteanu, Magda Ursache, N. Busuioc, Victor Durnea, Lucian Scurtu, Adrian Dinu Rachieru, Paul Gorban, Gabriel Mardare, Ioan Țicalo.
NEUMA 1-2 / 2025
Gheorghe Grigurcu, Jurnal: 1) Nici o suferință nu e imbecilă. 2) A scrie poezie nu înseamnă oare a-ți despărți viața în două? Cărei părți îi vei acorda primatul? Unii autori s-au sinucis din pricina iubirii dureroase, alții pentru că nu mai puteau scrie. 3) Aprilie 2024. Aidoma unui trăsnet a căzut vestea încetării din viață a lui Nicolae Manolescu. L-am întâlnit prima oară către finele anilor ‘60, la Casa Scriitorilor, când, sub înfățișarea unui tânăr zvelt, cu fruntea ușor înălțată parcă în întâmpinarea temerară a viitorului, avea deja șansele unei personalități demne de atenție. A pășit cu siguranță pe un drum nescutit de dificultăți. Cu o autoritate naturală totodată degajată și constrictivă până la treptele realizării majore. O realizare care nu e numai a sa, ci și a epocii, astfel cum o putem considera și pe cea a unor predecesori în frunte cu Titu Maiorescu, E. Lovinescu, G. Călinescu. O apetență inteligentă a autorității i-a fost confirmată de o zodie favorabilă. Evident n-am putut fi de acord chiar cu toate opiniile și preferințele sale, dar i-am prețuit necontenit condeiul. Cu totul imprevizibila sa dispariție a lăsat un gol în care noi configurații nu-și vor întârzia ivirea. Raportarea lor imediată ori în timp la paradigma marelui critic e oricum inevitabilă. La Eseu, Laura Poantă, „Anul Nou și optimismul”: O atitudine pozitivă poate fi bună pentru noi și mentalitatea corectă poate avea un impact real asupra sănătății și fericirii noastre. Dar se dovedește că putem avea prea mult bine, așa numita „pozitivitate toxică”; o interpretare optimistă forțată, fără legătură cu evenimentele reale, a experiențelor noastre, alături de suprimarea emoțiilor negative, poate provoca daune reale. Termenul a devenit un cuvânt la modă atât în mediul academic, cât și în cultura pop. Cu toate acestea, în ciuda acestui fapt, mesajele că „fericirea este o alegere” și „pozitivitatea este o mentalitate” abundă. Astfel încât avem reversul optimismului de mai sus, excesul de optimism (sau optimismul nerealist), la fel de rău ca pesimismul constant… Social media a creat presiunea fericirii constante. Emoțiile negative sunt greu acceptate ca făcând parte din viața de zi cu zi pentru că ele echivalează cu ideea că ceva nu este în regulă cu noi înșine. Tristețea și anxietatea sunt sentimente normale ale omului, exact la fel cum normale sunt bucuria, fericirea sau liniștea sufletească. Azi a apărut tendința ca și cel mai mic semn de tristețe să fie echivalat cu depresia reală (boală); la fel, orice anxietate – firească, să fie etichetată atac de panică, iar respectivul este trimis la consiliere, cursuri de cunoaștere personală, creștere sufletească, meditație sau alte denumiri de acest fel care au inundat internetul și promit fericirea deplină. În sumar (selectiv): Andrea H. Hedeș, Horia Gârbea, Horia Bădescu, Ștefan Borbely, Radu Sergiu Ruba, Liviu Capșa, Gh. Glodeanu, Simona-Grazia Dima, Gelu Negrea, Liviu Franga, Nicoleta Milea, Ana Dobre, Monica Grosu, Gela Enea, Evelyne Croitoru, Florica Bud, G. Volceanov, Al. Jurcan, Raluca Faraon.
EX PONTO 3-4 / 2024
Număr apărut în februarie 2025. Ovidiu Dunăreanu, la Editorial: Ca să scrii povestiri de neuitat, se impune să rămâi întro dispoziție specială, întro fervoare inegalabilă și întro prețuire față de taina pe care vrei so relevi. Iar ceea ce faci, trebuie să fie pe deplin. Numai așa dobândești o înțelegere adevărată a tot ce te înconjoară și a ta însuți… Să ai măsura propriei valori. Scriitorul „născut“ și nu „făcut“ este un spirit nonconformist și independent. Are caracter și talent și, totdeauna, disciplină și speranță în a duce lucrurile până la capăt. Nu uită niciodată care este rostul chemării sale și știe să se abțină de la excese și să scape la timp, cu inteligență și curaj din capcanele pe care viața i le întinde, nemiloasă, uneori… La Cronica literară, Lăcrămioara Berechet, „Viața ca irosire de sine, abandonul în festin, ratarea ca existență disidentă”: Cartea (Angelo Mitchievici, Farmecul vieților distruse câteva reflecții despre ratare, Editura Humanitas) se transformă, treptat, întrun breviar al ratărilor sau al fragilității, al vulnerabilului, dar și al îmbogățirii prin suferință, al lucidității ca fruct țepos al scindării, al înțelepciunii recuperate din trupul sfârtecat al eșecului. Ruminații, introspecții, dureri, neliniști, resentimente, tristeți, disperări, fuga de platitudini, refuzul standardizării, trăiri în deplină conștiință, verificări sângeroase ale prezenței lăuntrice, ce aduc aminte de întrebarea lui Meister Eckhart: este cineva acolo înăuntru? Lectura extrage din corpusul textelor conștiința finitudinii, a perisabilului, a intermitenței, experiențele care sfărâmă zăvoarele prudenței și ale apărării, trăirea până la capăt, fără filtru, fără judecată și fără așteptări, preaplinul în locul încremenirii, acceptul deplin al suferinței metanoice cu chip de fericire „lestată tragic“… Ratarea, prin filtrul gros al balcanității, contaminată de finalitatea mântuitoare a vieții, înțeleasă ca lecție „imprevizibilă a divinității“ (Miorița), ori de etichete culturale negative: semicolonial, semicivilizat, semioriental, primitiv, identitate incompletă, a fi între două sau chiar mai multe spații identitare, introduce în carte o nouă hartă a temei. Pestrițul lumii este populat de râsulplânsul, de levantinul viclean cu spirit tranzacțional, duplicitar cu inteligență speculativă, virtuoz în arta șmecheriei, de „licheaua“ deprinsă cu avantajele imediate ale „logosului parazitar“, ce dezalcătuiește lumea… În sumar (selectiv): Dinu Flămând, Eugen Uricaru, Lucian Vasiliu, Lucian Alexiu, Viorel Dinescu, Marius Chelaru, Pavel Chihaia, Hanna Bota, Paul Aretzu, Anastasia Dumitru, Titi Damian, , Passionaria Stoicescu, Liviu Capșa, Diana Dobrița Bîlea.
