Metamorfoze. Să înțelegem și să acceptăm schimbările și să nu privim în urmă cu jind, dorind ca lucrurile să fie la fel ca atunci când credeam că totul era bine, iar idealul de fericire încremenise în fanteziile noastre. Primăvara e un anotimp ce transformă totul în jur fără să întrebe pe nimeni, este o renaștere destul de brutală, produsă în urma unei pierderi, a unei morți. În luna martie, avem toate senzațiile reunite. Frigul, căldura reconfortantă, briza ce anunță vara, revenirea temperaturilor răcoroase. Înfrângerea naturii în timpul iernii este cât se poate de reală tocmai pentru ca revenirea la viață să se poată produce. Aici, nu funcționează metafora, nici măcar paradoxul, e doar viața, așa cum e ea, cu aspectul ei brutal, deschis, direct, implacabil, iminent. Natura nu cunoaște corectitudini gratuite, ea are rigoarea și eleganța unei logici mult mai cuprinzătoare, ale unor sensuri ce țin de perfecțiunea alcătuirii creației. Putem să ne gândim la faptul halucinant că planetele nu ne cad în cap și că ne deplasăm zi de zi cu o viteză uriașă prin spațiul cosmic. Pământul aleargă în jurul Soarelui cu aproximativ 10.225,3 km pe oră, în timp ce Soarele se deplasează cu 828.000 km pe oră pe orbita sa din Calea Lactee. Amețitor, nu-i așa? Ei bine, la această viteză ne bem cafeaua de dimineață, scoatem câinele la plimbare, ne îndrăgostim, ne certăm, ne vedem de treburile noastre, suntem mulțumiți sau nemulțumiți, protestăm, ne simțim singuri, neiubiți, părăsiți sau, dimpotrivă, recunoscători pentru ce primim. Fiecare cu treaba lui, Pământul și Soarele cu plimbările lor, iar noi cu grijile noastre, toate acestea ca parte a unui sens mult mai mare și, din fericire pentru noi, logic și chiar foarte frumos și bun. Kalokagathia este termenul din filosofia greacă ce desemnează uniunea dintre bine și frumos.
Haos în jur? Nicidecum. Chiar dacă aparența fragmentată a lumii de azi ne-ar putea conduce cu gândul la disoluție, la deconstrucție, la cioburile din oglinda care arată răul din oameni și din natură, intrate în ochii lui Kai, personajul din Crăiasa Zăpezii de H. C. Andersen, cioburi care i-au distorsionat băiatului vederea, mai ales vederea inimii.
Schimbarea, trecerea, efemerul sunt firești, degeaba dorim să fixăm, să blocăm anumite senzații, amintiri, fapte, etape. Din inima blândă izvorăște smerenia și dăruirea, din inima veșnic nemulțumită pornesc valuri de frustrări și neîmpliniri, pretenția ca ceilalți să facă ceva, oricare ar fi ceilalți, din familie, apropiați, societate, politică.
Bucuria de a fi viu nu înseamnă un trai tâmp cu un zâmbet fals arborat. Schimbarea perspectivei de la a pretinde la a oferi aduce cu sine și o doză mare de libertate.
O altă schimbare este prilejuită și de clipele în care ne luăm rămas-bun. Gara, aeroportul sunt locuri parcă predestinate pentru a pune în practică arta de a conduce pe cineva, de a spune câteva cuvinte alese cu mai mare atenție decât de obicei, de a vărsa o lacrimă-două sincere, de a bate pe umăr pe cel sau pe cea care va călători. E până la urmă o formă de despărțire și nu degeaba se spune partir c’est mourir un peu.
„Partir, c’est mourir un peu,
C’est mourir à ce qu’on aime :
On laisse un peu de soi-même
En toute heure et dans tout lieu.”
(Edmond Haraucourt, Rondel de l’Adieu)
Există o artă a despărțirii și o artă a regăsirii. Regăsirea se oglindește în momentele plecării, există, deși greu perceptibilă, în germenii îndepărtării. Schimbarea este o mișcare cu stil făcută în siajul evenimentelor de zi cu. Este anunțată mai ales în clipele de rutină, atunci când e greu să crezi că ceva se va mai schimba. Uneori, în frazele de despărțire se află dorul de a-l regăsi pe cel ce pribegește sau chiar o dorință secretă ca acesta să aibă o cale vegheată din înaltul cerurilor: la revedere, adio (à Dieu!).
