„Uneori pătrundem în artă
pentru a ne ascunde în ea.”
(Michael Ondaatje, Divisadero)
„Stau pe strada Divisadero. Divisadero, de la cuvântul de origine spaniolă ce înseamnă diviziune, strada care a fost la un moment dat hotarul dintre San Francisco și câmpiile Presidio. Sau poate că are la origine cuvântul divisar, care înseamnă a privi lung ceva de la distanță (există o culme în apropiere numită El Divisadero). Deci un punct de unde pot privi în depărtare.” Sunt vorbele Annei, una dintre protagonistele romanului lui Michael Ondaatje intitulat chiar așa, Divisadero. Și, desigur, fiind vorba despre un scriitor atât de preocupat de subtilitățile și nuanțele cuvintelor ori contextelor cum este Ondaatje, sunt și gândurile autorului însuși; dar, deopotrivă, o definiție simbolică a propriului text: Divisadero înseamnă o narațiune uluitoare, care, cel puțin din perspectiva cititorilor preocupați exclusiv de puncte culminante ori întorsături spectaculoase se situație, cu greu ar putea fi considerată roman. Este un text în mare măsură poetic, structurând o atmosferă imposibil de uitat și creionând o serie de personaje care scapă oricăror încercări de încadrare în vreun tipar prestabilit, situându-se, atât unele față de altele, cât și față de cititor, la o oarecare distanță, dând senzația că (se) privesc din / în depărtare, tocmai pentru a intui sensul lumii în care trăiesc și a (se) înțelege mai bine. Căci distanțele de toate felurile le-au marcat (le marchează) existența, rupându-le de familie, de locurile natale sau chiar de limba maternă, ducându-le altundeva, tot mai departe, și provocându-le răni profunde, imposibil de vindecat complet vreodată – de aici, cu siguranță, și caracterul fragmentar al acestei cărți a lui Michael Ondaatje. De altfel, în paranteză fie spus, autorul celebrului roman The English Patient a fost întotdeauna atras de formele literare ambigue sau ale căror granițe pot fi cu ușurință depășite, dovadă și sintagma „ficțiune și memorialistică”, prin care el însuși își definea jurnalele, punându-le, astfel, alături de romanele sale importante, precum Obsesia lui Anil, În pielea unui leu sau deja menționatul Pacient englez.
Împărțit în trei secțiuni (Anna, Claire și Coop, Familia din trăsură și Casa din Dému), Divisadero (apărut în anul 2007 și încununat cu Governor General’s Award și publicat la noi de Editura Univers, în reușita traducere semnată de Mihaela Andronic) dă impresia, în primele pagini, că este centrat asupra unei suficient de sumbre povești de familie. Astfel, în anii ‘70, Anna și sora ei adoptivă Claire își petrec anii copilăriei la o fermă din nordul Californiei, după moartea prematură, la nașterea primei fiice, a mamei Annei (care o oglindește pe cea a mamei lui Claire, rămasă singură pe lume și care va fi luată și ea acasă de tatăl Annei, de-acum văduv, cu două fete). Numai că, atunci când, după ani, tatăl descoperă că Anna are o relație secretă de dragoste cu Coop, tânărul pe care de asemenea îl luase la ei acasă după ce acesta își pierduse în chip tragic familia, lucrurile scapă de sub control, violența se dezlănțuie, bărbatul încercând să-l ucidă pe iubitul fetei, provocând astfel nu doar furia sa, ci și plecarea definitivă de acasă a adolescentei. Înțelegem, așadar, că afirmația (fie ea și de peste ani a Annei, devenită cercetătoare) care vorbește despre „casa ei” de pe strada Divisadero exprimă doar o parte a adevărului: mai precis, e adevărată în sensul că oglindește doar o secvență a vieții sale, cea de după despărțirea atât de bruscă de familie și, practic, de întregul ei trecut.