ADDENDA
- Olimpiu Nușfelean, „Literatura digitală – provocare creativă sau doar pur tehnologică?”: Potrivit unor oameni de litere și cercetători, am avea următoarele forme literare digitale: literatura generativă (creată de generatorul de text automat sau combinatoriu, conform unui set de reguli prestabilite); poezia digitală animată sau non-animată (textul este deschis către multimedia); literatura hipertextuală (pe o structură alcătuită din legături ce permit cititorului să-și direcționeze propria cale de lectură și, de asemenea, să creeze impresia unui dialog între cititor și autor); literatura web (producție și postarea de texte pe web prin diverse practici). În prezent, se vorbește de genuri și subgenuri ale poeziei, precum, enumerate holistic: poezia cinetică, poezia sonoră/ poezia audio, hypercard, infopoezia, google-poezia, instapoezia, poezii-status de Facebook, poezia picturală, poemul diagramă, poster X Poem, poezia hypermedia. (RĂSUNETUL CULTURAL Nr. 2 / 2025; revista apare de 13 ani la Bistrița). ● Lidia Vianu (interviu realizat de Veronica Balaj): Eu traduc mai mult poezie și, dacă nu rescriu, dacă nu caut să traduc sensul și nu cuvântul, știu clar că eșecul e la doi pași. Dacă mi se pune în față un text cu care nu rezonez, nici nu mă apuc. Nu vreau să măcelăresc literatura altora. Pe lângă faptul că i-am tradus pe alții cu bucurie, m-am trezit la un moment dat că scriu bilingv. S-a întâmplat că sfiala mea de a publica ce scriu a dispărut abia atunci când, la un moment dat, sub imperiul unor emoții foarte puternice, m-am trezit că mă exprim mai exact în engleză decât în română. Am rescris în română acele texte, pentru că mi se părea un moft să nu vreau eu să scriu în românește, limba pe care o iubesc cel mai mult și pe care o știu cel mai bine, mai profund, care îmi este cel mai aproape de suflet. Sunt 25 de ani de atunci… Între timp am făcut pace cu ambele limbi și am ajuns și la înțelegerea deplină a faptului că nu se traduce cu numai dicționarul, ci, mai ales, cu sufletul. (ACTUALITATEA LITERARĂ Nr. 1-2 / 2025; revista apare de 14 ani la Lugoj) ● Valeria Manta Tăicuțu, fondatoare și redactor-șef al revistei SPAȚII CULTURALE (revistă publicată la Râmnicu Sărat timp de 17 ani) anunță că: Începând cu numărul 100, revista își va înceta activitatea. Revista Spații culturale (promovată de Filiala Bacău a Uniunii Scriitorilor) a apărut în februarie 2025 cu numărul 98-99. ● Directorul și fondatorul revistei VITRALIU a Centrului de Cultură „George Apostu” din Bacău, Gheorghe Geo Popa a fost schimbat din funcție la sfârșitul anului trecut (revista apare din 1992). Noul manager interimar este Ovidiu Ungureanu, fost secretar de marketing al Centrului. ● A apărut, la Editura „Cuantic” din București, cu o prefață de Ovidiu Pecican, volumul de documente „Nichita și Securitatea”, de Fabian Anton. Autorul vorbește că a descoperit patru mari dosare în arhiva C.N.S.A.S. privindu-l pe Nichita Stănescu… Nichita nu a fost turnător, i s-a deschis dosar de urmărire (e numit obiectivul „Socrate”) la 19 mai 1970, după ce, la Timișoara, se întâlnește cu poetul și traducătorul său Adam Puslojici… Ca lucruri noi, aflăm că D.U.I. a fost închis în 1974 (se săturaseră și securiștii de bârfe de doi lei), dar că, în 1977, după ce Paul Goma fusese eliberat din arestul Securității și îi făcea vizite lui Nichita Stănescu pentru a-l convinge să adere la cauza sa, Nichita refuzând, i s-a montat în apartament tehnică de ascultare. De data aceasta, Nichita devine obiectivul „Ploieșteanu”. (Jean Dumitrașcu, în publicația ORIZONT LITERAR CONTEMPORAN Nr. 104, care apare la Vaslui de 16 ani).