Toate volumele de versuri semnate până acum de Robert Şerban au o remarcabilă unitate de timbru liric: unul fantezist-ironic, cu substrat, totuşi, mai grav-elegiac, dar şi adesea ludic, cu măsură. Poetul compune mai ales în dimensiuni reduse, notând impresionist instantanee, „gesturi”, câte o „mică întâmplare”, un „detaliu” – evocate peste tot şi sugerând, desigur, o libertate de mişcare a notaţiei şi a fantazării pe care o provoacă oarecum din mers. A şi declarat că „ierarhiile încep odată cu plictiseala”, şi scrisul său nu caută piedestaluri şi solemnităţi, ci e mereu atras de cotidianul „democratic”, de omul comun din viaţa de fiecare zi… Se ghiceşte, cum s-a observat şi am notat şi eu, că mica bravadă e afişată pe straturi de timidităţi tandre, de melancolii şi precarităţi ale fiinţei, abia disimulate.
Aproape nimic sigur (Editura Cartier, Chişinău, 2024) este cam a zecea carte a sa de poezie şi anunţă tocmai această prelungită stare de fragilitate, a eului şi, deopotrivă, a lumii văzute şi trăite. Poemul de deschidere îşi şi numeşte „preferaţii”, într-o suită de ipostaze cvasisinonimice – „oamenii cărora le tremură barba de emoţie”, „oamenii care se bâlbâie”, „cei care roşesc când văd o muscă verde” sau, într-o suită cu numitor comun, „întârziaţii, sfioşii, naivii, nătăfleţii”, cărora le rezervă „împărăţia/ şi republica/ şi califatul”, – moşteniri cândva celeste, acum foarte pământene.
„Micile întâmplări” sunt ecouri din viaţa cotidiană, a familiei, cu scene din copilărie, momente de reverie adolescentină, refăcând scene de dialog al părintelui cu copiii, altele sunt crochiuri rapide de siluete surprinse în situaţii cu detalii semnificative, peisaje, amintiri povestite de alţii. Transmit, cum sună un titlu, câte o „mică pedagogie”, cum e aceasta, ce exploatează ironic o obsesie comună a multor tineri români de azi, care preferă limba engleză ca lingua franca, fără să reuşească, precum copiii din poem, să-l înveţe pe un papagal să vorbească în această limbă; poanta concentrează mica morală a fabulei în care e aplicat pe „viul” limbii „mecanicul” expresiei devenite stereotip: „îi întreb pe copii:/ de ce se chinuie atâta să-l înveţe engleză/ şi nu română/ ca să aibă mai multe şanse afară/ îmi răspund ei îndârjiţi”…
Ipostaza cea mai definitorie a subiectului liric se înscrie în suita enumerată în poemul liminar, – a sfiosului şi naivului, a stângaciului şi timidului dedat mai degrabă reveriilor decât considerării realiste a situaţiilor în care este prins. Imaginează într-un loc întâlniri cu extratereştrii, contemplaţi din turla bisericii (Toate întâlnirile posibile), visând la evadarea cu o primă fată iubită, în rivalitate cu un amic la fel de timid, într-un Little love story se declară, „cam fâstâcit” desigur, îndrăgostit de „fata cea mare a învăţătoarei” care-i răspunde cu un mic gest tandru, surprins cu fineţe, – „ea a zâmbit şi doar a sărutat vârful jetului de apă/ apoi a plecat/ am sărit imediat să beau ca să-i simt gustul buzelor”, – numai că îndrăgostitul e pălmuit a doua zi de mama copilei în faţa clasei (cu motivaţia şoptită „ştii tu de ce”)… O scenă cu pigmenţi de umor, în care adolescentul conduce în ritm dansant o fată spre banala sală de baie, şi e obligat să rămână în faţa uşii închise doar visând „o peşteră cu mai multe izvoare”, e dezvăluită în final ca având loc într-un salon de spital: „când uşa se deschidea/ te priveam zâmbind/ şi îţi întindeam din nou braţul/ galant şi teatral/ de parcă era să intrăm în Sala de Aur a Musikverein/ din capitala unei ţări pe care o confundai cu Australia/ şi nu înapoi/ în salonul 27” (La deschiderea unui vals). În Părinţi şi aventuri discrete, îl vedem pe adolescentul nemulţumit de viaţa sedentară a părinţilor în mediul domestic repetitiv şi monoton; iese în oraş luând cu sine o minge de baschet înăuntrul căreia poate închipui pe întuneric scene de dragoste, cu „inima (sa) de om tânăr; la o altă pagină rememorează o primă