Capitolul care prezintă toate aceste evenimente este intitulat Orfanul și pare a se referi la Coop. Numai că, dacă ținem seama de modul în care e structurat întregul univers textual al lui Ondaatje și de legăturile atât de profunde, fie ele și dificil de observat la prima vedere, între planurile narative și simbolurile utilizate, realizăm că fiecare personaj are o mai mult sau mai puțin evidentă nevoie de relaționare și de apartenență (la o familie, la un spațiu, la un mod de comunicare), doar pentru a le pierde pe toate exact în momentul în care părea a le fi dobândit. Astfel, protagoniștii cărții vor fi mereu despărțiți, divizați, se vor îndepărta și se vor căuta, știind că, și după regăsirea mult dorită, există posibilitatea de a se pierde din nou și de a (se) rătăci prin lume și prin labirintul propriilor suflete. Iar toți cei implicați în acțiunile relatate sunt, într-un fel sau altul, orfani. Orfani, însingurați și rupți în chip dureros de trecutul propriu și de cei pe care îi iubeau. Căci, rămasă singură în casă după îngrozitoarea încăierare dintre Coop, Anna și tatăl acesteia, Claire e cea care îl va salva in extremis pe Coop, grav rănit, doar pentru a-l pierde și pe el, imediat după plecarea intempestivă a Annei. Incapabil să gestioneze toate aceste întâmplări, tatăl se închide în sine, iar Claire nu știe și nu poate să-l ajute să-și depășească imensa singurătate, simțindu-se deopotrivă trădată de Anna, sora sa care păstrase întregul secret al unei iubiri interzise. Singură va fi, însă, și Anna, nereușind să vorbească despre momentul care-i schimbase viața, alegând să-l îngroape printre amintirile unui trecut la care își chiar propune să nu se mai întoarcă niciodată, cu toate că, indiferent la ce s-ar gândi sau orice ar face, nu poate uita cu desăvârșire acele clipe. Astfel că devine ea însăși orfană, chiar dacă într-un alt mod decât Claire sau Coop (cel care ajunge un soi de rege neîncoronat al pasionaților / dependenților de jocul de cărți), însă receptând totul la fel de dureros și fiind convinsă, după cum va și spune, că face parte dintre aceia care simt istoria asemenea unor orfani, alegând să se ascundă (uneori, literalmente, să se îngroape) în arhive, cercetând cu pasiune trecutul altora, căci doar acesta pare, măcar în anumite momente, a reuși să dea sens propriei sale vieți, lipsite de acel fundament la care să se poată raporta și de acele rădăcini din care să-și poată trage puterea. Acesta e contextul în care Anna află despre straniul caz al poetului interbelic francez Lucien Segura, originar din regiunea Gers, e fascinată de lirica acestuia și de întreaga lui existență sfârșită brusc și misterios, așa că vine în Franța și se stabilește pentru un timp tocmai la Dému, în apropiere de casa unde trăise și scrisese, cu ani în urmă, chiar Segura. Iar aici îl întâlnește pe Rafael, gitanul trubadur pasionat de muzica de chitară, cunoscător al ierburilor de leac, al secretelor cărților de Tarot, deprinse de la mama sa, dar și maestru al pătrunderii în locuințe (îndeletnicire „moștenită” de la tatăl lui), alături de care simte că ar putea reîncepe să trăiască – și să iubească, Rafael fiind, de asemenea, unul dintre cei din urmă oameni cu care vorbise Segura, înainte de a dispărea pentru totdeauna.
Desigur, fiind vorba despre un roman al lui Michael Ondaatje, cititorul nu se va mira de numeroasele coincidențe care străbat textul – și care, sub pana unui scriitor mai puțin talentat, ar risca să cadă foarte ușor în clișeu sau simplă manieră. Căci aceia familiarizați cu istoriile atent împletite ale prozei lui Ondaatje, își vor da seama destul de repede, punând cap la cap detaliile textuale, că Rafael e fiul lui însuși Carravaggio, personajul atât de traumatizat de războiul mondial, care apăruse în Pacientul englez și În pielea unui leu. Astfel că nu va părea – nu va fi – nimic forțat nici în momentul în care Claire îl va reîntâlni, tot în California, după mai bine de două decenii, pe Coop, din nou grav rănit în urma unei altercații, și îl va salva din nou, aducându-l la vechea fermă din nordul Californiei, pentru a încerca să-l ajute