Se vorbește, din ce în ce mai mult, în ultima vreme, despre o generație egocentristă, lipsită de empatie, centrată pe împlinirea dorințelor personale, indiferentă la mersul lumii, o generație al cărei unic scop ar fi amenajarea confortului pentru sine. Din datele statistice existente, e imposibil să nu observi că această generație este contemporană cu pătrunderea masivă, în obișnuitul vieții de zi cu zi, a tehnologiei și a device-urilor. Azi, grație studiilor longitudinale, este binecunoscut faptul că nativii digital sunt cei care manifestă cel mai intim caracteristicile de mai sus, care corelează cu efectul psihologic al device-urilor asupra lor. Așa încât, devine de bun simț să nuanțăm concluziile asupra „generației” narcisice. Ar trebui să o considerăm drept generația-victimă a exploziei în lume și imploziei tehnologiei în viața personală. Și nu e vorba despre o generație, ci despre un fenomen vizibil peste tot acolo unde device-urile fac parte integrantă din viața de zi cu zi, precum somnul, hrănirea, respiratul.
Nu există, așadar, o generație narcisică, ci lumea devine din ce în ce mai narcisistă, căci fiecare dintre noi este din ce în ce mai însingurat, locul Celuilalt fiind luat de device, fie el telefon mobil, tabletă, laptop etc. Și, dacă vorbim despre narcisism, atunci vorbim despre regresie, despre întoarcerea la infantil sau despre întârzierea în infantil, pentru că asta se întâmplă atunci când, interacționând vreme îndelungată cu telefonul, interacționezi, de fapt, cu nimeni.
Da, omenirea regresează sau rămâne la (în) copilărie, în ciuda înaintării în vârstă. Pur și simplu nu se mai maturizează, psihologic vorbind. Iar lucrul acesta e vizibil de către orice psihoterapeut care are de-a face cu părinți de sub 30-35 de ani. Fenomenul este cu totul vizibil în rândul copiilor de toate vârstele, așa încât, școli din întreaga lume au luat decizia interzicerii telefoanelor la școală, singurul spațiu unde autoritatea formală poate interveni. Dar nu e suficient, de vreme ce copiii, ieșiți pe poarta școlii, se întorc în lumea lor virtuală, având impresia că acolo e viața adevărată. Părinții și bunicii le permit ore-ntregi zilnic de stat pe ecrane. Scindați între Eul lor încă imatur și eurile lor virtuale, cel dintâi nici nu mai are cum să se maturizeze. Mai mult, instanțele psihice nu mai au cum se structura așa cum se întâmplă dintotdeauna, căci structurarea ține nu de gene, ci de mediul de interacțiune.
Normalitatea mediului era constituită, până de curând, din familia în care copilul creștea, la care se adăuga mediul educației formale, ceea ce înseamnă interacțiune interumană. Azi, ea a fost masiv substituită cu interacțiunea cu device-ul (nonumană, dar care mimează umanul). Era imposibil ca nedoritele consecințe să nu apară, căci era cu totul previzibil că avantajul adus de tehnologie va fi acompaniat de răul care întotdeauna este parte integrantă. Doar că nimeni nu putea prevedea amploarea lui. Dacă el încă nu ne cutremură este pentru că devine din ce mai insidios. Răul nu mai e vizibil atunci când ajunge să fie egal distribuit, devenind substanță a vieții. Noua normalitate, noul firesc este acest gen de rău.
Esența lui Narcis este că, privindu-și chipul reflectat în luciul apei, ajunge să se îndrăgostească de propria imagine, fără să aibă conștiința faptului că este imaginea lui. Psihologic vorbind, narcisismul este prima perioadă de dezvoltare psiho-emoțională care face parte din viața oricui (subîmpărțit fiind în narcisism primar și secundar). Cu toții trecem pe acolo în primii doi ani ai vieții. Este perioada de imaturitate absolută, de dependență absolută care, într-o dezvoltare neproblematică, merge în mod natural spre independență relativă, îndreptându-se nu spre independența absolută, ci spre independența (maturitatea) care păstrează, ca parte integrantă căci ține de necesitate, relația cu ceilalți. Pe măsură ce viața ne-a fost invadată de uriașa industrie a device-urilor, de la jucării pentru copii ce încorporează tehnologie, până la accesorii din ce în ce mai sofisticate, dependența nu mai merge spre independență, ci doar e înlocuită cu o altă dependență. Mintea stă pe loc, nu evoluează. Mama e înlocuită cu bona, bona e înlocuită cu device-ul. Televizorul face parte intimă nu doar din mediul familial, ci și din cel formal: grădinița. Sub pretextul că e folosit pentru activități, televizorul recompensează, prin accesul la desene animate, cumințenia copiilor. Mai corect spus, „cumințenia” e procurată în folosul educatorilor obosiți de hărmălaia copiilor, care au găsit metoda perfectă de a-și lua o pauză de un ceas și jumătate, pe care și-o petrec… pe device-uri. Iar copiilor, și așa prinși în activități (și arar în interacțiuni cu ceilalți copii), nu li se mai asigură creșterea psihologică sănătoasă, ci sunt întârziați într-o vârstă a imaturității, nerecuperabilă (așa cum de nerecuperat pe veci sunt cei doi ani pandemici în care decidenții au hotărât, complet nebunește, să închidă porțile școlilor).