Excelența e coerentă, mediocritatea e incoerentă. Există o maiestate a metamorfozei, un calm al ei, un mister care se dezvăluie pe parcurs. Cere răbdare și o doză de smerenie, chiar și de candoare, pentru a vedea care este sensul adânc al preschimbării. Teama de a pierde ceva atunci când intervine o modificare în traseul vieții este mare și aceasta se datorează faptului că omul nu prea știe cine este. Și aici revenim iar la lucrarea lui Paul Gauguin cu titlul De unde venim? Ce suntem? Încotro ne îndreptăm? Există o coerență a vieții, o geometrie a faptelor, a consecințelor, chiar dacă nu ne convine și nu dorim să pricepem că anumite decizii produc anumite efecte. Dumnezeu însuși a oferit oamenilor, prin Moise spre exemplu, legile, care nu sunt un set de pedepse sau constrângeri, ci sunt, cred, o descifrare a naturii lumii și o atenționare asupra ieșirii din logica și din iubirea divinului creator. A trăi în afara legilor și a iubirii lui Dumnezeu e înfiorător, e ca o ieșire a unei planete de pe orbită.
Metamorfoze. μεταμόρφωσις (metamórphōsis) compus din μετά (metá, „după, dincolo”) + μορφή (morphḗ, „formă”). Transformarea, schimbarea fac parte din mecanismele lumii, nu pot fi evitate, chiar dacă primul impuls ar fi acesta. Omul, din teama de necunoscut, chiar dacă își dorește noutatea, se și teme de ea, privind-o în mod paradoxal ca pe un neant.
Pe un peron, într-o seară cu ploaie, doi oameni își iau rămas bun. Valiza, batista, ploaia, îmbrățișările, par a spune prin limbajul lor non-verbal că este vorba despre o plecare, o despărțire. Temporară, definitivă? Prezentul e concret, ce va urma e doar prezicere. Cel care o să călătorească instalat confortabil în scaunul său, căutând din priviri locul în care-și poate încărca telefonul, semn al unei permanente conectări, aude în difuzoare că plecarea trenului e iminentă, iar cei care s-au urcat pentru a conduce pe cineva sunt rugați să coboare. Iminent. Ce cuvânt tăios, parcă nu-ți vine să crezi că face parte din vocabularul cotidian al unor întâmplări banale. Ploaia, seara, valiza sau rucsacul. Mai demult, exista și batista fluturată, semn al unei împăcări cu ideea de plecare. Splendoarea călătoriei cu trenul. Un pic retro, dar cu o tehnologie nouă, căruțe imense din fier proiectate să prindă viteză, în unele cazuri mare viteză (TGV), în viitor, într-un viitor ca o promisiune.
Un alt fel de schimbare, de data aceasta a perspectivei, un proces interior de întoarcere a minții, de înnoire a minții, este metanoia. Nu putem schimba prea multe în lumea înconjurătoare, dar putem schimba scaunul pe care stăm și felul în care privim lucrurile în scopul dobândirii unei împăcări cu noi, cu lumea, cu Dumnezeu. Să fii într-o stare de pace cu tine însuți nu e puțin lucru. Să pui totul într-o perspectivă diferită, să scoți grijile, bolile, suferința, neîmplinirile, necazurile din logica nedreptățirii și să le așezi în logica mai largă a sensului vieții, în logica perfecțiunii Creației și a iubirii lui Dumnezeu. Și atunci, ca prin minune, totul se schimbă, devine mai clar, mai senin. Privind cu această minte nouă și cu această inimă înnoită, lumea din jur nu mai este o vale a plângerii, un drum care se termină în mod nedrept în moarte. Existența capătă un nou sens, sensul Adevărului și al bucuriei. Pentru că natura noastră nefalsificată este dominată de bucurie, iar fericirea aceasta duhovnicească este o cale neîntreruptă.
A fi pe drumul tău și nu pe al altuia e un privilegiu. Nu ne gândim doar la originalitatea parcursului, care de multe ori este fals atribuită, ci la autenticitate. Cât de bine te simți tu cu tine atunci când pășești pe cărare, cât de odihnit ți-e sufletul scăpat de povara nesiguranței și a măștilor.
Uneori, suntem nevoiți să facem schimbări de macaz, călătorului îi stă bine cu drumul, așa se spune. Deciziile asumate cu eleganță conduc spre un stil de viață mai limpede și mai tihnit.
Să auzim de bine și la bună revedere!