să-și pună alături amintirile și să-și recupereze identitatea. Procedeul, fără îndoială, mizează mult pe suspendarea benevolă a oricărei urme de neîncredere din partea cititorului, căruia i se oferă, după modelul aducerii laolaltă a tuturor personajelor necesare în Vila San Girolamo de lângă Florența, din Pacientul englez, elementele esențiale pentru înțelegerea temei ce unește secțiunile cărții, precum și cheile de lectură pentru descifrarea semnificațiilor simbolurilor utilizate de autor (de altfel, la nivel strict formal, chiar numele Annei duce cu gândul, prin sonoritate, la extraordinara Hana, din The English Patient). În plus, Ondaatje, deși scriind, acum, o narațiune, rămâne adesea, în mod deliberat, pe tărâmul poeziei, structurându-și textul în așa fel încât efectiv să hipnotizeze cititorul și să nu-i dea voie să părăsească acest univers în care, desigur, totul se petrece așa cum creatorul său hotărăște, dând, totuși, senzația că cele mai incredibile coincidențe sunt, aici, cât se poate de naturale. Imaginile se juxtapun sau se succed, planurile narative par a glisa uneori și a se suprapune, parțial asemănător cu modul de structurare a narațiunii pe care îl folosea și Italo Calvino, în Castelul destinelor încrucișate, personajele putând trece cu ușurință dintr-unul în altul, paragrafe întregi putând fi citite și asemenea unor excelente poeme în proză (să nu uităm că Ondaatje e și un excelent poet, dacă ne gândim doar la remarcabilele creații din volumele sale The Cinnamon
Peeler sau Handwriting), mai ales în secvențele dedicate Annei și cercetărilor sale pe urmele scriitorului francez misterios dispărut: „Îi caut în depărtare pe cei pe car ei-am pierdut, în așa fel încât îi văd pretutindeni. Chiar și aici, în Dému, unde a trăit Lucien Segura, unde transcriu o substituție/ precum cutele întâmplătoare ale unei eșarfe. […] Segura avea în el o umbră și o blândă ezitare. Până atunci, tot ce știam despre viața lui se referea la plecarea stranie de lângă familie. Vocea lui, cu acea rană în ea, a continuat să mă bântuie. Am mers în Franța, în casa unde a locuit la sfârșitul vieții sale.”
Ultimele secțiuni din Divisadero sunt dedicate relatării evenimentelor care au marcat existența poetului Lucien Segura, mai cu seamă strania sa poveste de dragoste și pasiunea lui secretă (și descoperită târziu) pentru Marie-Neige, vecina căsătorită încă din adolescență cu Roman, bărbatul mult mai în vârstă decât ea. Din nou, la fel ca în Pacientul englez, unde Hana îi citea lui Almasy istorii și povești din diverse cărți ori fragmente din Istoriile lui Herodot, volumul cu care trecuse literalmente prin foc în timpul accidentului aviatic în care fusese implicat, doar pentru ca, în acest fel, cel atât de grav bolnav să poată găsi mai ușor calea spre sine și spre propriul trecut, și aici Lucien Segura citește alături de Marie-Neige. La început cu infatuarea adolescentului care crede că știe îndeajuns despre literatură pentru a vorbi altcuiva despre mari cărți și eroi de neuitat, apoi cu generozitatea îndrăgostitului timid și cu dorința arzătoare de a o învăța și pe ea să citească, pentru a stăpâni un limbaj comun. Mai apoi, rolurile se schimbă, căci, după tragica întâmplare în urma căreia Segura își pierde un ochi (de remarcat obsesia lui Ondaatje pentru tema orbirii, evidentă și în creațiile sale precedente – Almasy nu vede nimic pentru un timp din cauza pansamentelor pe care le are pe ochi, Ananda din Obsesia lui Anil desenează ochi pe statuile lui Buddha din Sri Lanka, căutându-și, indirect, identitatea – care-i unește, în chip simbolic, textele cu Oedip Rege al lui Sofocle), Marie-Neige îi va citi pentru a-l ajuta să revină la viață, deschizându-i cu adevărat calea spre literatură, cale pe care o va și urma, Segura descoperindu-și vocația poetică. Iar creația sa, indiferent că e vorba de poezie sau de proză, nu va fi decât o relatare oblică și subtextuală a propriei sale povești de iubire trăite abia după ani de zile până la capăt, dar și a pierderii, a suferinței și a înstrăinării față de întreaga lume pe care le resimte după moartea lui Marie-Neige.