Narcisul postmodern este cel care-și construiește eurile virtuale. Câte conturi, atâtea euri. Joc de oglinzi sparte, de cioburi, omul, identificându-se cu imaginile de sine create de el însuși, în lipsa reflectării prin feed back-ul reglator oferit de ceilalți în realitatea obiectivă, nu mai are cum afla cine este. Orice student de anul I la psihologie află că eul este un construct social, care se remaniază de-a lungul vieții în raport cu modul în care cei din jur îl reflectă. În transa indusă de auto-fabricarea eurilor virtuale, conformă dorințelor și visurilor despre sine, Narcisul de azi e omul alienat în iluzia că el este nu doar un altul, ci atâția câți are nevoie să fie, toți minunați, toți eroi, toți puternici, fermecători și indestructibili. Căci refugiat în virtual, tărâmul tuturor posibilităților, Narcisul actual este un homunculus gonflat de iluzie, de pierderea reperelor realității, care-și conservă imaturitatea scufundat în principiul plăcerii conferit de ecrane, căci nimic pe lumea nu poate fi mai grozav decât fuga în țara minunilor, unde plăcerea e veșnic reînnoibilă. Cu cât mai mult timp petrecut pe ecrane, cu atât mai frustrantă și nedreaptă va fi resimțită viața ca atare, cu atât fuga înapoi, în minune, mai rapidă.
O nouă specie umană s-a născut, suntem deja în stadiul maturizării ei. Doar că noua specie e gata dereglată, iar mersul ei natural înseamnă cucerirea unui grad mai înalt de dereglare. Cum progresismul a schimbat semnul din fața termenilor, involuția ființei umane datorată tehnologiei este dată drept evoluție: cu cât mai multă tehnologie absorbită de un creier cu capacitate de prelucrare din ce în ce mai redusă, cu atât mai evoluat ești. Din perspectiva răului, involuția se numește evoluție, căci trebuie să gratifici cu ceva eul infantil. Dar e vorba doar despre evoluția involuției, cea care asigură atașarea omului la marea turmă de negânditoare. Lipsit de capacitatea de a gândi cu mintea lui, dependent de veșnic reînnoibila plăcere administrată prin device-uri, noul specimen uman, pierdut în contemplarea de sine a eurilor virtuale trăite prin intermediul eului real infantil, e cel care îndreaptă turma spre prăpastia în care, fără îndoială, se va arunca. Și toate oile îl vor urma.
Inteligența artificială este încă o noutate în viața noastră, care nu a ajuns să fie folosită la potențialul ei, precum navigarea pe internet cu care și un copil de 5 ani se descurcă. Dar, ca și internetul, și ea va izbucni într-o zi, desăvârșind mirajul libertății. Avem nevoie doar de o pereche de ochelari așa încât să ne putem augmenta realitatea, populând-o și mobilând-o cu tot ceea ce vom dori. Și, cum nu-i vom mai da jos de la ochi, ochelarii magici ne vor ține în lumea artificială, minunata lume nouă, până vom uita complet de realitate, care nu va mai reprezenta o alternativă. Va ieși din rândul alegerilor, căci vom fi prizonieri în mirajul unei lumi care nu există.
Cum va arăta omul de mâine? Va mai fi capabil de creație reală? Va mai avea nevoie de iubire, de adevăr, de libertate? Va mai dori să devină conform unui potențial înnăscut care așteaptă să fie împlinit? Probabil că nu. Mintea omului nou nu a unui supra-om va fi, ci cea unui sub-om. Căci vom fi orice, numai oameni nu. Și astfel, ne vom întoarce în peșteră, dar nu e deloc sigur că, la ieșirea de-acolo, un alt Platon ne va aștepta.