aventură de amor cu o foarte atrăgătoare „tanti Rina”, care îi spune că „o femeie trebuie să fie cochetă/ şi când duce gunoiul” şi care-l hipnotizează pe adolescent, sfârşind cu invitaţia discretă de-a o urma în apartament; aceeaşi pudoare îl opreşte însă să scrie ce s-a întâmplat mai departe: „dar nu o să scriu asta/ ar fi o cocoşerie/ şi aş mai strica şi poemul” (Aventuri şi cochetării). Un frate „doboară avioane cu degetul mic”, conduse de piloţi ce nu există decât în capul lui, „dă raportul ca un comandant de baterie antiaeriană”, după care rămâne tăcut, dând semn că „astfel plâng/ pasagerii nevinovaţi” (Boarding pass). Postura de „vânător cu mâinile goale” – alt titlu de poezie – este, la rândul ei, visată, – „arme n-aveam/ fiindcă tot timpul/ trebuia să fii uşor/ chiar şi în somn/ să poţi sări dintr-un vis în altul” – cu o proiecţie onirică de tablou expresionist: „arme n-am/ dar vârful inimii se-ncinge tot mai tare şi mai tare/ încât pădurea/ iat-o/ se-aprinde/ de parcă ar fi dată cu păcură/ nu cu sânge”. Altădată, subiectul se visează noapte de noapte „plutind pe un frigider/ în mijlocul oceanului”, ca să descopere „îngrozit” într-o dimineaţă că „frigiderul nu era niciodată acelaşi”, ori bagatelizează, aparent, reminiscenţele de adevăr conservate în vis: „în orice vis/ e un grăunte de adevăr/ ce te sâcâie dimineaţa/ când încerci să dai de el/ ca de rămăşiţa dintre dinţi/ de care limba caută exasperată/ să te elibereze” (Căutare). Cu asemenea variate deschideri, poemele îşi menţin cititorul într-o permanentă stare de disponibilitate.
Cum se poate vedea din aceste câteva exemple, universul imaginar al lui Robert Şerban se află mereu la limita dintre real şi visătoria tandră, rareori tulburată dramatic, cu accente de subtilă cenzură ironic-umoristică, relativizantă. Din când în când, scenele trăite sau imaginate capătă aspectul de comedie comentată cu un fel de cinism mimat: la etajul de deasupra apartamentului de bloc în care locuieşte familia poetului, acesta aude, de patru ani, aceeaşi violentă ceartă între doi bărbaţi, plină de ameninţări şi obscenităţi, care ar fi trebuit să se soldeze, logic, cu „palme şi pumni/ şuturi/ geamuri sparte/ oase rupte/ capete trosnite de pereţi/ horcăituri strigăte de ajutor”, doar că avalanşa hiperbolică de catastrofe închipuite disproporţionat nu se produce efectiv, – drept care e comentată antifrastic de către cel care se preface înşelat în aşteptările sale: „nimic însă/ nicio faptă adevărată/ doar palavre palavre palavre/ semnul indubitabil că sunt tată şi fiu” (Mult diluata ură). Trăsături de „mică pedagogie” au şi alte câteva poezii: una surprinde, cu o abia sugerată, amară ironie, gestul unui copil ce înfige într-un fluture, pentru insectarul şcolar, boldul ucigaş, având însă grijă să nu-i ia „pulberea de pe aripile/ ce încă/ se mişcă” (un gest echivalent-simbolic poate sugera şi o succintă definiţie a poeziei, cu stângăciile şi neprevăzutul ei semantic: „nevinovat/ ca glonţul tras în sus de bucurie/ ce loveşte/ întâmplător/ o pasăre”). Ceva mai înainte, tot un copil căruia i se şterge de către un coleg, poate invidios, poezia scrisă pe tablă, îi dă o cruntă bătaie, certificând astfel că este adevăratul ei autor, probă comică de autentificare a scrisului… Despre poezie se reflectează şi sub titlul Oiţele mieii berbecii, unde este pus în paralel un recital de ziua poeziei, cu autori ce se exprimă într-un limbaj slobod – „oameni care scriu cu pi şi pu” – , şi mulţimea ce se perindă pe strada văzută prin geam şi face semne, în timp ce „din restaurantul chinezesc de peste drum/ ies la răstimpuri clienţi/ ce se şterg mulţumiţi pe la gură” iar privitorul îşi linge şi el buzele, simţind că „poezia are şi gust de sânge”, cu gândul dureros „că organizatorii n-au adus niciun strop de apă/ niciunul/ poate că la anu’/ când va fi şi mai mult/ şi mai mult sânge”… Foarte sceptic se arată poetul care vorbeşte despre „alte neputinţe”, conştient că „poezia nu face gaură-n cer/ nu înmulţeşte laptele-n ţâţe/ nu deturnează meteoriţii şi nu cocleşte argintărie/ nu trece bătrânii strada/ nu aprinde beculeţe de Anul Nou” şi nici nu „goneşte turmele de porci/ ce scurmă pământul până când/ vor face o gaură-n el/ prin care poezia se va strecura/ ca un şarpe ce n-a muşcat niciodată pe nimeni/ şi va dispărea pentru totdeauna”…