Și chiar dacă pe alocuri Divisadero dă senzația unui puzzle literar, tensiunea narativă nu lipsește, cu atât mai puțin atmosfera, ne neuitat în fiecare din cele trei secțiuni ce compun cartea. Cert este, oricum, că prima parte, Anna, Claire și Coop este de departe cea mai reușită, din toate punctele de vedere, celelalte două reprezentând continuări simbolice ale poveștilor primelor trei personaje, plasate în alte epoci și în alte contexte sociale și culturale. Ondaatje reușește să creeze, uneori în doar câteva rânduri, acele detalii profund umane, care apropie personajele de cititor și care pun în oglindă trecutul și prezentul, prin intermediul sentimentelor și emoțiilor. De altfel, metafora reflectării și motivul dublului sunt sugerate încă din primele pagini ale cărții, când aflăm că Anna și Claire seamănă și că multă lume le credea chiar surori (gemene). Chiar Coop le confundă, la un moment dat, la fel cum Marie-Neige îl va confunda pe Lucien cu Roman, soțul ei. Apoi, ajunsă în Franța, Anna își dă seama că povestea lui Lucien Segura o oglindește pe a sa și că pierderile și suferințele lui sunt și ale ei, așadar dorința sa de a evada din propriul trecut (ori prezent) trăindu-l pe al altora primește o consistență sporită. Identitățile se definesc și se pierd succesiv, personajele părând a trăi pe de-o parte în prim-planul narațiunii care le este dedicată, iar apoi în subtextul celei pe care o descifrează chiar ele, încercând să-i clarifice sensurile și astfel să-și clarifice sentimentele și să-și găsească locul în lume. Cumva, chiar și atunci când Ondaatje dă impresia că împinge experimentul narativ și jocul coincidențelor mai departe decât ar îngădui-o logica, demersul lui e câștigător, tocmai prin calitatea lirismului de profunzime care dă acestui roman deplina unicitate. De aici și calitatea vizuală a textului care realmente trăiește prin imagini de neuitat – o fată călărind prin furtună, doi îndrăgostiți citind din aceeași carte (reluare, în cheie contemporană, a eternei istorii dantești a lui Paolo Malatesta și Francesca de Rimini), un bărbat convalescent încă luptându-se să se reorienteze într-o lume care-i devenise, în timpul bolii și mai străină decât îi fusese înainte. Dar și melancolia profundă care străbate textul, transformat, treptat, nu doar în (încă o) lucidă meditație asupra condiției umane moderne, însemnate de singurătate și de dificultatea comunicării, într-un univers marcat de războaiele mondiale și de boli necruțătoare, ci și într-o implicită declarație de dragoste a autorului față de marea literatură.
Cea de-a doua și a treia secțiune din Divisadero reprezintă, dincolo de subiectul ca atare și de evenimentele din viața personajelor, și modalitatea pe care Michael Ondaatje a găsit-o de această dată pentru a vorbi despre câțiva dintre predecesorii și modelele sale literare (ori muzicale). De la Balzac la Colette sau de la Stenhdal (un capitol este intitulat chiar Roșu și negru, iar un club frecventat de jucătorii de cărți se numește Stendhal) la Victor Hugo sau Alexandre Dumas, trecând prin evocatele acorduri ale lui Jean Reihardt sau Stéphane Grappelli, Divisadero citește și re-interpretează, din nou și din nou, creații majore ale culturii anterioare, pentru a oglindi problemele contemporaneității. Ondaatje construiește, în acest fel, o veritabilă poetică (melancolică) a romanului și elaborează o inedită profesiune de credință (pusă, la fel, sub semnul melancoliei), ale cărei începuturi pot fi identificate în toate creațiile sale anterioare. Prin intermediul literaturii, Lucien Segura și Marie-Neige își trăiesc iubirea încă înainte de a-și consuma pasiunea, iar Anna se retrage în arhivele ei, citind și scriind, pentru a înțelege ce i s-a întâmplat și care ar fi calea de ieșire din impas. Iar în acest fel, romanul acesta depășește în intensitatea livrescă până și construcția atât de elaborată din Pacientul englez, dovedindu-se superior prin nostalgia asumată, dublată în permanență de bucuria lecturii – pe care o împărtășesc autorul și cititorul deopotrivă (iar granițele dintre text, scriitor și receptor sunt, astfel, din nou puse în discuție, prin intermediul jocului identităților mereu în schimbare), anumite pasaje trimițându-ne chiar cu gândul la unele detalii pregnante ale cotidianului din proza atât de intensă și de stranie a lui Alice Munro.
Scriitura lui Ondaatje pare, pe alocuri, miraculoasă și străbătută de spiritul profund al revelației privilegiate, iar bogăția lingvistică și subtilitatea ce marchează atât conținutul, cât și nivelul formal al textului fac din Divisadero nu doar o lectură imposibil de uitat (chiar dacă și imposibil de încadrat în modelele tradiționale ori chiar moderne ale romanului!), ci și o carte care, descriind oameni din trecut și iubirile lor, vorbește și despre marea literatură, invitându-ne să nu ne uităm predecesorii, să ținem seama de vechile modele și să reușim să ne privim mereu în oglinda trecutului pentru a găsi căile cele mai potrivite pentru a ne orienta în prezent ori pentru a ne îndrepta spre viitor.
Michael Ondaatje, Divisadero, traducere și note de Mihaela Andronic,
București, Univers, 2023