Un desen oarecum parabolic, alături de altele câteva, are poezia Dorinţa din spatele zidului: un copil care „n-a fost răsturnat de pe colac/ şi că astfel n-a pierdut lupta cu marea” şi doreşte s-o continue pe uscat şi cerând să fie ajutat de un bărbat să construiască pe plajă un zid din nisip, rezistent într-adevăr la valuri, nu mai vrea, însă, nici turn, nici castel ci „o altă mare”… – primă, semnificativă lecţie despre curajul înfruntării cu lumea. Mai „realiste” sunt poezii ca Imperatoris digitus, Limita suportabilului, Prietenul nostru din FB, cu trimitere directă la lumea virtuală a calculatorului: efemeritatea imaginilor din acest univers e asociată, în cea dintâi, precarităţii vieţii celui care, apăsând cu un singur deget pe o comandă poate distruge o lume; a doua descrie „tranzitiv” momente de „scrolare” (derulare) a imaginilor pe ecranul ordinatorului, cu consecinţe în falsificarea reacţiilor la datele vieţii imediate – „din maşina poliţiei ce luminează/ ca o discotecă/ se-aude imnul/ zâmbim la memele ce vin în rafală/ pe Facebook” –, transformă chiar moartea într-un spectacol privit cu răceală şi indiferenţă: „suntem chill că virtualitatea face din moarte/ o scamatorie/ la care ne uităm aproape gratis”; sau, ca sub al treilea titlu citat, ironizează superficialitatea cuiva care transmite, tot pe Facebook, doar imagini surâzătoare, superficial şi ipocrit amicale: „lăcrimează smirnă şi transpiră mir/ tot mângâindu-i pe unii şi pe alţii/ se sfinţeşte încetul cu încetul/ şi lasă urme luminoase înapoia lui/ ca şi cum ar călca pe licurici”, dar „se anulează pe sine” comunicând şi cu „poporaşul” de „necunoscuţi şi trădători/ exterminatori şi felceriţe/ şuşotitori şi trâmbiţaşi/ şuţi şi mastroace”, într-o confuzie gregară. Nu sunt de trecut cu vederea nici versurile ce evocă scene de spital ori sunt atinse de fiorul morţii, uşor atenuat totuşi de câte o turnură ironică a frazei (vezi: Parte din mită, Ţintă-n ţintirim – acesta, cu o sugestie ambiguu-jucăuşă încă din titlu). Însă chiar o compunere în tonalitate elegiacă pune o pedală reductivă confesiunii: se intitulează Mică elegie şi strecoară discret semnele bolii printre reziduurile aruncate în decor autumnal: „dispar/ de pe unde erau aruncate/ sticlele şi borcanele/ apare folia cu aspirină/ şi-o preocupare generală/ pentru soarta verzelor / mai ales”… Mai intens grave, deşi nu tocmai lipsite de un surâs ironic, sunt versurile din S-a-ngroşat inima, de citat în întregime: „spaimele îmi treceau/ cu uşurinţă prin piept/ nu le simţeam/ cum nici păianjenul nu simte/ fulgerul ce-i străbate/ plasa întinsă între crengile nucului/ lăsat să crească în mirişte/ pentru umbră// acum/ inima mi s-a îngroşat/ e greu de străpuns/ şi parcă nici nu mai stă/ la mângâiat/ cum sta altă dată/ e ursuză şi morocănoasă/ ca un porc ce habar n-are/ că nu mai e mult şi vine/ sfânt/ Crăciunul”…
Se poate deduce din această suită de rezumate ale poeziei (care refuză, în principiu, povestirea!) că versurile – „narative”, totuşi, în mare măsură, căci propun „situaţii” lirice – se disting în scrisul lui Robert Şerban printr-un ceva mai pronunţat timbru elegiac, fără să se abată totuşi prea mult de la parcursul de până acum, al unui poet care-şi supraveghează prin detaşare subtil-ironică tot ceea ce vede şi simte. Un foarte scurt CV pune o etichetă sugestivă pentru acest mod de a fi, relativizant, uman şi poetic: „pălăria boţită/ haina cam mare/ cămaşa necălcată/ cureaua îngustă/ pantalonii prea lungi/ dar ce pantofi”.
Robert Şerban, Aproape nimic sigur. Poeme, Editura Cartier, Chişinău, 2024